ICCJ. Decizia nr. 7113/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7113/2012
Dosar nr. 3964/108/2011
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 5 august 2011, reclamanţii C.M.A. şi C.V. au chemat în judecată pârâţii V.D.A., V.A., P.E., L.G.E., D.D., F.M.E., R.V., R.L.M. şi Statul Român prin Municipiul Arad, prin primar, solicitând constatarea nevalabilităţii titlului de proprietate al statului asupra imobilului situat în municipiul Arad, Bd. V.M., jud. Arad, compus din casă de locuit şi teren, înscris în CF colectivă nr. C1. Arad şi obligarea fiecăruia dintre pârâţii persoane fizice să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentele pe care le deţin cu titlu de proprietate în acest imobil, după cum urmează:
- pârâţii V.D.A. şi V.A. - apartamentul nr. X1., înscris în CF nr. C2. Arad, cu nr. T1.;
- pârâţii P.E., L.G.E. şi D.D. - apartamentul nr. X2., înscris în CF nr. C3. Arad, cu nr. T2.;
- pârâta F.M.E. - apartamentul nr. X3., înscris în CF nr. C4. Arad nr. T3.;
- pârâţii R.V. şi R.L.M. - apartamentul nr. X4., înscris în CF nr. C5. Arad, cu nr. T4.
Prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat totodată, radierea înscrierii drepturilor de proprietate ale pârâţilor indicaţi mai sus din CF colectivă nr. C1. Arad şi din cărţile funciare individuale nr. C2. Arad, nr. C3. Arad, nr. C4. Arad şi nr. nr. C5. Arad şi înscrierea dreptului lor de proprietate asupra apartamentelor, cu titlu de retrocedare, conform Legii nr. 10/2001.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că imobilul în discuţie a fost iniţial înscris în CF individuală nr. C6. Arad, cu nr. T5., avându-i coproprietari pe S.A. (n. L.), S.F. şi M.E., dobândit prin cumpărare în anul 1938, ulterior rămânând în proprietatea exclusivă a numitei M.E., prin moştenirea celorlalţi doi coproprietari.
Reclamanţii, în calitate de moştenitori testamentari ai numitei M.E. (d. 30 decembrie 2004) ca legatari universali, conform Certificatului de legatar nr. L1. din 14 ianuarie 2005 emis de B.N.P. M., afirmă că naţionalizarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 a fost efectuată într-un mod abuziv, deoarece coproprietarii din acel moment erau exceptaţi de la naţionalizare prin chiar dispoziţiile respectivului decret, coproprietarele S.A. şi M.E. fiind casnice, iar S.F., actor.
După preluare, statul a sistat CF individuală în care era intabulat imobilul, l-a înscris în CF colectivă nr. C1. Arad şi, împărţindu-l în 4 apartamente distincte, fiecare înscris într-o CF individuală nouă, l-a înstrăinat pârâţilor persoane fizice în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995. Ulterior, pârâtul V.A. a donat apartamentul fiicei sale, pârâta V.D.A., păstrându-şi dreptul de uzufruct asupra acestuia.
Reclamanţii solicită admiterea acţiunii în revendicare şi arată că titlul lor de proprietate asupra întregului imobil este preferabil faţă de titlurile cumpărătorilor, în condiţiile în care provine de la un adevărat proprietar, titlul autorilor este mai vechi decât cel al pârâţilor, iar cumpărătorii au fost de rea-credinţă atunci când au încheiat contractul de vânzare-cumpărare, deoarece la acel moment titlul statului era contestat de reclamanţi.
Cu privire la aceste apartamente, reclamanţii au formulat mai multe acţiuni în revendicare şi, deşi acestea au fost respinse, apreciază că autoritatea de lucru judecat nu poate fi invocată, întrucât între respectivele acţiuni şi prezenta cerere nu există identitate de cauză, condiţie prevăzută în mod expres de art. 1201 C. civ. În susţinerea acestor afirmaţii, au făcut trimitere la practica judiciară constantă a C.E.D.O. care, în cauza Atanasiu c/a României, obligatorie pentru instanţele româneşti, a învederat Statului Român să ia măsuri care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare cu acea cauză, conform principiilor consacrate în Convenţie, măsuri care trebuie puse în aplicare în termen de 18 luni de la data la care hotărârea C.E.D.O. va rămâne definitivă.
