ICCJ. Decizia nr. 7142/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7142/2012
Dosar nr. 360/325/2008
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. 360/325/2008, reclamanţii M.M. şi D.H.F.D. au chemat în judecată pe pârâţii SC G.C. SA Timişoara, Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara, prin primar, şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a actului de preluare şi trecere în proprietatea statului a imobilului compus din casă, curte şi grădină, situat în Bd. E., în suprafaţă de 10.041 mp, transcris din CF nr. C1. Timişoara în CF nr. C2. Timişoara, să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, dând preferinţă titlului reclamanţilor, să constate nulitatea absolută parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria N. nr. NN1. emis la 09 august 1994 de către Ministerul Industriilor, cu privire la suprafaţa de teren de 9.566 mp, înscris în CF nr. C2., nr. T1., să dispună obligarea pârâţilor să se le lase, în deplină proprietate, imobilul, să dispună restabilirea situaţiei anterioare de CF, în sensul radierii Statului Român şi pârâtei SC G.C. SA Timişoara şi înscrierii dreptului de proprietate al reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 6857 din 27 mai 2008, Judecătoria Timişoara a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Timiş, raportat la valoarea imobilului şi la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 3063/PI din 11 noiembrie 2010, Tribunalul Timiş a respins acţiunea civilă formulată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că imobilul a fost preluat de Statul Român de la D.G.M., autoarea reclamanţilor, în baza Decretului nr. 92/1950.
Imobilul revendicat face obiectul Legii nr. 10/2001, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 2 lit. a), astfel că, potrivit principiului „specialul derogă de la general”, reclamanţii trebuia să apeleze la prevederile speciale şi la procedura reglementată de acest act normativ, nefiind admisibilă revendicarea în condiţiile dreptului comun.
Acelaşi principiu decurge şi din dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998; dacă există o lege specială de reparaţie, persoana îndreptăţită trebuie să apeleze la aceasta, iar nu la dreptul comun.
În egală măsură, prevederea art. 6 alin. (3) din legea sus-menţionată trebuie interpretată prin raportare la alin. (2) al aceluiaşi articol, în sensul că, atunci când există o lege specială reparatorie, lipsa de valabilitate a titlului se va analiza tot în procedura reglementată de legea specială, iar nu în condiţiile dreptului comun.
Constatarea lipsei titlului sau a nevalabilităţii titlului de preluare a imobilului nu reprezintă un capăt de cerere în sine, ci o condiţie, alături de celelalte condiţii reglementate de legea specială reparatorie, pentru admiterea cererii de restituire a imobilului. Procedura administrativă, urmată de procedura judiciară, prevăzute de Legea nr. 10/2001, presupun tocmai analizarea caracterului preluării imobilelor de către stat. Prin urmare, s-a constatat că este inadmisibilă şi cererea de constatare a caracterului abuziv al preluării pe calea dreptului comun, câtă vreme Legea nr. 10/2001 a reglementat o procedură specială în acest sens.
De asemenea, este fără finalitate constatarea preluării abuzive a imobilului, având în vedere că restituirea lui pe calea dreptului comun este inadmisibilă.
De altfel, autoarea reclamanţilor, D.G.M., a obţinut decizia nr. 131 din 07 aprilie 2006 dată de A.V.A.S. în aplicarea Legii nr. 10/2001.
Prin această decizie, s-a dispus respingerea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului teren, înscris în CF nr. C1. Timişoara, transcris în CF nr. C2. Timişoara, nr. T1., s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru acelaşi teren şi s-a declinat competenţa de soluţionare a notificării în favoarea Primăriei municipiului Timişoara în ce priveşte imobilul - construcţie demolat.
Această decizie a fost atacată de reclamanţi, acţiunea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 6004/2006. Prin această acţiune, au solicitat restituirea în natură a imobilului. Prin urmare, decizia, nefiind atacată sub aspectul lipsei calităţii de persoană îndreptăţită a notificatoarei D.G.M. şi nici sub aspectul că imobilul revendicat nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001, aceste împrejurări au intrat în puterea de lucru judecat, urmând ca modalitatea de restituire a imobilului să fie stabilită în dosarul nr. 6004/2006 al Tribunalului Timiş, având ca obiect plângere la Legea nr. 10/2001, iar nu pe calea dreptului comun.
