ICCJ. Decizia nr. 7115/2012. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7115/2012
Dosar nr. 31813/3/2009
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin decizia nr. 29A din data de 16 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC B. SRL împotriva sentinţei civile nr. 54 din 18 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică şi intimatul-reclamant G.W.U.
A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că:
A respins acţiunea ca neîntemeiată.
A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3450 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea formulată, reclamanta G.W.U. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii SC B. SRL şi Institutul National de Cercetare-Dezvoltare în Informatică ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea înregistrării numelui de domeniu „G.R.” efectuată pe numele paratei, transferul numelui de domeniu „G.R.” către reclamanta, în calitate de titulara a dreptului exclusiv de folosire a acestei denumiri şi obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este titulara mărcii internaţionale „G.S.” din anul 2007, având ca ţară desemnată pentru protecţie şi România, iar pârâta a înregistrat numele de domeniu G.R., care constituie şi un act de concurenţă neloială în sensul art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloială.
Prin sentinţa civilă nr. 54 din 18 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a fost admisă în parte cererea, dispunându-se:
- anularea înregistrării numelui de domeniu „G.R.” efectuată de către pârâta SC B. SRL;
- respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privind obligarea pârâtului Institutul National de Cercetare-Dezvoltare în Informatică la transferul numelui de domeniu „G.R.” către reclamantă;
- obligarea pârâtei SC B. SRL la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, respectiv echivalentul în RON la data plăţii al sumei de 2500 euro, reprezentând onorariu de avocat şi 39 RON - taxă judiciară de timbru.
În motivarea sentinţei s-au reţinut următoarele:
Înregistrarea numelui de domeniu „G.R.” de către pârâtă încalcă drepturile de proprietate industrială ale reclamantei, care derivă din dreptul asupra mărcii internaţionale, cu ţara desemnată pentru protecţie România, „G.S.”, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998.
Astfel, semnele în conflict sunt similare, termenii care compun marca verbală regăsindu-se, sub forma unui element unic, în compunerea numelui de domeniu, care include şi elementul „romania”. Acest din urmă element este însă lipsit de distinctivitate, astfel că nu poate înlătura confuzia cu marca .
Reclamanta este titulară a mărcii internaţionale „G.S.” nr. T1. începând de la data de 29 martie 2007, având ca ţară desemnată pentru protecţie şi România, fiind înregistrată pentru clasele 11, 37 şi 42, iar prin probatoriul administrat a fost dovedită folosirea efectivă a mărcii de către reclamantă pe teritoriul României, prin participarea la târguri internaţionale.
Societatea pârâtă SC B. SRL îşi desfăşoară activitatea în acelaşi domeniu cu cel al reclamantei, comercializând pompe de căldură, panouri solare plane şi cu tuburi vidate, sisteme de încălzire pardoseală. Înregistrarea numelui de domeniu în cauză s-a făcut la data de 08 noiembrie 2007, după înregistrarea mărcii internaţionale „G.S.”, astfel încât, având în vedere că ambele societăţi au obiecte de activitate similare, precum şi produsele şi serviciile pentru care marca „G.S.” se bucură de protecţie, se poate aprecia că pârâta avea cunoştinţă de existenţa mărcii menţionate. Ca urmare, prin fapta pârâtei de a înregistra numele de domeniu „G.R.” a fost încălcat dreptul exclusiv al reclamantei asupra mărcii internaţionale „G.S.”.
Pe de altă parte, pârâta nu justifică un drept sau un interes în înregistrarea mărcii de domeniu „G.R.”, urmărind în mod evident obţinerea unor beneficii injuste prin efectul creării unui risc de confuzie cu marca internaţională aparţinând reclamantei, precum şi blocarea posibilităţii acesteia de a mai înregistra un nume de domeniu incluzând marca sa, cu indicarea zonei geografice unde se află server-ul.
Realizarea transferului numelui de domeniu se face la cererea adresată de către persoana interesată Institutului Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Informatică.
Asupra cererii de apel formulată de pârâtă, precum şi a apărărilor invocate de intimată, faţă de ansamblul probator administrat în cauză, Curtea a reţinut următoarele:
În fapt, reclamanta a invocat faptul că este titulara mărcii internaţionale „G.S.” nr. T1. începând de la data de 29 martie 2007, având ca ţară desemnată pentru protecţie şi România, fiind înregistrată pentru clasele 11, 37 şi 42.
Cu privire la acest aspect situaţia de fapt a fost în mod eronat reţinută de prima instanţă.
