ICCJ. Decizia nr. 7141/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7141 /20 12
Dosar nr. 2170/1/2012
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1999 PI din 25 aprilie 2008, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins cererea de chemare în judecată, precizată, a reclamantului, în esenţă, reţinându-se că acţiunea în nulitate este inadmisibilă, reclamantul urmând şi calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, pretenţiile vizând nulitatea certificatelor de moştenitor şi constatarea nevalabilităţii titlului statului fiind lipsite de interes.
Prin decizia civilă nr. 264 din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinându-se că, în mod nelegal, s-a procedat la soluţionarea cererii în baza susmenţionatelor excepţii de procedură.
Prin decizia civilă nr. 6272 din 03 iunie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul pârâtului Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, dosarul fiind astfel reînregistrat sub nr. 4795.1/30/2007 pe rolul Tribunalului.
La data de 04 iunie 2010, reclamantul şi-a precizat şi completat cererea de chemare în judecată, solicitând ca pârâtul Statul Român să fie reprezentat şi de Ministerul Finanţelor Publice, arătând totodată că, în subsidiar, solicită obligarea statului la plata despăgubirilor materiale echivalente cu valoarea actuală de piaţă a imobilului în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 729 din 11 februarie 2011, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Judeţean Timiş şi, respectiv, a Statului Român, excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice, de reprezentant al Statului Român, excepţia inadmisibilităţii şi a prematurităţii cererii de acordare a despăgubirilor, a admis în parte cererea reclamantului, a constatat preluarea fără titlu valabil, de către stat, a imobilului situat în municipiul Timişoara, str. O., înscris în CF nr. C1. Timişoara, nr. T1./1, T2./2, a respins în rest cererea reclamantului, astfel cum aceasta a fost precizată.
Instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Judeţean Timiş, întrucât pârâtul este succesorul în drepturi al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Timiş care a emis decizia nr. 412/1973 privind schimbul de imobile.
Instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, acesta fiind persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi acordarea despăgubirilor materiale pentru imobilul în litigiu.
În această cerere, Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, astfel încât este neîntemeiată excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice, de reprezentant al Statului Român.
Cât priveşte excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii cererii de acordare a despăgubirilor băneşti pentru imobilul în litigiu, acestea au fost respinse, întrucât cererea reclamantului este justificată de faptul temporizării procedurii administrative de acordare a despăgubirilor, intervenţia instanţei de judecată pe acest aspect garantând, conform art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, dreptul patrimonial recunoscut, reclamantului, prin dispoziţia nr. D1./2006 a Primarului Municipiului Timişoara.
O astfel de cerere nu poate fi primită, întrucât, conform prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., după casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare, cererea de chemare în judecată nu mai poate fi întregită sau modificată.
Pentru a obţine protecţia dreptului său, reclamantul ar fi trebuit să formuleze o astfel de cerere până la prima zi de înfăţişare, în primul ciclu procesual, cu atât mai mult cu cât, la data de 30 martie 2007, lucrările de demolare a imobilului fuseseră finalizate (fiind astfel evident că reclamantul nu mai putea obţine restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii), cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la data de 20 iunie 2007, ulterior momentului finalizării demolării imobilului.
Reclamantul a urmat şi calea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (contestaţia formulată împotriva dispoziţiei Primarului Municipiului Timişoara prin care s-a propus acordarea de despăgubiri către reclamant pentru imobilul în litigiu formând obiectul Dosarului nr. 1446/30/2006, fiind suspendată până la soluţionarea prezentei pricini), urmând ca acesta să-şi valorifice dreptul la despăgubiri în procedura specială.
Nu se poate aprecia că prin constatarea nevalabilităţii titlului statului şi neacordarea despăgubirilor s-ar încalcă dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întrucât reclamantului i-a fost deja recunoscut dreptul la despăgubire prin dispoziţia Primarului Municipiului Timişoara nr. 1690 din 15 iunie 2006.
Prin decizia civilă nr, 1105 din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelurile reclamantului şi ale pârâţilor, ca nefondate.
S-a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat şi constatarea nevalabilităţii preluării de către stat a imobilului în litigiu, respectiv obligarea acestuia la plata de despăgubiri materiale echivalente cu valoarea de piaţă a imobilului.