Cererea privind constatarea nulităţii actului de preluare şi trecere în proprietatea Statului Român a imobilului revendicat este lipsită de finalitate, câtă vreme Legea nr. 10/2001 nu condiţionează restituirea în natură a imobilului de anularea sau constatarea nulităţii titlului de preluare a imobilului.
Totodată, cererea de restituire în natură a imobilului este admisibilă nu doar când acesta se află în proprietatea statului la data notificării, astfel cum rezultă din art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la nulitatea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, Tribunalul a reţinut că această cerere este prescrisă, având în vedere că, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an - prelungit cu 6 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001 - calculat de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
De asemenea, în aplicarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, s-a reţinut că reclamanţii nu au dovedit un conflict între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care să le deschidă acestora calea revendicării de drept comun.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, respins prin decizia civilă nr. 1 din 11 ianuarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Curtea a reţinut, în pronunţarea acestei decizii, că reclamanţii au sesizat instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ. şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocând dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Principiul priorităţii legii speciale în raport de legea generală este, pe deplin, incident în cazul concursului dintre norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) şi al celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada de referinţă a legii).
Această chestiune a fost tranşată şi prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii, statuându-se că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut şi de alte sisteme juridice şi invocat în jurisprudenţă şi de către C.E.D.O. - exclude ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de Statul Român, cu sau fără titlu, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept instituită prin art. 480 C. civ.
Pe de altă parte, în raport de decizia mai sus menţionată, reclamanţii nu mai pot obţine restituirea în natură a imobilelor în litigiu pentru că, pe de o parte, aceştia nu au un „bun” în sensul dispoziţiilor Convenţiei, recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, iar, pe de altă parte, dacă s-ar dispune restituirea, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei intimate, precum şi principiului securităţii juridice.
Deşi este adevărat că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acţiunea în revendicare fiind, de principiu, admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate susţine că se încalcă accesul la justiţie, atunci când judecătorul constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului şi care înlătură aplicarea normei anterioare.
Prin urmare, a considera că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare de drept comun este admisibilă, pentru că, în caz contrar, s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 6 din Convenţie echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a C.E.D.O., care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă.
În consecinţă, instanţa de fond a apreciat, corect, că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2008 prevede, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.
Totodată, în mod corect prima instanţă a constatat că este prescrisă cererea privind constatarea nulităţii parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, întrucât dispoziţiile cuprinse în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reprezintă o normă specială imperativă, derogatorie de la dreptul comun.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.M. şi D.H.F.D., susţinând că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), instanţa a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8) şi a procedat la greşita aplicare a legii (art. 304 pct. 9).
Au arătat că, raportat la petitul principal al cererii de chemare în judecată, sunt incidente dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care, coroborate cu art. 21 din Constituţia României, referitoare la accesul liber la justiţie, determină admisibilitatea acţiunii pe calea dreptului comun.
În caz contrar, aprecierea caracterului inadmisibil al acţiunii încalcă prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care normele prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu îndeplinesc condiţiile preciziei, previzibilităţii şi clarităţii (în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi).
Procedurile administrative de restituire a imobilului au fost iniţiate în anul 1994, de autoarea reclamanţilor, fiind continuate de aceştia, şi, până în prezent, Legea nr. 10/2001 nu s-a dovedit eficientă şi reparatorie.
Invocă dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, redând conţinutul acestui articol, decizia în interesul legii nr. 33/2008 pe aspectul priorităţii Convenţiei faţă de legislaţia naţională în caz de neconcordanţe, prioritate care poate fi valorificată în cadrul acţiunii în revendicare, sub rezerva de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate şi principiului securităţii raporturilor juridice. Susţin că decizia în interesul legii menţionată a avut în vedere atât jurisprudenţa internă, cât şi cea europeană, privind aplicarea neunitară a Legii nr. 10/2001, care a îndrumat instanţele să soluţioneze pe fond asemenea cauze.
Recurenţii menţionează că au dreptul la un proces echitabil, într-un timp rezonabil şi pe fondul cauzei în interpretarea corectă a art. 6 din documentul european şi art. 1 din Protocol.
Reluând criticile în ceea ce priveşte primul petit, arată că acesta are natura unei acţiuni în constatarea caracterului abuziv al preluării dreptului de proprietate de la autoarea recurenţilor, acţiunea este admisibilă, iar instanţele nu s-au pronunţat asupra cererii respective.