Astfel, reclamanta este titulara unei mărci înregistrate internaţional conform Aranjamentului şi Protocolului de la Madrid, cu nr. T1., cu privire la care la data de 20 iulie 2009 O.S.I.M. a notificat refuzul provizoriu de extindere a protecţiei acestei mărci pe teritoriul României, refuz întemeiat pe disp. art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Din cercetarea bazei de date R., precum şi faţă de explicaţiile părţilor şi actele dosarului, rezultă că acest refuz a rămas definitiv.
Prin urmare, reclamanta nu deţine, în acest moment, un drept valabil asupra unei mărci cu protecţie pe teritoriul României pentru a se putea prevala de disp. art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998.
Curtea nu a reţinut apărarea formală a apelantei, în sensul că noţiunea de „marcă internaţională" utilizată de prima instanţă nu se regăseşte în reglementările instituite prin Legea nr. 84/1998 republicată, la art. 3 nefiind definită o asemenea noţiune; o astfel de noţiune, chiar dacă nu la fel denumită, este reglementată în prev. art. 2 alin. (2) din lege („prezenta lege se aplica mărcilor de produse şi servicii, individuale, colective şi de certificare, ce fac obiectul unei înregistrări sau solicitări de înregistrare în România, ca urmare a unei protecţii comunitare ori pe cale internaţionala, precum şi indicaţiilor geografice") şi în art. 3 lit. o) [„Aranjamentul de la Madrid - Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţionala a mărcilor din 14 aprilie 1891, revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificat de România prin Decretul nr. 1176/1968, publicat în Buletinul Oficial din 6 ianuarie 1969] şi lit. p) [„Protocolul referitor la Aranjament" - Protocolul de la Madrid din 27 iunie 1989 referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţionala a mărcilor, ratificat de România prin Legea nr. 5/1998, publicata în M. Of. al României, Partea I, nr. 11 din 15 ianuarie 1998"].
Cât priveşte apărarea apelantei legată de lipsa relei credinţe, Curtea a constatat că pentru soluţionarea prezentului apel nu se mai impune analizarea acestui aspect faţă de reţinerea că reclamanta nu se poate prevala de prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998, nefiind un titular valabil de marcă cu protecţie pe teritoriul României.
Cu toate acestea, în subsidiar, Curtea a reţinut că susţinerile reclamantei privind reaua credinţă a pârâtei nu se regăsesc în probele dosarului. În primul rând, aşa cum s-a apărat apelanta, domeniul „G.S." este disponibil, fiind înregistrat pe numele apelantei domeniul „G.R.”, care diferă de marca „G.S.". Apoi, deşi nu poate fi reţinută apărarea apelantei, în sensul că a procedat la înregistrarea numelui de domeniu „G.R." după încheierea unui contract comercial cu G.E.K. Ungaria (acest contract este încheiat la 21 februarie 2008, în timp ce numele de domeniu a fost înregistrat la 8 noiembrie 2007, deci contractul este ulterior înregistrării numelui de domeniu şi nu poate justifica o înregistrare anterioară), Curtea a constatat că pentru a se putea reţine reaua credinţă trebuie să existe dovezi certe în acest sens, iar nu numai prezumţii. Nici împrejurările ulterioare introducerii acţiunii, legate de pretinsa sistare completă a funcţionării website-ului accesibil la adresa „G.R." pentru clasele de produse 11, 37 şi 42 şi de propunerea făcută de apelantă reclamantei de preluare prin cesiune cu titlu gratuit a drepturilor asupra domeniului nu pot răsturna o eventuală rea credinţă, care să fi fost dovedită; dovada trebuie făcută în raport de data înregistrării numelui de domeniu, iar nu în raport de fapte petrecute ulterior.
Astfel, Curtea a reţinut că dovada relei credinţe, a cărei sarcină revenea intimatei-reclamante, nu a fost făcută. Pe de o parte, achiziţionarea de nume de domeniu are legătură cu propriile activităţi comerciale ale apelantei, iar cu privire la marca invocată nu s-a dovedit că ar fi fost de renume în România.
Cât priveşte motivele de apel legate de faptul că prima instanţă a înţeles să omită a soluţiona o parte din excepţiile invocate de apelantă, respectiv necompetenţă teritorială, inadmisibilitatea şi lipsa de interes în promovarea acţiunii, s-a constatat că prin încheierea de şedinţă de la 16 noiembrie 2010 instanţa a respins ca nefondate excepţia necompetenţei teritoriale şi a inadmisibilităţii acţiunii - cele două excepţii fiind astfel soluţionate de prima instanţă. De asemenea, prin încheierea de şedinţă de la data de 22 decembrie 2009 a fost respinsă ca nefondată excepţia prematurităţii.
