ICCJ. Decizia nr. 7111/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7111/2012
Dosar nr. 8700/3/2010
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, reclamantele D.V. şi L.L. au chemat în judecată pe pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, solicitând obligarea acestuia la restituirea obiectelor de pictură, sculptură şi artă decorativă, alcătuind colecţia „D.” şi care sunt menţionate în procesul - verbal din data de 24 aprilie 1974, încheiat cu reprezentanţii Direcţiei Muzee din cadrul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.
Prin aceeaşi cerere introductivă, reclamantele au înţeles să formuleze şi o cerere de chemare în judecată a altei persoane, în calitate de intervenientă principală, potrivit dispoziţiilor art. 57 - 59 C. proc. civ., respectiv pe D.F., cererea de restituire urmând a produce efecte atât pentru reclamante, cât şi pentru intervenienta principală.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că, în calitate de fiice, împreună cu intervenienta principală, în calitate de soţie supravieţuitoare, sunt moştenitoarele legale ale defunctului D.C., astfel cum atestă certificatul de moştenitor nr. M1.
Bunurile revendicate, individualizate în procesul-verbal indicat, alcătuiesc colecţia constituită în timp de către autorul reclamantelor şi intervenientei, D.C., din acest fapt rezultând şi denumirea generică omonimă a acesteia.
Reclamantele au arătat că această colecţie a format obiectul contractului de donaţie autentificat sub nr. N1. din 10 decembrie 1970, semnat de soţii D.C. şi D.F., în favoarea comunei C., judeţul Argeş, donaţie acceptată de Primăria comunei C., declaraţia de acceptare fiind autentificată sub nr. 6293/1973. Ca urmare a unei înţelegeri intervenite între comuna C. şi C.C.E.S. al R.S.R., reprezentanţii Direcţiei Muzee din cadrul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste au ridicat de la intervenienta D.F., 200 obiecte de pictură, 33 obiecte de sculptură, 20 piese de artă decorativă, încheindu-se procesul - verbal din data de 24 aprilie 1974, prin care bunurile respective au fost inventariate şi predate Muzeului de Artă al RSR, actualul Muzeu de Artă al României, în a cărui custodie se află şi în prezent.
Prin sentinţa civilă nr. 7081 din 14 septembrie 2001, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în Dosarul nr. 3800/2001, îndreptată prin încheierea din data de 2 februarie 2007, s-a constatat irevocabil nulitatea absolută a contractului de donaţie - bunuri mobile autentificat sub nr. N1. din 10 decembrie 1970.
Reclamantele susţin că soluţia de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie, având ca obiect colecţia „D.”, atestă pe de o parte, faptul că dreptul de proprietate asupra obiectelor de pictură, sculptură şi artă decorativă, nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorului lor, fiindu-le transmis pe cale succesorală reclamantelor şi intervenientei, precum şi faptul că, pe de altă parte, Statul Român a preluat abuziv, fără nici un titlu, respectivele bunuri, fiind un posesor de rea - credinţă.
Întrucât posesia de rea-credinţă nu constituie titlu de proprietate, prevederile art. 1909 C. civ., sunt inaplicabile acţiunii în revendicare formulată în cauză.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 480, 1909, 1910 C. civ., Legea nr. 182/2000, art. 57 - 59 C. proc. civ.
Pârâtul Muzeul Naţional de Artă a României a depus la dosar întâmpinare, confirmând situaţia de fapt prezentată de reclamante şi de intervenienta principală, arătând că procesul-verbal întocmit la data de 24 aprilie 1974 a fost încheiat între Floarea D. (predator), C.C.E.S. (primitor) şi Muzeul Naţional de Artă al României (custode), înregistrat în evidenţa M.N.A.R. din 28 mai 1974. Din cuprinsul acestui proces-verbal rezultă că între fostul C.C.E.S. şi beneficiara donaţiei, Primăria Comunei C., judeţul Argeş, a existat o înţelegere privitoare la preluarea bunurilor de către C.C.E.S., document pe care pârâtul nu îl deţine.