Referitor la petitul privind compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, recurenţii menţionează practica judiciară a Curţii de Apel Timişoara.
Soluţionarea cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria N. nr. NN1., emis la 09 august 1994 de Ministerul Industriilor, pe calea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune este greşită pentru următoarele considerente:
- este aplicabilă procedura dreptului comun, nu dispoziţiile Legii nr. 10/2001;
- preluarea dreptului de proprietate s-a făcut în mod abuziv;
- certificatul de atestare este emis la 09 august 1994, dată la care erau deja promovate acţiuni în justiţie pentru revendicarea respectivului teren.
Pentru înstrăinarea unui imobil, Statul Român trebuia să fi avut un titlu valabil, în acest sens fiind şi jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Străin vs. România).
Soluţionând primul petit privind preluarea abuzivă a dreptului de proprietate, se putea pune în discuţie constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare. Trecerea în proprietatea statului s-a făcut fără titlu valabil, astfel încât Statul nu putea transmite proprietatea asupra bunului unei societăţi comerciale, în baza Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991.
Conform dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se găsesc la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului, şi, în principal, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, iar, în subsidiar, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Timiş, pentru dezbaterea contradictorie a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Susţine că, competenţa de soluţionare a cererii de constatare a nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în primă instanţă, aparţine Curţii de Apel Timişoara.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În primul rând, motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., invocate în cererea de recurs, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă, întrucât recurenţii s-au limitat să redea textele de lege aferente fiecăruia dintre motivele de modificare respective, fără să dezvolte, însă, critici concrete care să poată fi circumscrise acestora.
Astfel, recurenţii nu au arătat care sunt motivele contradictorii din cuprinsul deciziei atacate şi care este actul juridic dedus judecăţii, în sens de convenţie sau act juridic unilateral, denaturat de instanţă în ce priveşte natura juridică sau clauzele actului.
Referitor la criticile susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt nefondate.
În ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a preluării şi trecerii bunului în proprietatea statului, nu se poate considera că, prin soluţia de respingere ca inadmisibilă a acestei cereri, instanţa ar fi încălcat liberul acces la justiţie şi art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Este adevărat că, potrivit art. 6 alin. (3) din actul normativ sus-menţionat, instanţele au abilitatea să verifice valabilitatea titlului statului în raport de criteriile prevăzute în alin. (1) din acelaşi text de lege, dar aceasta se realizează în procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001, care înlătură dreptul comun în materie. În cadrul acestei proceduri, verificările respective pot avea loc atât în etapa administrativă, conform art. 25 alin. (2) din Lege, persoana îndreptăţită având dreptul să susţină în faţa organelor de conducere ale unităţii deţinătoare cererea de restituire în natură, dar şi în faza judiciară, pentru ipoteza în care aceasta primeşte o soluţie defavorabilă în legătură cu notificarea formulată.
Atât timp cât există o asemenea procedură, care include şi posibilitatea sesizării instanţei în cazul celui nemulţumit de modalitatea de soluţionare a notificării în faza administrativă, nu se poate considera că imposibilitatea valorificării aceloraşi pretenţii pe altă cale procedurală ar încălca liberul acces la justiţie.
În plus, autoarea reclamanţilor a formulat notificare pentru parte din imobilul în litigiu, respectiv pentru suprafaţa de 9566 m.p., înscrisă în CF nr. C2., nr. T1., obţinând decizia nr. 131 din 7 aprilie 2006 emisă de A.V.A.S., cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, atacată în justiţie sub nr. de Dosar 6004/2006, iniţiat la Tribunalul Timiş. În cadrul acestui dosar, reclamanţii au avut posibilitatea formulării tuturor susţinerilor legate de natura titlului statului pentru imobilul din prezentul litigiu.
De asemenea, respingerea primului petit al acţiunii este corectă şi raportat la lipsa de finalitate a acestuia, faţă de imposibilitatea în care se află recurenţii de a-şi valorifica pretenţiile în legătură cu revendicarea imobilului pe calea dreptului comun, în condiţiile art. 480 C. civ.
Părţile au mai susţinut caracterul admisibil al acţiunii prezente faţă de lipsa de precizie, previzibilitatea şi claritate a Legii nr. 10/2001, care nu asigură o reparaţie eficientă celor deposedaţi abuziv, în caz contrar fiind încălcat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Susţinerile sunt neîntemeiate.