Cât priveşte excepţia lipsei de interes, aceasta nu a fost invocată ca atare de către pârâtă în faţa primei instanţe, ci este invocată pentru prima oară direct în apel, cu argumente care ţin de fondul cauzei; astfel, nu există nicio culpă a primei instanţe, care nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes, cât timp o asemenea excepţie nu fusese invocată.
În ceea ce priveşte argumentele apelantei din apel, legate de faptul că instanţa a omis să observe lipsa de interes a reclamantei în promovarea acţiunii, faţă de împrejurarea că aceasta nu numai că nu a înregistrat domeniul disponibil „G.S." cu extensia „.ro" şi nu a procedat nici măcar la o solicitare de rezervare a acestuia, Curtea a recalificat excepţia lipsei de interes ca fiind apărări de fond, cu privire la care s-a pronunţat mai sus, considerând că reclamanta-intimată nu este titulara unui drept conform art. 36 din Legea nr. 84/1998.
În sfârşit, cât priveşte ultimul motiv de apel legat de acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum mult prea mare, faţă de considerarea ca nefondată a acţiunii, Curtea a apreciat că nu se mai impune a se pronunţa asupra acestuia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.W.U., criticând-o pentru următoarele motive:
1. În mod nelegal s-a reţinut că reclamanta nu are calitatea de titulară a mărcii „G.S." pe teritoriul României, aspect care putea fi descoperit prin efectuarea de minime diligenţe, prin cercetarea bazei de date R., de unde rezultă că în data de 22 noiembrie 2010 s-a notificat declaraţia de acordare a protecţiei mărcii „G.S.” în România, după ce la data de 20 iulie 2009 O.S.I.M. notificase refuzul provizoriu de extindere a protecţiei acestei mărci pe teritoriul României.
Recurenta-reclamantă este titulara mărcii internaţionale de renume, „G.S.", cu ţară desemnată pentru protecţie, România, începând cu anul 2007, pentru clasele 11, 37, 42, iar prin mecanismul prevăzut de Aranjamentul de la Madrid din 1891 cu privire la înregistrarea internaţională a mărcilor, ratificat de România prin Decretul nr. 1176/1968, protecţia mărcii a fost extinsă şi pe teritoriul României.
În aceste condiţii, înregistrarea mărcii la nivel internaţional, cu ţară desemnată pentru protecţie România, o îndreptăţeşte pe reclamantă să pretindă terţilor să se abţină de la orice acţiune de natură a aduce atingere dreptului său.
În condiţiile în care în data de 22 noiembrie 2010 s-a notificat declaraţia de acordare a protecţiei în România, în urma unui refuz provizoriu, recurenta deţine în acest moment un drept valabil asupra unei mărci cu protecţie pe teritoriul României, putându-se prevala de dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998.
Aceste critici au fost încadrate de parte în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
2. Hotărârea pronunţată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cu aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de cele arătate mai sus, sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, care prevede că titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească în activitatea lor comercială, fără consimţământul său un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă.
Totodată, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că nu se mai impune analiza relei credinţe, deoarece recurenta nu e titulara unei mărci cu protecţie pe teritoriul României, iar în subsidiar că susţinerile recurentei privind reaua-credinţă nu se regăsesc în probele dosarului.
Reaua-credinţă ce poate conduce la anularea înregistrării unei mărci se analizează din perspectiva atitudinii subiective a unei persoane care acţionează pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale şi urmăreşte reprezentarea prejudiciului pe care înregistrarea numelui de domeniu îl produce unui concurent pe o piaţă de produse identice, similare sau, în anumite condiţii, independent de existenţa vreunei similarităţi.
În analiza relei credinţe a intimatei-pârâte, instanţa de judecată trebuie să ia în considerare că atât recurentul, cât şi intimatul sunt comercianţi şi totodată competitori pe piaţă, astfel că aprecierea conduitei părţii acuzate de a fi acţionat cu rea-credinţă se impune a fi analizată cu exigenţă sporită, în contextul obligaţiei de a respecta înregistrarea la nivel internaţional a mărcii aparţinând societăţii recurente.