Pârâtul a susţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 182/2000, iar, în speţă, deponentul lucrărilor a fost C.C.E.S., al cărui continuator este Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.
Prin urmare nu sunt lămurite împrejurările în care colecţia de artă „D.” a trecut sau nu de la beneficiar (comuna C.) la fostul C.C.E.S. - Direcţia Aşezămintelor Culturale.
În litigiul ce a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie, nu s-a solicitat şi restituirea efectivă a bunurilor şi nu s-a stabilit dacă acestea au trecut în mod ilegal sau nu în proprietatea statului sau a comunei C.
Totodată, pârâtul a formulat şi cerere de arătare a titularului dreptului, chemând în judecată pe Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în conformitate cu dispoziţiile art. 64 C. proc. civ.
În motivarea cererii de arătate a titularului dreptului a arătat că Statul Român este deponentul lucrărilor a căror custodie este exercitată de Muzeul Naţional de Artă al României, iar între persoana arătată ca titular al dreptului (prin fostul C.C.E.S.) şi beneficiara donaţiei, primăria C., judeţul Argeş, a existat o înţelegere privitoare la preluarea bunurilor de către C.C.E.S.
Pe de altă parte, potrivit art. 6 din Legea nr. 182/2000, Statul român, ca proprietar al bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil, este reprezentat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, atât în relaţiile interne, cât şi internaţionale, condiţia singulară fiind ca aceste relaţii să vizeze patrimoniul cultural naţional mobil.
Cererea de arătate a titularului dreptului a fost formulată şi în raport de dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998.
Persoana arătată ca titular al dreptului, respectiv Statul Român prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a depus la dosar întâmpinare, în conformitate cu dispoziţiile art. 66 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea cererii pârâtului ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca nefondat.
Prin sentinţa civilă nr. 277 din 25 februarie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea principală formulată de reclamante, a admis cererea de chemare în judecată a altei persoane, a admis cererea de arătare a titularului dreptului, a obligat pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României şi intervenientul Statul Român reprezentat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional către reclamantele D.V. şi L.L. şi intervenienta D.F. la restituirea bunurilor culturale mobile alcătuind colecţia „D.” reprezentând obiecte de cultură, sculptură şi artă decorativă, astfel cum sunt menţionate şi identificate în procesul - verbal încheiat la data de 24 aprilie 1974.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu soluţionarea apelurilor formulate de pârâtul Muzeul de Artă al României şi de intervenientul Statul Român, reprezentat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, prin decizia nr. 698A din 20 septembrie 2011 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului-intervenient Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, ca neîntemeiată; a admis apelul declarat de intervenientul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins cererea de restituire formulată în contradictoriu cu intervenientul Statul român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României pentru considerentele ce urmează.
Prima critică formulată de Muzeul Naţional de Artă al României vizează lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, apelantul susţinând că prima instanţă nu a analizat acest aspect pe care înţelege să-l repună în discuţie, invocând în acest sens şi inopozabilitatea sentinţei civile nr. 7081 pronunţată de Judecătoria Piteşti în Dosarul nr. 3800/2001, definitivă şi irevocabilă prin neapelare.
Cu privire la acest aspect, Curtea a reţinut că în mod corect Tribunalul a stabilit caracterul ilegal al preluării bunurilor revendicate de către autorităţile Statului Român în perioada regimului politic comunist, având în vedere puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 7081 din 14 septembrie 2001 pronunţată de Judecătoria Piteşti.
Întrucât printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a constatat nulitatea absolută a actului de înstrăinare, respectiv, contractul de donaţie nr. N1. din 10 decembrie 1970, dreptul de proprietate asupra bunurilor donate s-a întors, cu efect retroactiv în patrimoniul defunctului D.C., iar, în principiu, toate drepturile patrimoniale existente la data deschiderii moştenirii acestuia fac obiectul transmisiunii succesorale moştenirii.