Prin sentinţa civilă nr. 1075 din 2 noiembrie 2011, Tribunalul Arad a respins acţiunea reclamanţilor, având ca obiect revendicare imobiliară, constatând incidenţa în cauză a autorităţii de lucru judecat.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Pe de o parte, reclamanţii sunt moştenitorii defunctei M.E., care în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a solicitat restituirea imobilului din Arad str. V.M., prin acordare de despăgubiri ceea ce a şi primit prin hotărârea nr. 74/1999, Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 acordând-i suma maximă prevăzută de lege respectiv, 326.462.640 RON.
Suma a fost încasată majorat la data de 26 aprilie 2000, respectiv 457.677.360 RON. După apariţia Legii nr. 10/2001 a mai formulat o notificare, solicitând diferenţa de valoare până la valoarea de circulaţie a imobilului. Sub acest aspect situaţia imobilului a fost practic tranşată, M.E. decedând în anul 2004.
Reclamanţii au reînceput un ciclu procesual de revendicare a imobilului, în condiţiile în care despăgubirile au fost încasate, iar aceştia ca succesori testamentari aveau acces la bunurile materiale ale testatoarei la data decesului acestuia.
În pofida faptului că a existat un număr semnificativ de procese care au fost irevocabil respinse, faţă de reclamanţi, aceştia au formulat şi prezenta acţiune cu toate că împrejurările invocate - problema nevalabilităţii titlului statului, primirea despăgubirilor, existenţa contractelor valabil încheiate între stat şi actualii proprietari, au fost analizate de toate instanţele care au hotărât în mod irevocabil că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la cele pretinse.
Luând ca exemplu decizia civilă nr. 202 a Curţii de Apel Timişoara din 8 martie 2011, prin care s-a respins un alt recurs al reclamanţilor în aceeaşi speţă ca şi cea dedusă judecăţii, se poate observa că această instanţă a analizat în mod amplu împrejurarea necontestată că reclamanţii au calitatea de moştenitori ai foştilor proprietari şi că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, pe de altă parte însă, vânzarea apartamentelor către pârâţi s-a făcut în condiţiile legii şi mai mult, după momentul în care au fost stabilite despăgubirile.
În consecinţă, stăruinţa reclamanţilor de a recupera un imobil pentru care s-au primit despăgubiri, cu toate că a făcut obiectul a numeroase judecăţi, toate având acelaşi obiect şi aceleaşi părţi, nu este justificată faţă de sentinţa civilă nr. 107/2005 a Judecătoriei Arad definitivă şi irevocabilă, sentinţa civilă nr. 6454/2008 a Judecătoriei Arad irevocabilă, sentinţa civilă nr. 4933/2008 a Judecătoriei Arad irevocabilă, sentinţa nr. 4967/2008 a Judecătoriei Arad irevocabilă, nr. 5176/2010 a Judecătoriei Arad, rămasă irevocabilă.
În toate aceste procese, reclamanţii au chemat în judecată aceleaşi părţi, au invocat acelaşi împrejurări, demersul lor având practic caracterul unui abuz procesual, pentru că în pofida hotărârilor C.E.D.O. invocate, problema a fost rezolvată pe fond prin plata despăgubirilor, iar suma fiind încasată şi acceptată, reclamanţii au beneficiat de reparaţia cuvenită potrivit legii în calitatea lor de moştenitori.
Tribunalul nu a pus problema inadmisibilităţii acţiunii, aşa cum s-a invocat prin excepţie, câtă vreme accesul la justiţie trebuie garantat fiecărui cetăţean, dar faţă de împrejurarea că demersurile în instanţă ale reclamanţilor au fost soluţionate irevocabil, a constatat incidenţa în cauză a disp.art. 1201 C. civ., în sensul că fără nici un dubiu există autoritate de lucru judecat, motiv pentru care acţiunea a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii C.M.A. şi C.V., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii primei instanţe şi, rejudecând cauza, admiterea acţiunii în sensul constatării nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, obligării pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentele 1-4 şi radierii drepturilor de proprietate ale pârâţilor din CF şi înscrierii dreptului lor de proprietate.
Prin decizia civilă nr. 64/A din 21 martie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanţi şi a obligat apelanţii la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii F.M.E., R.V. şi P.E.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut:
Potrivit art. 1201 C. civ., autoritatea de lucru judecat se exprimă prin excepţia de lucru judecat şi prezumţia de lucru judecat.
Excepţia autorităţii de lucru judecat are la bază regula potrivit căreia o acţiune se judecă o singură dată, iar efectul său negativ înseamnă că nu mai poate fi introdusă o nouă acţiune (identică), având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.
Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (al prezumţiei de lucru judecat) constituie regula potrivit căreia o hotărâre judecătorească irevocabilă nu mai poate fi contrazisă de o altă hotărâre judecătorească.
În speţă, în mod corect prima instanţă a reţinut că operează excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât prin sentinţele civile nr. 5176 din 21 mai 2010, nr. 4933 din 30 iunie 2008 şi nr. 6454 din 29 septembrie 2008 ale Judecătoriei Arad, rămase irevocabile, au fost respinse acţiunile formulate de reclamanţi împotriva pârâţilor, toate având, ca şi acţiunea de faţă, acelaşi obiect şi anume: constatarea nevalabilităţii titlului statului, revendicare imobiliară şi rectificare CF, aceeaşi cauză (art. 480-481 C. civ., Legea nr. 7/1996 şi Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie) şi aceleaşi părţi.
În acest context, este de observat că invocarea hotărârii pilot, pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii c/a României, nu poate avea nicio relevanţă în această cauză, întrucât, în primul rând, la pronunţarea hotărârilor anterioare, care au stat la baza reţinerii excepţiei autorităţii de lucru judecat, au fost avute în vedere dispoziţiile Convenţiei (art. 1 din Protocolul nr. 1), iar în al doilea rând, hotărârea pilot nu conţine nicio dispoziţie de natură să confere reclamanţilor posibilitatea de a eluda excepţia autorităţii de lucru judecat.
Pe de altă parte, potrivit hotărârii pilot menţionate, se poate reţine existenţa unui „bun actual” în sensul Convenţiei în patrimoniul persoanelor deposedate abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres şi restituirea bunului (paragrafele 140, 143).
Or, în speţă, pârâţii beneficiază de un „bun” în sensul Convenţiei, câtă vreme prin hotărârile judecătoreşti irevocabile invocate, în baza cărora s-a reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat, li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentelor (cauzele Pincova şi Pinc vs. Republica Cehă, Raicu vs. România).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.M.A. şi C.V., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanţa de apel.
În baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamanţii au invocat greşita soluţionare a cauzei pe temeiul reţinerii excepţiei autorităţii de lucru judecat invocate de intimaţii-pârâţi.
În baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au invocat ignorarea de către instanţa de apel a prevederilor Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010 pronunţată de C.E.D.O.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că în apel au învederat faptul că prima instanţă s-a ferit să facă referire în vreun mod la incidenţa în cauza a dispoziţiilor date Statului Român prin hotărârea Pilot din 12 octombrie de a lua „măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6, par.1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. I, în contextul tuturor cauzelor similare cu aceea în care s-a emis hotărârea pilot şi la precizarea reclamanţilor că obligaţiile transmise de C.E.D.O. statului le revin şi instanţelor judecătoreşti din România, deoarece şi ele fac parte din stat, deşi examinarea acestui motiv era singura activitate de judecată care trebuia desfăşurată în cauză, ţinând cont de faptul că reclamanţii învederasem acest element de diferenţiere a prezentei pricini de acelea judecate anterior, spre a-şi justifica susţinerea cu privire la inexistenţa autorităţii de lucru judecat a hotărârilor anterioare.
Deci, practic, instanţa de apel trebuia să se pronunţe în mod expres asupra acestei susţineri, că între pricinile judecate anterior şi prezentul proces nu există identitate de cauză şi să spună ritos dacă există sau nu acea identitate.
Dar, la fel ca şi prima instanţă, şi instanţa de apel s-a ferit să se pronunţe asupra acestei chestiuni, afirmând pur şi simplu că există autoritate de lucru judecat.
Totodată, ca şi în cazul motivării primei instanţe şi instanţa de apel, referindu-se numai la existenţa hotărârilor anterioare, a validat implicit susţinerea intimaţilor că reclamanţii au comis un abuz de drept prin înaintarea acestei acţiuni, culmea ironiei constituind-o învinuirea adusă acestora pentru un presupus abuz tocmai de către cei care au cumpărat apartamentele de la stat cu scopul de a le specula pe piaţa imobiliară, instanţa de apel admiţând astfel (la fel ca şi prima instanţă) că e normal ca unele persoane să abuzeze de dispoziţii legale adoptate cu titlu de protecţie socială acordată acelora care nu aveau locuinţe şi nici posibilităţi materiale de a şi le procura, prin faptul de a le cumpăra pentru a le revinde, spre a obţine astfel de câştiguri dintr-o afacere derulată în dauna aplicării principiilor şi dispoziţiilor legale de acordare a reparaţiilor în natură altor persoane, care au fost victime ale abuzurilor statului comunist.