Cât timp preluarea s-a dispus în baza Decretului nr. 111/1951, iar reclamantul a invocat nevalabilitatea titlului statului, sunt neîntemeiate susţinerile Ministerului Finanţelor Publice vizând lipsa calităţii procesual pasive a statului şi, respectiv, a calităţii sale de reprezentant al statului, legea specială neprevăzând o altă persoană care să reprezinte statul într-un atare litigiu, astfel că dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 sunt pe deplin incidente.
Chiar dacă cererea reclamantului de acordare de despăgubiri materiale a fost respinsă, ea a fost formulată pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu emitentul titlului care a dispus preluarea, astfel că, şi din această perspectivă, excepţiile invocate sunt neîntemeiate.
Susţinerile Consiliului Judeţean Timiş vizând lipsa calităţii procesuale pasive sunt neîntemeiate câtă vreme reclamantul a solicitat şi constatarea nulităţii schimbului intervenit în baza deciziei nr. 412 din 23 noiembrie 1973 emisă de antecesorul în drepturi al pârâtului, respectiv al fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Timiş.
Nici pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara nu poate invoca excepţia lipsei calităţii sale de reprezentant al statului, câtă vreme prin decizia susmenţionată imobilul preluat de la antecesorul reclamantului a fost dat în administrarea Municipiului Timişoara, anterior efectuării schimbului a cărui nulitate se solicită a fi constatată.
Excepţia inadmisibilităţii cererii principale a fost respinsă, câtă vreme prin decizia civilă nr. 264 din 19 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, menţinută prin decizia civilă nr. 6272 din 03 iunie 2009 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a reţinut cu caracter obligatoriu că această excepţie nu poate fi primită.
În ce priveşte fondul raportului juridic dedus judecăţii^ s-a reţinut că în mod legal s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, în condiţiile în care nu s-a contestat că antecesorul reclamantului a împuternicit o altă persoană, H.M., să-i administreze imobilul, să vândă acest imobil şi să încaseze preţul vânzării.
În consecinţă, dispoziţiile Decretului nr. 111/1951 au fost încălcate, titlul astfel constituit nefiind valabil în sensul art 6 din Legea nr. 213/1998.
S-a apreciat că sunt neîntemeiate criticile reclamantului vizând nevalabilitatea actelor subsecvente preluării imobilului, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:
Schimbul imobiliar a avut loc în anul 1973 la iniţiativa statului, coschimbaşii P.P. şi E. şi M.T. şi G. fiind constrânşi să renunţe la proprietatea lor pentru ca aceasta să fie folosită pentru amenajarea sediului unei instituţii de stat.
Dată fiind şi înscrierea de carte funciară care indica drept proprietar al bunului ce a făcut obiect al schimbului ca fiind statul, având în vedere şi regimul politic existent la acea dată (1973), nu poate fi contestată buna-credinţa persoanelor fizice coschimbaşe la momentul efectuării acestei operaţiuni juridice, aceştia neavând la îndemână nici un element care să-i facă să creadă că ar contracta cu un neproprietar şi nici vreo posibilitate de a se opune schimbului de imobile.
Pe cale de consecinţă, şi actele subsecvente contractelor de schimb sunt valabile, contrar susţinerilor reclamantului.
În ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare prin care pârâta SC D.G. SA a dobândit în proprietate imobilul în litigiu, prima instanţă a reţinut în mod corect buna-credinţa părţilor contractante, având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada celor susţinute cu privire la publicitatea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, că răspunsurile la interogatoriu date de pârâţi nu sunt de natură a răsturna prezumţia instituită de dispoziţiile art. 1899 alin. (2) C. civ. şi că menţionatul contract a fost încheiat anterior contestării dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobil.
Pe calea apelului, reclamantul nu face decât să reitereze susţinerile din primă instanţă, fără a combate în vreun fel argumentele avute în vedere de tribunal pentru a reţine buna-credinţa părţilor contractului de vânzare-cumpărare, invocând dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Reclamantul a susţinut că vânzarea este nulă absolut, întrucât imobilul, intrând sub incidenţa art. 2 din Legea nr. 10/2001, iar Primarul Municipiului Timişoara fiind notificat la data vânzării-cumpărării despre intenţia reclamantului de a redobândi imobilul în natură - era indisponibilizat în sensul art. 21 alin. (5) din lege.