Or, întrucât reclamantele sunt fiicele defunctului, iar intervenienta, ce are şi calitatea de soţie supravieţuitoare, a semnat ca donator, împreună cu D.C., contractul de donaţie, nu se poate contesta legitimarea lor procesuală de a acţiona pentru recunoaşterea dreptului de proprietate dobândit prin moştenire şi, în consecinţă, pentru valorificarea acestui drept şi redobândirea posesiei de la deţinătorul bunurilor revendicate.
Susţinerile apelantului privitoare la efectele juridice ale manifestării de voinţă în sensul intenţiei defunctului de a înstrăina bunurile revendicate, oferta de donaţie reprezentând în opinia apelantului o exheredare a moştenitorilor, sunt vădit neîntemeiate în condiţiile în care vocaţia succesorală a moştenitorilor în speţă este dată de lege, iar exheredarea - ca dispoziţie mortis causa de înlăturare a unor moştenitori legali - presupune un act testamentar expres al defunctului în acest sens sau, după caz, în situaţia unei exheredări indirecte, instituirea de legatari care urmează să culeagă moştenirea, împrejurări ce nu se regăsesc în speţă. Or, în lipsa unei dispoziţii testamentare, nu se poate dispune valabil printr-un act juridic asupra unei moşteniri nedeschise la data încheierii lui, aşa cum prevăd expres art. 965 alin. (2) şi art. 702 C. civ.
Curtea nu a primit nici critica referitoare la faptul că prima instanţă nu dat curs solicitării pârâtului de a introduce în cauză Primăria localităţii C. pentru „a se lămuri împrejurările în care colecţia de artă "D." a trecut (sau nu) de la beneficiar (Comuna C.) la fostul C.C.E.S. - Direcţia Aşezămintelor culturale”, fiind evident că asemenea solicitare nu se fundamentează pe nicio dispoziţie legală care să permită Tribunalului să lărgească cadrul procesual în cauza dedusă judecăţii.
Cadrul procesual este determinat prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, conform art. 112 C. proc. civ., iar ulterior, sfera persoanelor implicate în realizarea procedurii judiciare poate fi extinsă numai prin introducerea unor terţe persoane în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 49-66 C. proc. civ., solicitarea pârâtului neputând fi deci încadrată în niciuna dintre ipotezele avute în vedere de lege.
Curtea a constatat că sunt neîntemeiate şi afirmaţiile referitoare la administrarea unei probe cu expertiza tehnică de specialitate, în vederea identificării în concret a bunurilor ce se cer restituite, probă pe care apelantul-pârât, deşi a apreciat-o ca fiind utilă, nu a înţeles să o propună în faţa primei instanţe, dar nici în faza procesuală a apelului, conform art. 292 C. proc. civ.
Cu privire la apelul declarat de intervenient Curtea a reţinut că în cauză că bunurile revendicate, alcătuind Colecţia „D.”, care constituie obiectul material al pretenţiilor deduse judecăţii se află în posesia apelantului-pârât Muzeul Naţional de Artă al României. Această posesie, raportată la finalitatea urmărită prin promovarea cererii şi care este restituirea bunului în litigiu, face ca apelantul-pârât să fie cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Legitimarea procesuală a posesorului bunului revendicat este recunoscută de legiuitor şi prin dispoziţiile actului normativ special pe care se întemeiază cererea formulată. Astfel, art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 prevede că bunurile culturale mobile ce intră în sfera sa de reglementare se restituie proprietarilor de drept de către „instituţiile deţinătoare”, norma legală trimiţând aşadar din nou, în aplicarea regulii anterior expuse, la cel ce deţine bunul revendicat.