În consecinţă, reclamanţii s-au rezumat a face trimitere, în justificarea susţinerii cu privire la inexistenţa autorităţii lucrului judecat, la explicaţiile date pe larg în concluziile scrise depuse la dosarul primei instanţe, deoarece nici în cazul motivării deciziei din apel reclamanţii nu au de combătut argumentarea unui punct de vedere juridic contrariu, de vreme ce nici instanţa de apel nu le-a examinat această apărare.
Recurenţii-reclamanţi au arătat şi faptul că instanţa de apel a mai adăugat un argument în reţinerea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor anterioare: faptul că „Hotărârea Pilot nu conţine nici o dispoziţie de natură să confere reclamanţilor dreptul de a eluda excepţia autorităţii lucrului judecat".
Una este eludarea incidenţei autorităţii de lucru judecat într-un proces şi alta este susţinerea inexistenţei autorităţii lucrului judecat, din cauza lipsei unuia dintre elementele de identitate dintre pricini. Deci, reclamanţii au susţinut inexistenţa identităţii dintre procesul prezent şi pricinile anterioare, iar instanţa de apel la această susţinere a noastră trebuia sa răspundă, lucru pe care nu l-a făcut.
De asemenea, reclamanţii au arătat că judecătorii instanţei de apel au invocat în apărarea intimaţilor (judecătorii transformându-se în ajutori ai apărătorilor intimaţilor), faptul că „pârâţii beneficiază de un bun în sensul Convenţiei, câtă vreme prin hotărârile judecătoreşti irevocabile invocate, în baza cărora s-a reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat, li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentelor".
Ceea ce este interesant în această motivare, e faptul că judecătorii apelului nu au motivat, tot în lumina jurisprudenţei C.E.D.O., dacă şi reclamanţii sunt sau nu deţinătorii unei speranţe legitime cu privire la dobândirea proprietăţii asupra aceluiaşi bun, pentru că numai printr-o asemenea antiteză se poate demonstra cine are dreptul să ajungă în mod legitim la deţinerea bunului litigios. De fapt, această motivare consfinţeşte reclamanţilor suspiciunea pe care au avut-o cu privire la lipsa imparţialităţii judecătorilor, încă din şedinţa în care a avut loc dezbaterea cauzei, când preşedintele completului îi îndemna, cu un ton zeflemitor şi fără nici un echivoc în privinţa dezavuării cererii noastre, să renunţe la judecarea acelei acţiuni.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Criticile formulate de reclamanţi în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de acest text legal, deoarece din dezvoltarea acestora se constată că reclamanţii invocă o greşită interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale ce reglementează autoritatea de lucru judecat (art. 1201 C. civ.).
Prin urmare, susţinerile recurenţilor pot fi încadrate în motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.
Autoritatea de lucru judecat, în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), excluzând posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Or, susţinând că instanţa de apel a soluţionat greşit pricina pe temeiul reţinerii excepţiei autorităţii de lucru judecat, reclamanţii tind să lipsească de efectele lucrului judecat hotărârile judecătoreşti anterioare, prin care s-au soluţionat irevocabil acţiuni ale reclamanţilor împotriva pârâţilor, toate având, ca şi acţiunea de faţă, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
Cauza acţiunii civile trebuie privită din punct de vedere al scopului, dar şi din punct de vedere al temeiului juridic al cererii.
Aşadar, conceptul de cauza trebuie raportat atât la temeiul juridic al pricinii, fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părţi îl valorifică împotriva celeilalte (causa petendi), cât şi la scopul final urmărit de reclamant, cauza (existenţa motivelor de a acţiona sau apăra în faţa instanţei un anumit drept) raportului juridic a dreptului pus în discuţie (causa debendi).
În speţă, din perspectiva acestei analize, există între prezenta pricină şi cauzele anterior judecate şi finalizate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, deplină identitate nu numai de părţi şi obiect (pe care reclamanţii nu le contestă), ci şi identitate de cauză, deoarece prin promovarea tuturor acţiunilor s-a urmărit de către reclamanţi acelaşi scop, aceştia tinzând să valorifice acelaşi drept de proprietate în temeiul aceluiaşi titlu de proprietate şi să readucă imobilul în patrimoniul lor.
Ca urmare, în cauza de faţă, finalitatea urmărită de reclamanţi este aceeaşi ca şi în cauzele anterioare, respectiv redobândirea bunului, prin invocarea aceluiaşi temei de drept.