Legea specială de reparaţie îndeplineşte toate aceste cerinţe, de vreme ce stabileşte în mod clar termenul de depunere a notificării, sancţiunea care intervine în cazul nerespectării lui, imobilele care cad sub incidenţa acestei legi, persoanele îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de această lege, demersurile formale pe care trebuie să le urmeze, forma de reparaţie cuvenită în raport de situaţia juridică actuală a imobilului pretins, precum şi accesul la justiţie pentru cei nemulţumiţi de soluţia obţinută în faza administrativă.
Nu rezultă sub ce aspect Legea nr. 10/2001 nu este previzibilă pentru reclamanţi, aceştia neindicând, de altfel, în mod concret lacunele actului normativ în discuţie.
Cât priveşte ineficienţa formei de reparaţie stabilită de legea specială, susţinută de recurenţi, aceasta nu deschide calea acţiunii în revendicare de drept comun decât dacă legea specială ar contraveni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, caz în care prioritate are documentul european, prioritate ce poate fi valorificată în cadrul acţiunii în revendicare, cu condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau principiului securităţii raporturilor juridice.
Recurenţii nu au particularizat de ce, în cazul lor, mecanismul de reparaţie nu funcţionează, nu au arătat cel puţin care este stadiul dosarului în care au contestat decizia privind propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent emisă de A.V.A.S. sau, în cazul în care etapa judiciară a fost finalizată, ce demersuri au efectuat, în raport de soluţia pronunţată, pentru a obţine o reparaţie efectivă în ceea ce priveşte imobilul în litigiu. Numai în raport de aceste împrejurări, neprecizate de reclamanţi, instanţele ar fi putut verifica în ce măsură este deschisă reclamanţilor acţiunea în revendicare de drept comun, bineînţeles, raportat şi la deciziile în interesul legii care au abordat această problemă atât direct (decizia în interesul Legii nr. 33/2008), cât şi în cazul unor acţiuni similare acţiunii în revendicare, şi anume acţiunii în despăgubiri îndreptate împotriva statului (decizia în interesul Legii nr. 27/2011).
Afirmaţia generică a împrejurării că Legea nr. 10/2001 nu este eficientă în cazul reclamanţilor nu le deschide, în niciun caz, acestora posibilitatea formulării acţiunii în revendicare de drept comun, deoarece, în caz contrar, s-ar ignora principiul de drept „specialia generalibus derogant” - „legea specială derogă de la cea generală”, reiterat inclusiv în cuprinsul celor două decizii în interesul legii enunţate mai sus.
Nu trebuie omisă nici împrejurarea că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. - cauza Păduraru contra României - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia.
De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ca, de altfel, nici art. 6 din documentul european, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.
Cât priveşte orientarea practică a C.E.D.O. în sensul soluţionării pe fond a cauzelor în revendicare, susţinerea este corectă, fără să poată fi, însă, absolutizată; în plus, în absenţa indicării unui caz concret din jurisprudenţa Curţii, similar cu cel al recurenţilor, din care să rezulte condamnarea României pentru soluţionarea pe cale de excepţie a pretenţiilor formulate, critica părţilor nu poate fi primită.
De altfel, Curtea de Apel a apreciat cauza şi pe fondul său, arătând că reclamanţii nu au „un bun” care să permită protecţia conferită din art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, iar, pe de altă parte, dacă s-ar admite cererea de restituire formulată de reclamanţi, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al intimatei pârâte şi principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte nepronunţarea instanţelor asupra cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului, critica este neîntemeiată, prima instanţă arătând că această cerere este inadmisibilă, inclusiv din perspectiva lipsei de finalitate, pentru argumentele expuse în precedent, iar Curtea de Apel a confirmat soluţia primei instanţe din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Referitor la petitul prin care reclamanţii au invocat compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, susţinând că jurisprudenţa instanţei de apel şi chiar a judecătorului cauzei era în sensul soluţionării pe fond a acţiunii în revendicare, potrivit criteriilor stabilite în baza art. 480 C. civ., susţinerea nu poate fi, de asemenea, primită.