Contrar celor susţinute de apelantul-intervenient, Curtea a constatat că legea nu distinge în funcţie de natura relaţiilor interne sau internaţionale care au ca obiect bunuri din patrimoniul naţional cultural mobil, astfel încât, cum relaţiile de natură litigioasă, în cazul proceselor desfăşurate pe teritoriul statului român, fac parte din categoria relaţiilor interne, dispoziţia respectivă este incidenţă şi în privinţa litigiilor.
Curtea a apreciat însă că în cauza dedusă judecăţii, Statul român reprezentat de Ministerul Culturii şi cultelor, nu este chemat să răspundă în raportul juridic de restituire având ca obiect bunuri culturale mobile, ci, potrivit dispoziţiei legale exprese, art. 99 alin. (2), doar deţinătorul acestor bunuri se legitimează procesual pasiv în acest raport juridic, chiar dacă este doar custodele respectivelor bunuri.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele D.V., L.L., intervenienta D.F. şi pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României.
Reclamantele şi intervenienta, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ.
Recurentele, persoane fizice după expunerea circumstanţelor de fapt ale cauzei, arată că dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 prevede în mod expres faptul că Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă Statul român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil.
Muzeul este o unitate deţinătoare a bunurilor naţionale culturale, un custode, ce nu are atribuţii depline de dispoziţie.
Atâta timp cât Statul a confiscat bunurile, tot el trebuie obligat la restituire, conform art. 6 din lege.
Se mai arată că argumentele instanţei de apel nu sunt fondate sub acest aspect deoarece Legea nr. 182/2000 nu cuprinde dispoziţii de drept procesual, ci dispoziţii de drept material.
Recurentul Muzeul Naţional de Artă al României, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că bunurile sunt deţinute cu titlu întrucât sentinţa civilă nr. 7081/2001 nu îi este opozabilă, fiind terţ faţă de hotărârea judecătorească.
Faţă de terţi hotărârea judecătorească are valoarea unui fapt juridic, existând posibilitatea de a face dovada contrară.
Oferta de donaţie a soţilor D. a fost acceptată de Comitetul executiv al Consiliului Popular al judeţului Argeş prin decizia nr. 384 din 03 noiembrie 1973 şi prin declaraţia de acceptare autentificată la notariatul de Stat Argeş sub nr. 6293 din 03 noiembrie 1973.
În aceeaşi zi, 03 noiembrie 1973 a decedat D.C., unul dintre donatori (conform C.M. din 24 mai 1974 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti).
Pentru validitatea donaţiei acceptată printr-un înscris separat, se cere ca acceptarea să aibă loc în timpul vieţii donatorului (art. 814 alin. (2) C. civ. în vigoare în epoca), în caz de moarte a donatorului mai înainte de acceptare, oferta devenind caducă.
Pentru ca donaţia acceptată prin înscris separat să producă efecte, legea impunea ca actul de donaţie să fie comunicat donatorului, în timpul vieţii [art. 814, alin. (2) C. civ.]. Până în momentul primirii comunicării acceptului de donaţie, donatorul având posibilitatea de a revoca oferta de donaţie.
D.C. a decedat în aceeaşi zi cu acceptarea ofertei de donaţie, şi mai înainte de comunicarea acceptării, astfel că instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 7081 a considerat că oferta de donaţie a devenit caducă.
Instanţa nu a analizat însă faptul că D.C. era doar unul dintre ofertanţii donaţiei. Celalalt donator, soţia sa D.F., a primit acceptul ofertei de donaţie în timpul vieţii sale şi nu a înţeles să revoce oferta de donaţie.
Potrivit art. 35 alin. (2) C. fam., exercitând acte de administrare, folosinţa şi dispoziţie, oricare dintre soţi este prezumat de lege că are mandat din partea celuilalt soţ.
O limitare a mandatului tacit reciproc, neprevăzută expres de lege, dar care rezultă implicit din interpretarea textelor, priveşte actele cu titlu gratuit între vii. Astfel, s-a susţinut că prezumţia instituită de art. 35 alin. (2) C. fam. nu se aplică nici în cazul liberalităţilor şi nici a actelor dezinteresate.
