ICCJ. Decizia nr. 7143/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7143/2012

Dosar nr. 486/100/2008

Şedinţa publică din 21 noiembrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1647 din 21 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 486/100/2008, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma (Greco Catolică) S. împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română S.; s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Română S. împotriva pârâtei Parohia Greco Catolică S., în Dosarul nr. 994/100/2009, conexat la prezentul dosar, şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să predea reclamantei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă Biserica „A.M.D." şi terenul în suprafaţă de 1021 mp., înscris în CF nr. C1. S., nr. T1.; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 114.707 RON, reprezentând drept de creanţă; s-a dispus instituirea unui drept de retenţie în favoarea pârâtei cu privire la imobilul lăcaş de cult Biserica „A.M.D." până la achitarea integrală a sumei mai sus acordate de către reclamantă; s-au respins cererile formulate de reclamantă cu privire la revendicarea imobilelor înscrise în CF nr. C1. S., nr. T2., T3., T4., s-au respins cererile formulate de pârâtă cu privire la pretenţiile de 688.245 RON şi 159.800 RON, şi s-a luat act de renunţarea la judecata cererii reconvenţionale formulată de pârâtă în Dosarul nr. 486/100/2008.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Proprietar tabular al imobilului înscris în CF nr. C1. S., nr. T3., în natură teren situat la locul numit „R., poiană în intravilan" în suprafaţă de 1034 mp, precum şi a imobilului înscris în CF nr. C1. S. nr. T1., în natură Biserica şi teren în suprafaţă de 1021 mp este reclamanta Biserica Greco - Catolică din S.

Biserica a fost construită, prin anul 1890, terminarea turnuleţului de pe cupolă a fost în anul 1924, iar a picturilor interioare anul 1930. Suprafaţa clădirii este de 677,50 mp.

Din actele de la dosar, a reieşit că în perioada anilor 1880, cu ocazia recensământului efectuat în localitatea S., din totalul populaţiei de 905 persoane 895 erau catolici, restul de 10 persoane fiind izraeliţi, iar cu ocazia recensământului populaţiei din 1900 s-a constatat că din numărul total de 956 locuitori ai localităţii S. un număr de 946 erau de religie greco-catolică,iar un număr de 10 persoane erau izraeliţi. Fiind acte oficiale, de aici se poate concluziona că biserica a fost construită de cetăţeni care la acea vreme erau de religie catolică.

Prin apariţia Decretului nr. 177/1948, toate organizaţiile statutare ale cultului greco-catolic au încetat să mai existe. Prin Decretul nr. 358/1948, statul constată că biserica greco-catolică nu mai există. Conform acestui act normativ, averea acesteia a fost preluată de stat cu excepţia expresă a averii fostelor parohii greco-catolice. Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989 care a recunoscut oficial Biserica Română Unită cu Roma, iar, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Decretul nr. 126/1990, bunurile preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie în starea lor actuală Bisericii Unite cu Roma Greco-Catolică.

S-a reţinut, că reclamanta este proprietara tabulară, iar pârâta nu a opus vreun titlu acesteia, motiv pentru care instanţa a apreciat că prima este îndreptăţită, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., să revendice imobilul înscris în CF nr. C1., nr. T1., în natură biserica din S. şi curtea cu alei în suprafaţă de 1021 mp.

În privinţa imobilului din CF nr. C1., nr. T3., din raportul de expertiză întocmit de expertul F.I. în Dosar nr. 2058/1992 şi de expertul M.I. în prezentul dosar, a reieşit că pe suprafaţa de teren de 3600 mp se află curtea şi casa parohială ortodoxă şi anexele gospodăreşti. Din actele de la dosar, a reieşit că această construcţie a fost edificată de către pârâtă prin anii 1967 - 1968, cu aprobarea fostului Sfat Popular din localitate. Cum reclamanta nu a revendicat nici o construcţie de pe această parcelă de teren, iar la data apariţiei Decretului nr. 358/1948 terenul era liber, fără construcţii, înseamnă că imobilul a trecut în proprietatea statului, nefacând parte din categoria bunurilor exceptate de acest decret. în consecinţă, restituirea acestui teren se poate realiza conform procedurii speciale prevăzute de legile speciale de retrocedare.

Aşa fiind, instanţa a respins acest capăt de cerere formulat de reclamantă pentru revendicarea terenului în suprafaţă de 3719 mp., din CF nr. C1., nr. T3.

Cererile formulate de către reclamantă după închiderea dezbaterilor cauzei, în concluziile scrise depuse la dosar, respectiv cele care vizează revendicarea imobilelor cu nr. T2. şi T4. din CF nr. C1., au fost apreciate ca fiind cereri noi, care nu au putut fi luate în considerare, fiind formulate tardiv, fără a fi fost supuse discuţiei în contradictoriu cu pârâta.