Aceste susţineri nu pot fi reţinute ca temeiuri de schimbare a sentinţei apelate, întrucât indisponibilizarea imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi sancţionarea încălcării acestei obligaţii sunt prevăzute la art. 21 din lege, normă care indică în mod explicit persoanele juridice obligate la restituire.
Din interpretarea sistematică a art. 21 din Legea nr. 10/2001 rezultă, aşadar, că doar încălcarea indisponibilizării bunului de către persoanele juridice susmenţionate este sancţionată cu nulitatea absolută, obligaţia indisponibilizării revenind doar acestora.
Instanţa de apel a reţinut că tribunalul în mod corect a respins cererea în despăgubiri, invocând tardivitatea formulării capătului de cerere subsidiar.
Astfel, corespunde realităţii că nu se socoteşte modificată cererea dacă reclamantul cere valoarea obiectului pierdut sau pierit [art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.], însă pentru ca dispoziţia legală să fie incidenţă este necesar ca pierderea (pieirea) să se fi produs pe parcursul judecăţii.
Cum în mod corect a reţinut prima instanţă (reclamantul necontestând această împrejurare), construcţia era demolată la data introducerii cererii de chemare în judecată. Apelantul a precizat că a luat la cunoştinţă despre faptul demolării „mult mai târziu", fără a preciza însă momentul luării la cunoştinţă.
Instanţa de apel a apreciat că, în condiţiile în care reclamantul a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi i-a fost recunoscut printr-o dispoziţie emisă în baza Legii nr. 10/2001 dreptul la despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, el nu mai este îndreptăţit să solicite obligarea statului la plata de despăgubiri pe calea dreptului comun.
Aceste considerente nu contravin celor reţinute prin decizia de casare nr. 264 din 19 noiembrie 2008, câtă vreme cererea în despăgubiri a fost formulată după trimiterea la prima instanţă pentru rejudecarea cererii reclamantului.
Câtă vreme prima instanţă a reţinut nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului proprietatea antecesorului reclamantului, în mod corect a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată, criticile pârâtului vizând acest aspect fiind neîntemeiate.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I) reclamantul S.A.J., la data de 06 martie 2012, (II) pârâtul Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timişoara, la data de 08 martie 2012 şi (III) pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, la data de 27 februarie 2012, prin care au fost invocate următoarele critici de pretinsă nelegalitate;
(I) Recurentul-reclamant S.A.J. a susţinut că instanţa de apel a menţinut în mod nelegal sentinţa în partea referitoare la valabilitatea actelor translative de proprietate având ca obiect imobilul în litigiu.
În condiţiile în care titlu statului nu este valabil, dreptul de proprietate asupra imobilului nu s-a transmis niciodată în patrimoniul acestuia, ceea ce înseamnă şi că nu se putea realiza în mod valabil schimbul imobiliar între stat şi numiţii P.P. şi P.E., născută M., şi M.T. şi M.G.
Urmare a nulităţii schimbului imobiliar, sunt nule şi certificatele de moştenitor emise de pe urma defuncţilor M.T. şi M.G., în partea referitoare la includerea în masa succesorală a cotelor ce le-au aparţinut din imobil.
De asemenea, este nul şi contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 07 iunie 2006, prin care pârâta M. E. a vândut imobilul în litigiu, SC D.G. SA.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit buna-credinţa părţilor contractante, în condiţiile în care demersurile efectuate de reclamant şi mama acestuia, în baza Legii nr. 10/2001, le erau cunoscute acestora, cererile de restituire fiind făcute publice şi de către primărie, prin afişare la sediul instituţiei şi prin publicare în presa locală. De asemenea, a fost contestată dispoziţia primarului prin care s-a respins cererea de restituire în natură, iar procesul se poartă în contradictoriu şi cu pârâta M.E. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, notificarea nu era soluţionată, dispoziţia primarului fiind emisă la 15 iunie 2006, apoi atacată de reclamant, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Din răspunsurile date de pârâte la interogatoriu, a rezultat că nu au făcut niciun fel de demers în vederea aflării situaţiei juridice a imobilului, deşi au cunoscut modalitatea în care acesta a fost preluat de către stat.
Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, este interzisă, sub sancţiunea nulităţii absolute, înstrăinarea, concesionarea, asocierea in participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere in beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de această lege. Contrar celor reţinute în considerentele deciziei atacate, legea nu distinge între imobile aflate în proprietatea statului şi cele aflate în proprietate privată.
Cu privire la capătul subsidiar de cerere, instanţa de apel a reţinut fără temei că acesta ar fi fost în mod corect respins ca tardiv şi că nu s-ar fi încălcat prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia cererea nu se socoteşte modificată când reclamantul cere valoarea obiectului pierdut sau pierit, este aplicabil în cauză având în vedere că autorizaţia de demolare a construcţiei a fost depusă la dosarul cauzei de către pârâta SC D.G. SA, reclamantului comunicându-i-se cu acest prilej respectiva autorizaţie.
Pârâta a depus ca anexă la răspunsul la interogatoriu autorizaţia de demolare nr. DE1. din 01 februarie 2007 eliberată de primar, în timpul judecării contestaţiei împotriva dispoziţiei primarului.
Despăgubirile solicitate pentru situaţia în care se menţin ca valabile actele translative de proprietate, situaţie care echivalează cu o pierdere a acestuia, în înţelesul dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., i se cuvin, reclamantului, în condiţiile în care imobilul proprietatea autorului său a fost preluat de stat fără titlu valabil şi fără plata vreunei despăgubiri.
Reclamantul, având domiciliul în S.U.A., a luat cunoştinţă de demolarea casei în litigiu mult mai târziu.
(II) Recurentul-pârât Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timişoara, a susţinut următoarele;
Instanţele anterioare au pronunţat hotărâri netemeinice şi nelegale, neţinând cont de dispoziţiile legale în materie care arată că acest tip de acţiuni în instanţă sunt inadmisibile.
S-a invocat astfel excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât reclamantul a parcurs procedura administrativă reglementată de art. 22 şi urm. din Legea nr. 10/2001, obţinând dispoziţia nr. D1./2006, prin care primarul a constatat că imobilul revendicat nu se mai află în proprietatea statului, fiind înstrăinat, ca efect al unui schimb imobiliar, familiei pârâte, cu mult înaintea intrării în vigoare a legii, motiv pentru care în temeiul art. 18 lit. c) a transmis dosarul Secretariatului Comisiei Centrale pentru acordarea despăgubirilor pentru a proceda conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Nemulţumit de dispoziţia emisă, notificatorul a formulat contestaţie iar Tribunalul Timiş a respins contestaţia, prin sentinţa civilă nr. 3280/PT/2006, împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a apelului, instanţa de apel suspendând soluţionarea acestuia la termenul de judecată din 21 iunie 2007.
Aşadar, reclamantul a obţinut pe cale administrativă despăgubiri pentru imobilul revendicat, prin formularea acţiunii de faţă reclamantul reiterând aceleaşi pretenţii.
Instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Timişoara, ca reprezentant al Statului Român. Având în vedere obiectul principal al acţiunii, acordarea de despăgubiri băneşti, s-au invocat prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 3 pct. 37 din H.G. nr. 447/1997. Faţă de pretenţiile reclamantului, în cauză, statul participă nemijlocit ca subiect de drepturi şi obligaţii, prin Ministerul Finanţelor, şi nu prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara.
Instanţa în mod eronat a constatat preluarea fără titlu valabil de către stat a imobilului în litigiu.
Demersul judiciar de faţă este lipsit de interes şi fără obiect atâta timp cât pe cale administrativă în procedura specială a Legii nr. 10/2001, i s-a recunoscut, reclamantului, calitatea de persoană îndreptăţită în baza legii speciale, acordându-i-se despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
(III) Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, a susţinut următoarele;
În fapt, Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, a fost introdus în cauza în urma formulării de către reclamant a precizării şi completării cererii introductive pentru termenul de judecata din 04 iunie 2010.