În cazul ofertei de donaţie făcută de soţii D., trebuie observat că, deoarece oferta de donaţie a fost semnată de către ambii soţi, dispoziţiile art. 35 alin. (2) C. fam sunt aplicabile fără limitare, astfel încât nu mai are nicio importanţă juridică decesul lui D.C.
Prin urmare, întrucât lui D.F. i-a fost notificat acceptul donaţiei, iar aceasta nu a făcut nicio revocare explicită a ofertei de donaţie, aceasta şi-a produs pe deplin efectele.
Actul de donaţie a cărei anulare s-a obţinut de către D.F. în instanţă, reprezintă şi o veritabilă exheredare a reclamantelor D.V. şi L.L., cu consecinţa lipsei calităţii lor procesuale active în prezenta cauză.
Greşit a reţinut instanţa de apel că acestă chestiune nu prezintă interes deoarece exheredarea presupune un act testamentar expres al defunctului.
În realitate, aceasta „exheredare" prezintă importanţă din perspective instituţiei rezervei succesorale.
Moştenitorii lui D.C. erau soţia supravieţuitoare, D.F. şi fiicele lui D.C. dintr-o căsătorie anterioară, D.V. şi L.L.
Acestea din urmă, erau moştenitoare rezervatare şi, fără îndoială, că aveau dreptul la rezerva succesorală, pe care şi-o puteau valorifica printr-o acţiune în reducţiunea liberalităţii, acţiune pe care însă nu au intentat-o niciodată.
În consecinţa, instanţa de fond, nu a lămurit aspectele legate de calitatea procesuală activă a reclamantelor D.V. şi L.L.
Această chestiune prezintă interes raportat la prevederile Legii privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil nr. 182/2000, republicată, care, nefiind o lege de reparaţie (cum este Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 18/1991 de exemplu), ci o lege de protejare a patrimoniului cultural mobil naţional, revendicarea bunurilor poate avea loc numai în mod excepţional, urmare a preluării ilegale a acestora de către stat.
Or, în speţă, bunurile au intrat în proprietate publică în baza unui contract de donaţie, declarat nul în mod greşit, iar nu pentru motive care să fie subsumate noţiunii de „preluare ilegală".
Tribunalul cât şi Curtea de Apel au reţinut manifestarea de prezumţie a puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 7081, „ca mijloc de probă de natură să demonstreze preluarea ilegală a bunurilor de către stat, asigurându-se astfel evitarea contrazicerilor între două hotărâri judecătoreşti".
Cum Muzeul Naţional de Artă al României nu a fost parte în litigiul anterior nu a putut să facă nicio apărare din cele mai sus arătate.
Muzeul Naţional de Artă al României a fost şi este un posesor de buna credinţă, şi în consecinţă el poate pretinde drepturi proprii dar numai în contradictoriu şi cu cel pentru care a început a deţine.
S-a arătat că deponentul lucrărilor a fost C.C.E.S., al cărui continuator este Ministerul Culturii şi Patrimoniului National.
Din acest punct de vedere, concluziile instanţei de fond, conform cărora este irelevant în speţă legătura de continuitate între fostul C.C.E.S. şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, „întrucât după decembrie 1989, vechile structuri politico-administrative au fost desfiinţate, Ministerul Culturii şi Cultelor fiind nou înfiinţat în anul 1990", ne apar greşite, teza acestei discontinuităţi absolute la nivel administrativ-statal fiind evident greşită.