În afara faptului că precedentul judiciar nu constituie izvor de drept, putând fi avut în vedere doar în cazul unor speţe similare şi din perspectiva înlăturării unei jurisprudenţe neunitare pentru asemenea litigii (cu circumstanţe comune), recurenţii nu au indicat hotărâri judecătoreşti concrete la care prezenta instanţă să se poată raporta în verificarea similitudinii cu litigiul de faţă. În plus, este adevărat că jurisprudenţa în materia acţiunilor în revendicare a suferit modificări în timp, determinate şi de evoluţia legislaţiei adoptate, dar, cu caracter majoritar, instanţele au aplicat principiul de drept potrivit căruia „legea specială derogă de la cea generală”, ceea ce înseamnă că au dat eficienţă comparării titlurilor de proprietate ale părţilor în condiţiile art. 480 C. civ. în acele etape în care nu exista o lege specială de reparaţie, care, astfel, să înlăture dreptul comun în materie.
Au mai susţinut recurenţii necompetenţa instanţei civile în soluţionarea capătului de cerere privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtei iniţiale, precum şi greşita lui pe cale de excepţie.
Criticile sunt neîntemeiate. Cererea de constatare a nulităţii titlului de proprietate al pârâtei este o cerere accesorie faţă de acţiunea în revendicare a imobilului, chiar fără finalitate proprie în raport de cererea principală, deoarece soluţia dată în revendicare nu implică constatarea prealabilă a nulităţii titlului pârâtei. În aceste condiţii, potrivit art. 17 C. proc. civ., cererea în nulitate urmează regulile de competenţă în raport de acţiunea principală, deci, soluţionarea acesteia revine, în primă instanţă, Tribunalului Timiş, potrivit art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ., iar nu Curţii de Apel Timişoara, ca instanţă de contencios administrativ.
În ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune referitor la cererea de nulitate a titlului de proprietate invocat de pârâtă, această soluţie este corectă faţă de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, care prevăd un termen de prescripţie pentru atacarea actului de un an şi şase luni de la intrarea în vigoare a Legii, termen care a expirat la 14 august 2002, fiind, deci depăşit de reclamanţi.
Faptul că reclamanţii au invocat în cererea de chemare în judecată dispoziţiile art. 966 C. civ., în susţinerea cererii de nulitate a titlului pârâtei, nu produce efecte asupra caracterului prescriptibil al acţiunii, deoarece, indiferent de textul de lege invocat de parte, revine instanţei de judecată obligaţia de a stabili legea aplicabilă, asupra căreia părţile nu au un drept de opţiune. De altfel, recurenţii au indicat în susţinerea acţiunii, în mod global, şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Caracterul abuziv al preluării imobilului, invocat de recurenţi, nu produce nici un efect asupra termenului de prescripţie al cererii de nulitate, iar faptul că, la data emiterii actului, la nivelul anului 1994, erau promovate acţiuni în revendicare, de asemenea, nu produce consecinţe în materia prescripţiei dreptului la acţiune, care trebuia respectat de reclamanţi, indiferent de eventuala temeinicie a aspectelor de fond ale cauzei.
Cât priveşte imposibilitatea transmiterii valabile a dreptului de proprietate al statului către pârâta iniţială, în baza Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, faţă de nevalabilitatea titlului statului, aceste chestiuni vizează fondul acţiunii în nulitatea certificatului de atestare, care nu pot fi verificate de această instanţă în raport de modalitatea soluţionării cererii pe cale de excepţie.
De asemenea, constatarea caracterului abuziv al preluării, cu consecinţe asupra modului de rezolvare a cererii de nulitate a titlului pârâtei, ar fi fost relevantă în ipoteza în care formularea acestei din urmă cereri s-ar fi realizat cu respectarea termenului de prescripţie, ceea ce nu este cazul în speţă. În orice caz, faptul că soluţia dată în nulitatea preluării imobilului de către stat ar fi influenţat soluţia dată în nulitatea titlului subsecvent nu determină obligaţia primirii primei cereri, admisibilitatea acesteia verificându-se strict în raport condiţiile prevăzute de lege pentru posibilitatea formulării ei, iar nu de efectele pe care le-ar produce în soluţionarea unei alte cereri.
Art. 9 din Legea nr. 10/2001, invocat de recurenţi, nu va fi avut în vedere de prezenta instanţă, fiind nerelevant în soluţionarea unei acţiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe, a pronunţat o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, analizate în precedent, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge recursul declarat de reclamanţii M.M. şi D.H.F.D. împotriva deciziei civile nr. 1 din 11 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7101/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7141/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