Excepţia lipsei calităţii Ministerul Finanţelor Publice, de reprezentant al statului, a fost în mod nelegal respinsă, în raport de dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, conform cărora statul este persoana juridica în raporturile în care participa nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, respectiv el participa în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afara de cazurile în care ea stabileşte anume alte organe în acest scop.
În materia restituirii bunurilor imobile şi acordării masurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Statul Roman este reprezentat de organele prevăzute în mod expres de către legiuitor în cuprinsul Legii nr. 10/2001.
Asupra notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a pronunţat primarul, prin emiterea unei dispoziţii, care face obiectul unui alt dosar, a cărui judecata este în prezent suspendata de Curtea de Apel Timişoara.
Potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, singurul caz în care Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al statului, este cel reglementat de art. 28 din lege.
Soluţionarea excepţiei este nelegala, întrucât Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, a fost introdus în cauza prin precizarea şi completarea cererii introductive, reclamantul înţelegând să solicite instanţei şi obligarea statului la plata despăgubirilor materiale echivalente cu valoarea de piaţa a imobilului. Din moment ce tribunalul a respins petitul privind acordarea în mod direct de către instanţa de judecata a despăgubirilor, pe motiv ca o astfel de cerere a încălcat dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., s-a susţinut că această soluţie se impunea a fi dată şi excepţiei.
Soluţia de respingere a excepţiei este netemeinica şi nelegala, în condiţiile în care Tribunalul a admis doar in parte acţiunea reclamantului, prin admiterea capătului de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului de către stat, formulat prin cererea introductiva, formulata în contradictoriu cu paraţii din primul ciclu procesual, unul dintre paraţi fiind Statul Roman, reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara.
Fata de obiectul pricinii, în calitate de pârât poate sta doar Primarul Municipiului Timişoara, fie in nume propriu, fie în calitate de reprezentant al statului, însă acesta nu a fost chemat în judecata în calitate de pârât.
În acest sens sunt dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 247/2005 care au scindat în doua procedura administrativa de acordare a masurilor reparatorii, în sensul ca în faţa unităţii deţinătoare se emite doar dispoziţia prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, iar ulterior la Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor se stabileşte valoarea finala a despăgubirilor şi se emite titlul de despăgubiri.
În cauză, ar avea calitate procesuala pasiva doar primarul Municipiului Timişoara, în calitate de emitent al dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001 şi Statul Roman, reprezentat de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, singura care are competente în ce priveşte stabilirea despăgubirilor, care însă nu au fost chemaţi în judecata de către reclamant.
Decizia civila atacată este netemeinica şi nelegala, întrucât se impunea respingerea petitului privind constatarea nevalabilitătii titlului de preluare de către stat a imobilului în litigiu.
Statul Roman nu a fost chemat in judecata nici în primul ciclu procesual, nici în dosarul nr. 1446/30/2006 având ca obiect acţiunea formulata de reclamant împotriva dispoziţiei din 15 iunie 2006 emisa de Primarul Municipiului Timişoara.
Prin urmare, întrucât analiza preluării de către stat a imobilului cade în sarcina unităţii investite cu soluţionarea notificării formulate în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, fiind emisa astfel Dispoziţia nr. D1. din 15 iunie 2006 de către Primarul Municipiului Timişoara, act administrativ contestat de către reclamant prin introducerea pe rolul Tribunalului Timiş a acţiunii în anularea dispoziţiei, s-a susţinut că petitul în constatarea nevalabilitătii preluării de către stat a imobilului putea fi soluţionat doar de instanţa de judecata investita cu soluţionarea acţiunii ce face obiectul Dosarului nr. 1446/30/2006.
Instanţa de apel nu a luat în considerare că sentinţa civila nr. 729 din 11 februarie 2011 a fost pronunţata cu încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în ce priveşte obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata, constând in onorariu avocat.
Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, nu avea calitatea de parte în dosarul aflat pe rolul instanţei supreme, fiind ulterior introdus in cauza in calitate de parat.
Din moment ce sentinţa civila nr. 729 din 11 februarie 2011 a fost pronunţata în contradictoriu atât cu Statul Roman, prin Consiliul local al municipiului Timişoara, cât şi cu Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa constatând preluarea fără titlu valabil de către stat a imobilului, fiind respinsa în rest cererea de chemare în judecata, astfel cum a fost precizata, în mod nelegal s-a dispus obligarea Statului Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata cheltuielilor de judecata.
Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente;
(I) Criticile de nelegalitate ale recurentului-reclamant S.A.J. vizând nevalabilitatea actelor subsecvente preluării imobilului, nu pot fi primite, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:
Instanţele fondului au constatat în mod judicios nevalabilitatea titlului statului, în condiţiile în care nu s-a contestat că antecesorul reclamantului a împuternicit o altă persoană fizică, H.M., să-i administreze imobilul, respectiv să vândă acest imobil şi să încaseze preţul vânzării. Aceasta înseamnă că a existat o nesocotire vădită a dispoziţiilor Decretului nr. 111/1951, dreptul astfel constituit în patrimoniul statului fiind nevalabil (cercetare şi apreciere pe care instanţele anterioare le-au făcut prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998).
Pe calea recursului, reclamantul a reiterat susţinerile din primă instanţă, respectiv din apel, fără a combate în vreun fel argumentele de drept avute în vedere de instanţele anterioare pentru a reţine situaţia de bună-credinţa a părţilor din actele juridice care au succedat actului de preluare.
În privinţa schimbului imobiliar care a avut loc în anul 1973, instanţele fondului, singurele abilitate să stabilească situaţia de fapt a cauzei pendinte, au constatat că acesta s-a realizat la iniţiativa statului, coschimbaşii P.P. şi E. şi M.T. şi G. fiind constrânşi să renunţe la proprietatea lor pentru ca aceasta să fie folosită pentru amenajarea sediului unei instituţii de stat.
Sub aspectul bunei-credinţei persoanelor fizice coschimbaşe la momentul efectuării acestei operaţiuni juridice, au fost avute în vedere şi alte circumstanţe ale cauzei, respectiv înscrierea de carte funciară care indica drept proprietar al bunului ca fiind statul, şi regimul politic existent la acea dată.
În privinţa acestor persoane, s-a concluzionat în mod judicios că n-au avut la dispoziţie argumente de fapt şi de drept care să le întemeieze convingerea că ar contracta cu un neproprietar şi nici vreo posibilitate de a se opune schimbului de imobile.
În privinţa contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta SC D.G. SA a dobândit imobilul în litigiu, instanţele anterioare au evaluat probatoriul în sensul concluziei că nu s-a făcut dovada celor susţinute cu privire la publicitatea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, respectiv că răspunsurile la interogatoriu al pârâţilor nu sunt de natură a răsturna prezumţia instituită de dispoziţiile art. 1899 alin. (2) C. civ.
Instanţa de recurs, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 304 C. proc. civ., nu poate proceda la o reevaluare a probatoriului care să conducă la modificarea soluţiei pronunţate în primă instanţă şi confirmată în apel.
Practica judecătorească a fost şi este unanimă în a aprecia că, în condiţiile in care părţile contractante au fost de bună-credinţă, vânzarea nu este nulă, întrucât buna-credinţă protejează efectele actului juridic.
Aceasta soluţie jurisprudenţială consecventă a instanţelor, configurată anterior intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, a primit o consacrare expresă din partea legiuitorului, prin dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în materia specială a imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist.
Dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd sancţiunea nulităţii absolute pentru actelor juridice de înstrăinare, având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, cu excepţia cazului când „actul a fost încheiat cu bună-credinţă".
Recunoaşterea prevalentei interesului subdobânditorului de bună-credintă a fost impusă de preocuparea pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice în domeniul regimului juridic al imobilelor preluate in mod abuziv de către stat.
Raţionamentul juridic similar pe care instanţele anterioare şi-a întemeiat hotărârea, a fost în mod corect configurat, ţinând cont de contextul procesual, respectiv dovada efectivă a poziţiei subiective oneste a subdobânditorilor bunului litigios.
Cât timp nu exista o contestaţie cu privire la actul sau măsura de preluare în patrimoniul statului a imobilului în litigiu, adusă la cunoştinţa celor interesaţi, indiferent de forma concretă de exteriorizare/materializare, demersul ultimului cumpărător de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare, în circumstanţele pe deplin stabilite ale cauzei pendinte, apare ca fiind expresia unei conduite contractuale corecte şi oneste.