De asemenea, se reiterează că nu au fost lămurite împrejurările în care colecţia de artă "D." a trecut de la beneficiar (comuna C.) la fostul C.C.E.S. - Direcţia Aşezămintelor culturale şi în situaţia în care instanţa consideră că aceste apărări pot fi făcute de Muzeul Naţional de Artă al României fără prezenţa procesuală a Primăriei C. şi a Ministerului Culturii şi Patrimoniului National, instanţa de recurs trebuie să observe că sentinţa civilă nr. 7081 pronunţată de Judecătoria Piteşti nu îi este opozabilă, având doar valoarea unui fapt juridic, care poate fi combătut prin orice mijloc de proba, că apărările invocate de Muzeul Naţional de Artă al României în cele ce preced, sunt pertinente şi utile soluţionării cauzei şi că recursul este fondat.
Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, prin întâmpinarea formulată conform dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea ambelor recursuri.
Reclamantele, prin întâmpinarea depusă potrivit dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită să se constate nulitatea recursului declarat de pârât, iar pe fond respingerea acestuia ca nefondat.
- Prioritar, Înalta Curte învederează că îşi însuşeşte in totalitate considerentele de fapt şi de drept avute în vedere de instanţa superioară de fond la pronunţarea deciziei recurate.
- Excepţia nulităţii recursului declarat de pârât este vădit nefondată.
Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a recursului pârâtului, motivarea acestuia este corespunzătoare în sensul că sunt arătate criticile de natură a atrage nelegalitatea deciziei: sentinţa nr. 7081/2001 nu are autoritate de lucru judecat întrucât recurentul a fost terţ în procesul finalizat prin sentinţa arătată; valabilitatea contractului de donaţie, ceea ce atrage existenţa unui titlu valabil asupra colecţiei D. şi, implicit, buna credinţă a detentorului precar; lipsa calităţii procesuale a reclamantelor şi intervenientei precum şi, cu referire la toate argumentele arătate, greşita soluţionare a cererii de anulare a contractului de donaţie.
- Înalta Curte, analizând decizia cu referire la criticile formulate, reţine caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.
- Contrar opiniei reclamantelor şi intervenientei excepţia calităţii procesuale pasive a intervenientului Statul român prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a fost corect soluţionată de instanţa de apel, faţă de conţinutul dispoziţiilor Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil aplicabil cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 7081 din 14 septembrie 2001 a Judecătoriei Piteşti, îndreptată prin încheierea de şedinţă de la 2 februarie 2007, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. N1. din 10 decembrie 1970 având drept obiect colecţia de artă D. faţă de dispoziţiile art. 814 alin. (2) C. civ.
Procesul s-a purtat între D.F., donator şi unitatea administrativ teritorială a comunei C., donatar.
Colecţia, deşi donată autorităţii locale a statului, a fost depusă în custodia Muzeului Naţional de Artă al României.
Legea nr. 182/2000 conţine dispoziţii speciale referitoare la bunurile culturale mobil preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940.
Astfel, alin. (2) al art. 99 instituie procedura de urmat pentru recuperarea bunurilor culturale mobile, acţiunea în revendicare, scutită de plata taxelor de timbru, precum şi entitatea obligată la restituire-instituţia deţinătoare, în speţă Muzeul Naţional de Artă al României.
Nu există niciun argument de a nu aplica dispoziţiile legii speciale în materia bunurilor culturale mobile de patrimoniu, cum este cazul celor în litigiu, ce se aplică cu prioritate raportului juridic dedus judecăţii, înlăturând dispoziţiile de drept comun, faţă de principiul specialia generalibus derogant.
Astfel, dispoziţiile art. 6 alin. (3) din lege nu sunt incidente cauzei întrucât, deşi Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă Statul român în relaţiile interne şi internaţionale, legitimarea sa procesuală în cadrul unei acţiuni în revendicarea unor bunuri mobile de patrimoniu nu este justificată faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, art. 99 alin. (2), dispoziţii speciale faţă de regula generală de reprezentare stabilită prin actul normativ menţionat.
Faţă de împrejurarea că legiuitorul a instituit ca obligaţia de restituire să îi revină detentorului bunurilor, se constată că motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident cauzei.