Invocarea de către reclamanţi a hotărârii pilot, ca un temei juridic nou al prezentei acţiuni în justiţie nu poate conduce la concluzia unei cauze diferite a pricinii de faţă raportat la cauza litigiilor anterior soluţionate, având în vedere argumentele analizate în precedent.
Fundamentul raportului juridic dedus judecăţii fiind acelaşi în prezenta pricină, ca şi în cele anterior soluţionate de instanţe, în cauză există autoritate de lucru judecat, fiind întrunită condiţia triplei identităţi în măsură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 1201 C. civ., aşa încât excepţia autorităţii de lucru judecat a fost corect soluţionată de instanţe.
De altfel, contrar susţinerilor recurenţilor, jurisprudenţa C.E.D.O. nu exclude ca în cazul unei acţiuni de restituire a bunurilor întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, instanţele de judecată să se raporteze la dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi, analizând raportul juridic dedus judecăţii, să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de acest text de lege.
Astfel, în cauza Lungoci contra României (Hotărârea din 26 ianuarie 2006), Curtea Europeană a verificat modul în care instanţele naţionale au soluţionat acţiunea în revendicare introdusă de reclamantă prin aplicarea dispoziţiilor legale în materie de autoritate de lucru judecat şi dacă, în acest context, a fost respectat dreptul reclamantei de acces la justiţie, prevăzut de art. 6 din Convenţie.
În această cauză, C.E.D.O. a considerat că excepţia autorităţii de lucru judecat urmărea un scop legitim, deoarece ea viza, fără nici o îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă, un obiectiv legitim în sine, care merită o analiză atentă în contextul general al cauzei (parag.37).
Totodată, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că instanţa de apel a ignorat prevederile hotărârii pilot M. Atanasiu şi alţii contra României pronunţată de C.E.D.O.
Contrar susţinerilor recurenţilor, hotărârea pilot nu conţine prevederi care, prin interpretare şi aplicare la datele concrete ale speţei, le-ar putea fi favorabile.
Astfel, nici din perspectiva Convenţiei reclamanţii nu aveau vocaţia obţinerii măsurii restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, cu referire la Cauza Atanasiu ş.a. c. României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778 din 22 noiembrie 2010.
Astfel, în analiza concursului dintre legea internă şi Convenţia europeană instanţele, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, sunt ţinute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafe 141, 142 şi 143).
Or, în speţă, nu se poate considera că reclamanţii ar deţine un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestora nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie în sensul restituirii imobilului.
Aşadar, reclamanţii ar putea fi doar beneficiarii unui drept de creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce s-ar putea acorda în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie stabilită de Curte în acest scop).
De asemenea, contrar susţinerilor recurenţilor, pârâţii au „un bun” în sensul C.E.D.O., având titluri de proprietate valabile pentru apartamentele în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecţia instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
În acest sens, este de reţinut că acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.
În speţă, acţiunile promovate de autoarea reclamanţilor împotriva chiriaşilor cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, au fost respinse conform art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi, ca urmare, nu s-a obţinut anularea contractelor de vânzare-cumpărare.
Aceasta înseamnă că titlurile de proprietate ale pârâţilor s-au consolidat, atâta timp cât nu au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ei fiind cei care beneficiază de „un bun” în sensul C.E.D.O.
Câtă vreme aceste contracte nu au fost constatate nule, beneficiază de prezumţia că au fost încheiate legal, iar pârâţii nu pot fi obligaţi să lase reclamanţilor imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, în cadrul unei acţiuni de restituire a bunului.
Potrivit celor expuse în precedent, menţinerea titlurilor de proprietate ale pârâţilor reprezintă un criteriu legal de preferabilitate a titlurilor pârâţilor, ce nu pot fi puse în discuţie decât în condiţiile în care ar contraveni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Or, reclamanţii nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. şi nu pot pretinde că au o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură. Singura speranţă legitimă ar fi aceea a obţinerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu însă şi a restituirii în natură.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor fiind nefondat şi urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi vor fi obligaţi către intimaţii-pârâţi V.D.A., V.A., P.E., L.G.E., D.D., R.V., R.L.M. şi F.M.E. la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorarii de avocat şi cheltuieli de transport, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.M.A. şi C.V. împotriva deciziei nr. 64/A din data de 21 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Obligă recurenţii la plata sumei de 1.232 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi V.D.A., V.A., P.E., L.G.E., D.D., R.V. şi R.L.M. şi la plata sumei de 3.232 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă F.M.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7115/2012. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7111/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