Astfel, reaua-credinţă se reflectă prin următoarele aspecte, ce reies din probatoriul administrat în dosarul cauzei:
a. Înregistrarea unui nume de domeniu care să conţină un element identic „G.S." cu marca înregistrată aparţinând intimatei „G.S.”.
Elementele de diferenţiere dintre marcă şi numele de domeniu, şi anume „românia" şi „ro" nu creează o individualizare a denumirii, iar cuvintele „românia" şi „ro" sunt departe de a fi predominante şi de aceea nu sunt în măsură să neutralizeze gradul ridicat de similaritate şi inclusiv riscul de confuzie directă sau indirectă.
b. Încercarea obţinerii unor beneficii ilicite prin solicitarea unei sume de bani exorbitante, în cuantum de 53.301,24, pentru cesionarea numelui de domeniu, precum şi formularea unei cereri către ICI în vederea ştergerii numelui de domeniu, cerere care nu şi-a produs efectele nici până în ziua de azi, fiind depusă doar pentru a induce instanţa de judecată în eroare.
c. Intenţia evidentă de a bloca posibilitatea titularului mărcii de a-şi înregistra un nume de domeniu, incluzând marca sa pe teritoriul României.
d. Intenţia intimatei de a nu transfera niciodată numele de domeniu către titulara mărcii „G.S.", toate negocierile desfăşurate vizând obţinerea unei sume de bani sau încercarea de a se convinge recurenta a renunţa la acţiune.
După cum a reţinut instanţa de fond, intimata nu justifică un drept sau un interes în înregistrarea numelui de domeniu, urmărind obţinerea unor beneficii injuste, prin efectul creării unui risc de confuzie cu marca internaţională aparţinând intimatei-reclamante, precum şi blocarea posibilităţii acesteia de a înregistra un nume de domeniu care să includă marca sa. Intimata-pârâtă nu deţine niciun drept de proprietate industrială care să conţină această denumire „G.S." şi nu este titulara niciunui drept de proprietate intelectuală, inclusiv denumire comercială care să îi creeze legitimitatea pentru înregistrarea unui nume de domeniu identic cu marca internaţională aparţinând recurentei - în special, în condiţiile în care domeniul de activitate al celor două societăţi este similar, precum şi produsele şi serviciile pentru care marca se bucură de protecţie.
Instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere şi prejudiciul viitor, dar cert, deoarece potenţialii consumatori ai produselor recurentei, în momentul în care vor dori să afle informaţii pe Internet pornind de la marca G.S., vor găsi site-ul intimatei şi nu pe cel al recurentei.
Prin înregistrarea şi utilizarea numelui de domeniu „G.S.", intimata creează recurentei-reclamante un prejudiciu care nu mai poate fi recuperat, constând pe de o parte în pericolul iminent de a pierde o parte din clientelă prin manoperele dolosive utilizate de către intimată şi prin legătura pe care consumatorul poate să o stabilească între produse.
Intimata nu se poate prevala de faptul că la data înregistrării numelui de domeniu „G.S." nu avea cunoştinţă de renumele mărcii internaţionale „G.S.", având ca ţară desemnată pentru protecţie România.
S-a recurs la înregistrarea acestui nume de domeniu întocmai pentru a se folosi de confuzia creată şi de a induce consumatorului ideea identităţii între cele două societăţi, având în vedere gradul ridicat de cunoaştere al mărcii „G.S.".
În atare situaţie, înregistrarea de către intimata-pârâtă a numelui de domeniu „G.S." s-a făcut cu rea-credinţă, nu în scopul de a-şi individualiza şi distinge propriile produse, ci de a beneficia de cunoaşterea largă de către publicul consumator a acestui nume.
Înregistrarea aceleiaşi denumiri a numelui de domeniu cu marca recurentei, pe teritoriul României, unde marca recurentei beneficiază de protecţie internaţională nu poate constitui o simplă coincidenţă, ci un demers deliberat care se înscrie în afara regulilor bunei-credinţe sau a uzanţelor cinstite între comercianţi.
În mod greşit a reţinut Curtea, astfel cum s-a apărat apelanta, că domeniul „G.S." este liber, iar recurenta nu a procedat la rezervarea acestuia, deoarece singura în măsură a decide alegerea unui nume de domeniu, corespunzător mărcii pentru care a dobândit protecţie internaţională, încă din anul 2007, este recurenta, intimata nu-i poate impune acesteia alegerea unui nume de domeniu.