S-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 1899 alin. (2), art. 1898 şi ale art. 967 alin. (2) C. civ., conform cărora buna-credinţă şi valabilitatea cauzei actului juridic se prezumă, până la proba contrară. Proba contrară în cauza de faţă nu s-a făcut, deşi s-a susţinut în mod constant ca pârâţii cunoşteau situaţia juridica a imobilului.
În mod corect, instanţele anterioare au analizat buna-credinţă nu numai din perspectiva existentei acestor demersuri de restituire a imobilului, ci şi din perspectiva cadrului legal existent la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
La momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, dispoziţiile legale in vigoare nu erau de natura sa le ofere pârâţilor elemente pe baza cărora sa cunoască incertitudinea drepturilor vânzătorului asupra imobilului.
Important şi relevant în cauză este faptul că, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu a putut fi invocată o anumită dispoziţie legală în temeiul căreia un potenţial cumpărător, normal de diligent, să poată fi considerat că a avut suficiente elemente să pună la îndoială dreptul de proprietate pretins de vânzător în patrimoniul său.
Curtea a concluzionat astfel corect că, pârâţii-cumpărători au fost de bună-credinţă la data încheierii contractelor, neexistând temeiuri legale pentru declararea nulităţii acestora, întrucât buna lor credinţă le-a salvat de la sancţiunea nulităţii.
În cuprinsul Hotărârii pronunţate în cauza Raicu contra României, instanţa europeana a arătat ca persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţa bunurile nu trebuie să fie puse in situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat in trecut aceste bunuri. Declararea nulităţii contractelor, in condiţiile in care cumpărătorii au fost de bună-credinţă incontestabilă, ar fi nu numai o soluţie profund nelegala, ci ar reprezenta o deplasare a responsabilităţii statului către pârâţii de bună-credinţă.
Nu poate fi primită susţinerea reclamantului, conform căreia vânzarea ar fi nulă absolut, întrucât imobilul, intrând sub incidenţa art. 2 din Legea nr. 10/2001, era indisponibilizat în sensul art. 21 alin. (5) din lege, întrucât pretinsa indisponibilizare a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi sancţionarea încălcării acestei obligaţii sunt prevăzute la art. 21 din lege, normă care indică persoanele juridice obligate la restituire: regii autonome, societăţi sau companii naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, organizaţii cooperatiste sau orice alte persoane juridice de drept public, unităţi administrativ teritoriale.
Printr-o interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 s-a ajuns la o concluzie temeinică, anume aceea că doar încălcarea indisponibilizării bunului de către persoanele juridice sus-enumerate este sancţionată cu nulitatea absolută, obligaţia indisponibilizării revenind doar acestora.
Cum scoaterea temporară a unui bun din circuitul civil are caracter de excepţie, această măsură este de strictă aplicare şi nu poate fi impusă persoanelor la care legea nu se referă, în speţă persoanelor fizice sau juridice proprietare ale bunului în litigiu la data apariţiei legii.
Critica referitoare la capătul subsidiar de cerere, respins ca tardiv, în raport de care s-a invocat nesocotirea prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., este neîntemeiată.
Instanţele anterioare, în circumstanţele cauzei pendinte, au reţinut corect că cererea în despăgubiri a fost formulată tardiv.
Astfel, corespunde realităţii că nu se socoteşte modificată cererea dacă reclamantul cere valoarea obiectului pierdut sau pierit [art. 132 alin. (2) pct 3 C. proc. civ.], însă pentru ca dispoziţia legală să fie incidenţă este necesar ca pierderea (pieirea) să se fi produs pe parcursul judecăţii.
Cum instanţele anterioare au stabilit că această construcţie era demolată la data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul necontestând această împrejurare în condiţiile legii -acesta a afirmat doar că a luat la cunoştinţă despre faptul demolării „mult mai târziu", fără a preciza însă momentul luării la cunoştinţă - soluţia instanţelor este legală.
Instanţa de apel a apreciat corect că, în condiţiile în care reclamantul a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi i-a fost recunoscut printr-o dispoziţie emisă în baza Legii nr. 10/2001 dreptul la despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, el nu mai este îndreptăţit să solicite obligarea statului la plata de despăgubiri pe calea dreptului comun.