- Motivele de netemeinicie şi nelegalitate invocate de Muzeul Naţional de Artă al României în etapa devolutivă a procesului, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată şi necontestate în calea extraordinară de atac, vizează lipsa calităţii procesuale active a reclamantelor, inopozabilitatea sentinţei nr. 7081/2001 a Judecătoriei Piteşti, efectele juridice ale manifestării de voinţă în sensul intenţiei defunctului de exheredare a moştenitorilor precum şi critica referitoare la faptul că prima instanţă nu a dat curs solicitării pârâtului de a introduce în cauză Primăria comunei C.
Drept urmare, pot face obiect al recursului doar aspectele invocate în apel, celelalte critici, respectiv validitatea contractului de donaţie faţă de dispoziţiile art. 814 C. civ., limitele mandatului tacit existent între soţi conform art. 35 alin. (2) C. fam., pasivitatea moştenitorilor concretizată prin absenţa acţiunii în reducţiunea liberalităţilor ce ar fi condus la prezervarea rezervei succesorale, fiind invocate omisso medio, nu pot fi analizate direct în recurs, întrucât prin această cale de atac se analizează doar legalitatea celor asumate în apel.
- Evaluarea deciziei are drept premisă împrejurare că recurentul invocă doar calitatea sa de detentor de bună-credinţă asupra bunurilor mobile culturale de patrimoniu revendicate de reclamante şi intervenientă, ce ar îndreptăţi-o să păstreze bunurile arătate.
Numai că printr-o sentinţă irevocabilă - 7081 din 14 septembrie 2001, dată în contradictoriu cu o autoritate locală a statului, s-a statuat preluarea ilegală a bunurilor urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de donaţie nr. N1. din 10 decembrie 1970.
Hotărârea, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, se bucură de puterea lucrului judecat şi nu de autoritate de lucru judecat cum pretinde recurentul.
Această hotărâre se bucură de putere de lucru judecat, manifestându-se efectul pozitiv al hotărârii, care se impune în această cauză, ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Prin urmare, şi Înalta Curte reţine manifestarea de prezumţie a puterii de lucru judecat a hotărârii mai sus menţionate, ca mijloc de probă de natură să demonstreze preluare ilegală a bunurilor de către stat, asigurându-se astfel evitarea contrazicerilor între două hotărâri judecătoreşti.
Împrejurarea că recurentul nu a fost parte în procesul în care s-a pronunţat hotărârea de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie este lipsită de relevanţă în cauză, deoarece hotărârea care a desfiinţat titlul statului produce efecte de drept şi faţă de recurent, care are doar calitatea de instituţie deţinătoare a bunurilor şi nu de eventual proprietar a lor.
De asemenea, statuările din sentinţă conferă calitatea procesuală activă a reclamantelor, succesoare ale defunctului, de a acţiona pentru recunoaşterea dreptului de proprietate dobândit prin moştenire, neputându-se contesta astfel legitimarea pentru valorificarea acestui drept şi redobândirea posesiei de la deţinătorul bunurilor revendicate.
- Cu privire la pretinsa exheredare intenţionată de decujus, argumentele recurentului sunt lipsite de suport legal în condiţiile în care vocaţia succesorală este dată de lege, iar exheredarea presupune un act testamentar expres al defunctului.
- Curtea de apel a soluţionat corect şi critica referitoare la obligaţia instanţei de a împrocesa pe donator, faţă de principiul disponibilităţii.
Aşa cum a arătat şi instanţa de apel, cadrul procesual putea fi lărgit doar în condiţiile art. 49-66 C. proc. civ. şi nu în temeiul principiului rolului activ al instanţei, aşa cum susţine recurentul.
Înalta Curte, pentru argumentele ce preced, va respinge recursurile ca nefondate în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, formulată de reclamante şi intervenientă.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele D.V., L.L., de intervenienta D.F. şi de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României şi împotriva deciziei nr. 698-A din data de 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7113/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7103/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