3. În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, solicită să se ia în considerare faptul că onorariul perceput este reprezentat de aplicarea unui cuantum fix pentru fiecare termen stabilit în cauză, precum şi pentru corespondenţa desfăşurată cu intimata ca răspuns la toate solicitările acesteia de soluţionare amiabilă a litigiului, care în mod evident au fost formulate cu rea-intenţie, în speranţa fie de a obţine câştiguri materiale, fie de a se formula renunţare la judecată.
De asemenea, în cadrul acestui cuantum a fost inclusă redactarea tranzacţiei, precum şi participarea la întâlnirea cu reprezentanţii societăţii intimate într-o altă localitate, respectiv Braşov. Toate acestea reprezintă costuri avansate şi suportate de către reclamantă în prezenta cauză, în vederea obţinerii transferului numelui de domeniu, deţinut în mod netemeinic de către intimata SC B. SRL.
Prin urmare, şi în raport de acest aspect, al cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a pronunţat o soluţie corectă.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
1. În susţinerea primului motiv de recurs, reclamanta arată că instanţa de apel, cu minime diligenţe, ar fi putut constata că la data de 22 noiembrie 2010, după un refuz provizoriu iniţial notificat de O.S.I.M. la data de 20 iulie 2009, s-a notificat declaraţia de acordare a protecţiei a mărcii „G.S.” în România - ataşând la cererea de recurs un extras site W.R.I.R.D.
Astfel, se susţine că acest aspect putea fi descoperit de instanţa de apel, prin efectuarea de minime diligenţe prin cercetarea bazei de date R.
În acest context, se susţine că reclamantă este titulara mărcii internaţionale de renume, „G.S.", cu ţară desemnată pentru protecţie, România, începând cu anul 2007, pentru clasele 11, 37, 42, iar prin mecanismul prevăzut de Aranjamentul de la Madrid din 1891 cu privire la înregistrarea internaţională a mărcilor, ratificat de România prin Decretul nr. 1176/1968, protecţia mărcii a fost extinsă şi pe teritoriul României.
Critica de recurs formulată nu se încadrează în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care sancţionează interpretarea greşită a unui act dedus judecăţii, schimbând natura sau înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia.
Lipsa de rol activ a instanţei de apel, în care s-ar putea discuta critica formulată, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi reţinută în condiţiile în care în justificarea soluţiei s-a făcut trimitere la actele dosarului, explicaţiile părţilor şi cercetarea bazei de date R.
Având în vedere însă că la cererea de recurs şi la concluziile scrise s-a ataşat extrasul de pe site-ul W., acesta urmează a fi avut în vedere în cauză, din perspectiva art. 305 C. proc. civ.
2. Nu este fondat nici al doilea motiv de recurs, nefiind atrasă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
a. Din extrasul ataşat cererii de recurs rezultă că s-a primit la data de 3 noiembrie 2010 la Biroul Internaţional, la 22 noiembrie 2010 a fost notificată, iar la 9 decembrie 2010, în 2010/46 Gaz, a fost publicată Statement of grant of protection following a provisional refusal under Rule 18 ter (2)(i).
În extrasul ataşat concluziilor scrise se mai fac menţiuni după cum urmează: Opposition possible after the 18 months time limit: 2010/46 Gaz, 9 decembrie 2010, EE; Other final decision - Awaiting translation before publication: EE.
Deşi aceste extrase nu sunt complete pentru a se verifica cu certitudine calitatea recurentei-reclamante (fără a se insista asupra faptului că actele nu au fost traduse în limba română, în care se desfăşoară procedura), acest aspect nu mai prezintă relevanţă în considerarea celor arătate în cele ce urmează:
Recurenta-reclamantă se prevalează de dispoziţiile din Legea nr. 84/1998 din materia acţiunii în contrafacere, detaliate, prin acestea susţinându-se o cerere formulată în faţa instanţei având ca obiect anularea înregistrării unui nume de domeniu.
În situaţia în care acordul intervenit ulterior refuzului provizoriu a rămas acelaşi, iar recurenta - reclamantă beneficiază de protecţia în România a mărcii sale internaţionale, soluţia pronunţată de instanţa de apel cu referire la dispoziţiile aferente din materia contrafacerii se impune a fi menţinută, cu complinirea motivării.
Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor, dacă un refuz notificat a fost retras ulterior, protecţia mărcii în partea contractantă interesată va fi, cu începere de la acea dată, aceeaşi ca şi în cazul în care acea marcă ar fi fost înregistrată de oficiul acelei părţi contractante.
Acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei de judecată la data de 17 august 2009, dată la care reclamanta s-a prevalat de protecţia care îi este conferită prin înregistrarea unei mărci internaţionale, cu depozit constituit în anul 2007.
Or, potrivit art. 35 din lege, în numerotarea de la data respectivă, se poate promova o acţiune în contrafacere de titularul unei mărci (aceasta fiind de fapt intenţia reală a părţii din considerentele acţiunii) - calitate de care nu se bucura recurenta-reclamantă pe teritoriul României, la data formulării acţiunii.
b. Deşi instanţa de apel a reţinut în mod greşit că lipsa calităţii de titular al mărcii împiedică analiza motivului ce nulitate a înregistrării numelui de domeniu pentru înregistrare cu rea credinţă, faţă de temeiul formulării acestei cereri, soluţia pronunţată va fi confirmată, întrucât s-a analizat şi pe fond această cerere.
b.1. Pentru a se justifica fapta ilicită, care ar atrage răspunderea civilă delictuală în raport de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., recurenta reclamantă susţine reaua credinţă a intimatei pârâte la înregistrare, conturată pe mai multe aspecte, detaliate în cererea de recurs.
Simpla înregistrare a unui nume de domeniu, care să cuprindă anumite elemente ale unei mărci nu este suficientă prin ea însăşi să ducă la reţinerea acestei atitudini subiective.
În primul rând, la data înregistrării numelui de domeniu, respectiv 8 noiembrie 2007 - dată la care se apreciază valabilitatea, pe teritoriul României marca de care se prevalează recurenta-reclamantă nu era înregistrată pe cale naţională, iar marca internaţională avea depozit constituit la Biroul Internaţional la data de 23 aprilie 2007, fiind publicată însă la data de 2 octombrie 2008 în 2008/35 Gaz.
Publicitatea mărcii depusă spre înregistrare în procedura Acordului de la Madrid s-a realizat la o dată ulterioară înregistrării numelui de domeniu şi chiar dacă depozitul mărcii era constituit cu aproximativ 6 luni înainte - situaţie de care se putea afla cu minime diligenţe, acest lucru nu duce la reţinerea unei rele credinţe, în sensul că actul săvârşit de intimată a fost făcut cu intenţia de fraudare, de prejudiciere a deponentului. Mai mult, se impunea şi efectuarea unei anumite proceduri către România, ca ţară desemnată, în care se putea emite refuz de către O.S.I.M. - ceea ce s-a şi întâmplat în primă etapă.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut ca situaţie de fapt, ce nu poate fi reapreciată în recurs din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., că recurenta-reclamantă nu deţinea la data respectivă o marcă de renume pe teritoriul României.
Nu se poate susţine astfel că s-a înregistrat semnul în discuţie pentru a se profita de un grad înalt de cunoaşte al mărcii protejate pe numele recurentei-reclamante.
Solicitarea de sume de bani, considerată exorbitante de către recurentă, pentru cesionarea numelui de domeniu nu este relevantă în contextul în discuţie, atât timp cât aceasta este ulterioară datei înregistrării şi reprezintă o manifestare a dreptului deţinătorului legal.
Interesul în formularea cererii de înregistrare a fost justificat de instanţa de apel pe legătura cu propriile activităţi ale intimatei - aspect necontestat prin cererea de recurs şi care justifică astfel alegea numelui de domeniu.
Faţă de cele reţinute mai sus referitor la protecţia mărcii în România, recurenta-reclamantă nu poate susţine faptul că deţinea exclusivitate pentru înregistrarea numelui de domeniu în discuţie, bazat tocmai pe această calitate.
b.2. Dat fiind faptul că lipsa faptei ilicite, în forma imputată, este suficientă pentru respingerea acţiunii, elementele de atragere a răspunderii trebuind să existe cumulativ, este irelevantă analiza criticii vizând prejudiciul.
3. În condiţiile în care prin decizia de apel s-a schimbat sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, iar în recurs s-a confirmat această soluţie, reclamantei-recurente nu i se cuvin cheltuieli de judecată, faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Pe de altă parte, cheltuielile de judecată la care se referă norma procedurală sunt cele efectuate în derularea litigiului în care se discută acordarea acestora.
În considerarea acestor argumente, care susţin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurentul-reclamant va fi obligat la plata sumei de 4.340 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC B. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.W.U. împotriva deciziei nr. 29A din data de 16 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurentul la plata sumei de 4.340 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC B. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7119/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7113/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