(II) Soluţia instanţelor anterioare în privinţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001, este corectă, în acest sens fiind relevante efectele hotărârilor judecătoreşti anterioare - prin decizia civilă nr. 264 din 19 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, confirmată prin decizia civilă nr. 6272 din 03 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat cu caracter irevocabil că această excepţie nu poate fi primită - respectiv incidenţa prevederilor exprese ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Timişoara, ca reprezentant al Statului Român, criticile nu pot fi primite, întrucât justificarea legitimării procesuale s-a făcut, cum era firesc, prin raportare la circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, iar sub aspectul investirii s-a reţinut că reclamantul a solicitat şi constatarea nulităţii schimbului intervenit în baza Deciziei nr. 412 din 23 noiembrie 1973 emisă de antecesorul în drepturi al pârâtului, respectiv al fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Timiş, iar prin efectul acestei decizii imobilul preluat de la antecesorul reclamantului a fost dat în administrarea Municipiului Timişoara, anterior efectuării schimbului a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată.
Nu poate fi primită critica conform căreia în mod eronat s-a constatat preluarea fără titlu valabil de către stat a imobilului în litigiu şi că demersul judiciar ar fi lipsit de interes şi de obiect, cât timp acţiunea reclamantului are natura juridică a unei acţiuni de drept comun, sub aspectul tuturor capetelor de investire, fiind fără relevanţă aşadar că, în procedura specială a Legii nr. 10/2001, suspendată de altfel, i s-ar fi recunoscut, reclamantului, calitatea de persoană îndreptăţită în baza legii speciale, acordându-i-se despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
(III) Decizia atacată nu a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale atunci când s-a soluţionat excepţia lipsei calităţii Ministerul Finanţelor Publice, de reprezentant al statului, în acest sens fiind avute în vedere dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, conform cărora statul este persoana juridica în raporturile în care participa nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, respectiv el participa în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afara de cazurile în care ea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Faptul că, în materia restituirii bunurilor imobile şi acordării masurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, statul este reprezentat de organele prevăzute în mod expres de către legiuitor în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât configurarea cadrului procesual de investire, inclusiv din perpectiva părţilor angajate litigios, se raportează la temeiul juridic explicit al pretenţiilor reclamantului, acesta fiind unul de drept comun.
Chiar dacă tribunalul a respins petitul privind acordarea în mod direct de către instanţa de judecata a despăgubirilor, pe motiv ca o astfel de cerere a încălcat dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., această soluţie nu are relevanţă sub aspectul reclamat, întrucât regimul juridic al excepţiilor procedurale este distinct de materia neregularităţilor procedurale, neexistând o ordine prestabilită în soluţionarea acestora şi nici un raport de dependenţă.
Nu poate fi primită critica conform căreia s-ar fi impus respingerea petitului in constatarea nevalabilităţii titlului de preluare de către stat a imobilului în litigiu, întemeiată pe ideea că o astfel de analiză nu ar putea fi făcută decât de entitatea investite cu soluţionarea notificării formulate în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, întrucât pretenţia concretă a reclamantului şi modalitatea de soluţionare a acesteia trebuie raportate atât la cadrul procesual de investire, cât şi la circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte, pe deplin stabilite în faţa instanţelor fondului.
Nu au fost nesocotite dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., în ce priveşte obligarea acestui pârât la plata cheltuielilor de judecata, în contextul în care, aşa cum corect s-a reţinut, prima instanţă a reţinut nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului proprietatea antecesorului reclamantului.
Îndeplinirea condiţiei prescrise de norma procedurală referitoare la „partea care cade în pretenţii (...)", in contextul solicitării exprese a cheltuielilor de judecată de către partea adversa, justifică, din perspectivă strict procedurală, inserarea obligaţiei in dispozitivul soluţiei pronunţate în primă instanţă.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile reclamantului şi al pârâţilor, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.A.J. şi de pârâţii Statul Român prin Consiliul local al municipiului Timişoara şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş împotriva deciziei nr. 1105 din 14 decembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7142/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7121/2012. Civil. Conflict de muncă.... → |
|---|