În privinţa cererii formulate de pârâtă în Dosarul nr. 994/100/2009, conexat la prezentul dosar, reprezentând plata unor sume de bani ca drept de creanţă, respectiv suma de 688,245 RON, contravaloarea părţii din biserică, suma de 159.800 RON, reprezentând contravaloarea părţii din pictură şi suma de 114.720 RON, reprezentând lucrări de amenajare şi îmbunătăţiri la lăcaşul de cult, în total suma de 962.765 RON, echivalentul procentului de 3/5 credincioşi ortodocşi din S., s-au reţinut următoarele:

Conform raportului de expertiză întocmit de experta B.T., construcţia Bisericii „A.M.D." a fost evaluată la nivelul sumei de 1.147.075 RON. în această valoare intră şi contravaloarea lucrărilor de întreţinere efectuate de către pârâtă şi care au fost evaluate la suma de 114.707 RON. Lucrările de întreţinere constă în instalaţii de încălzire cu panouri ceramice, refacerea tencuieli exterioare cu tencuieli în praf de piatră şi terasat raşchetat, înlocuirea ferestrelor de lemn deteriorate cu ferestre metalice, trotuar de protecţie în pantă pentru devierea apelor pluviale, schimbarea jgheaburilor şi a burlanelor, dren de scurgere a apelor de infiltraţie din ploi. Aceste lucrări profitând proprietarului construcţiei, a fost admisă cererea formulată de pârâtă în Dosarul nr. 994/100/2009, conexat la prezentul dosar, conform principiului îmbogăţirii tară justă cauză, iar reclamanta a fost obligată la plata sumei de 114.707 RON, către pârâtă.

În ceea ce priveşte celelalte pretenţii formulate de pârâtă, respectiv plata sumelor de 688,245 RON, reprezentând contravaloarea părţii din biserică şi a sumei de 159.800 RON, reprezentând contravaloarea părţii din pictură, respectiv cota de 3/5 parte din contravaloarea picturilor şi din contravaloarea construcţiei biserică, instanţa le-a apreciat ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

Biserica „A.M.D.", aşa cum s-a mai arătat, a fost construită la vremea când în localitate cetăţenii erau de religie catolică. Nu are relevanţă numărul de credincioşi ortodocşi şi catolici câţi sunt în prezent în localitate, atâta timp cât pârâta nu a dovedit câţi din numărul cetăţenilor existenţi la data edificării bisericii sau moştenitorii lor sunt în prezenţi ortodocşi. Este de notorietate faptul că după apariţia Decretului nr. 358/1948, când cultul greco-catolic a încetat să mai existe, o parte dintre enoriaşi au trecut la cultul ortodox, iar după abrogarea acestui decret, prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, când Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost recunoscută oficial, parte dintre cei trecuţi la cultul ortodox au revenit la cultul greco-catolic.

Cum pârâta-reclamantă nu a dovedit tocmai numărul enoriaşilor care iniţial au fost catolici şi au trecut la ortodocşi, rămânând în continuare la acest cult şi după anul 1989, s-a apreciată că cererea privind pretenţiile reprezentând cota de 3/5 parte din contravaloarea construcţiei şi a picturilor este neîntemeiată. Picturile au fost realizate prin anii 1920, iar starea lor de conservare este una în deteriorare progresivă, din cauza infiltrării apei pluviale, a murdăriei şi a unei desprinderi accidentale, putând fi evaluate la 20%.

Dreptul de retenţie nu este reglementat de C. civ. sub forma unei instituţii aparte. Existenţa lui se deduce dintr-o serie de texte răzleţe, (art. 1322, 1618, 1619, 771, 1377, 1444, 508, 1910, 1694, 481 C. civ. sau art. 815 C. com.), iar în lipsa unei reglementări exprese, complete şi generale C. civ., teoria dreptului de retenţie este opera doctrinei. Conform acesteia, elementul de bază pe care se întemeiază facultatea conferită creditorului este conexiunea obiectivă dintre un lucru şi o datorie, ce trebuie interpretată foarte larg. în toate cazurile pentru ca dreptul de retenţie să poată fi aplicabil se cere ca bunul referitor la care se invocă să fie proprietatea exclusivă a celui ce este debitorul deţinătorului, în ceea ce priveşte cheltuielile pretinse, iar în speţă aceste condiţii sunt îndeplinite. Reclamanta este proprietara construcţiei şi are o datorie faţă de pârâtă, reprezentând îmbunătăţirile făcute imobilului, acesta aflându-se în posesia creditorului.

Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin decizia nr. 8/A din 27 ianuarie 2012, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) S. şi de către pârâta Parohia Ortodoxă Română S., şi a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, reţinând, în esenţă, următoarele:

Apelul reclamantei vizează trei aspecte şi anume obligarea sa la plata sumei de 114.707 RON; instituirea dreptului de retenţie în favoarea pârâtei asupra lăcaşului de cult până la achitarea integrală a acestei sume şi respingerea cererii de revendicare a imobilelor înscrise în CF nr. C1. S., nr. T2., T3. şi T4.

În faţa primei instanţe, s-a administrat o expertiză care a avut ca obiectiv evaluarea întregului lăcaş de cult „A.M.D.", precum şi a costului lucrărilor de întreţinere efectuate de pârâtă la lăcaşul de cult în perioada în care aceasta s-a aflat în folosinţa sa (ca instituţie).

Din conţinutul acestei lucrări tehnice de specialitate a reieşit că valoarea lucrărilor de întreţinere este de 114.707 RON.

Lăcaşul de cult s-a aflat în folosinţa Parohiei Ortodoxe S. începând cu anul 1948.

Este de notorietate faptul că, într-un interval de peste 6 decenii, oricărui edificiu se impun a i se efectua lucrări de întreţinere şi renovare, în caz contrar, existând riscul major ca acesta să se transforme într-o ruină.

Pârâta, fiind posesoarea lăcaşului de cult în acest interval de timp, a efectuat aceste lucrări care au avut menirea de a-l conserva.

În ipoteza în care reclamanta nu ar fi fost privată de folosinţa bunului proprietatea sa, ea ar fi fost cea care ar fi efectuat aceste lucrări pentru a asigura menţinerea construcţiei în parametri care să o facă susceptibilă de a fi folosită, conform destinaţiei sale.

Cheltuielile necesare acestor lucrări au fost achitate de către pârâtă, iar prin restituirea lăcaşului de cult reclamantei, aceasta îl preia împreună cu toate lucrările efectuate pe cheltuiala pârâtei.

Prin urmare, reclamantei, care urmează să beneficieze de investiţiile aduse bunului proprietatea sa de către pârâtă, îi revine obligaţia de a-i restitui acesteia contravaloarea acestor lucrări.

Achitarea costului acestor lucrări de către pârâtă a avut ca şi consecinţă diminuarea patrimoniului acesteia, astfel că, în mod corect, prima instanţă a stabilit că temeiul obligării reclamantei la plata sumei de 114.707 RON îl constituie incidenţa principiului îmbogăţirii fără just titlu.

Afirmaţia reclamantei potrivit căreia efectuarea de către pârâtă a lucrărilor de întreţinere constituie infracţiune nu a fost luată în considerare, apreciindu-se că o astfel de afirmaţie nu este întemeiată, în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare operând prezumţia de nevinovăţie.

Existând o strânsă conexiune între suma datorată de reclamantă şi bunul asupra căruia s-a instituit dreptul de retenţie al pârâtei, s-a reţinut că, în mod corect, instanţa de fond a recunoscut în favoarea pârâtei un drept de retenţie asupra lăcaşului de cult până la plata sumei datorate de către reclamantă.

În doctrina de specialitate, s-a analizat în materia dreptului de retenţie cazul posesorului care refuză predarea bunului revendicat până la achitarea cheltuielilor necesare şi utile pe care le-a efectuat în legătură cu lucrul, această situaţie fiind incidenţă în prezentul litigiu.

S-a statuat în doctrină, că, în condiţiile promovării unei acţiuni în revendicare, se recunoaşte posesorului pârât dreptul de a refuza restituirea bunului revendicat până când proprietarul reclamant îi achită cheltuielile necesare şi utile asupra lucrului.

Beneficiar al dreptului de retenţie este posesorul, fie că este de bună sau de rea credinţă, creanţa garantată fiind reprezentată de dreptul acestuia de a i se restitui cheltuielile necesare şi utile efectuate asupra lucrului revendicat, de către proprietar, în integralitatea lor, din moment ce ar fi trebuit efectuate şi de către acesta dacă bunul s-ar fi aflat în posesia sa, iar cheltuielile utile se restituite în limita sporului de valoare adus bunului.

În speţă, lucrările de întreţinere aduse de pârâtă lăcaşului de cult au fost evaluate la suma de 114.707 RON, iar din descrierea lor în cuprinsul lucrării tehnice reiese că au caracterul de cheltuieli necesare, întrucât în absenţa efectuării acestora exista riscul deteriorării masive a lăcaşului de cult.

S-a conchis, pe această critică, că instituirea de către prima instanţă a dreptului de retenţie în favoarea pârâtei cu privire la imobilul lăcaş de cult Biserica „A.M.D.", până la achitarea integrală a dreptului de creanţă în cuantum de 114.707 RON, este temeinică şi legală, critica adusă hotărârii prin apelul declarat de reclamantă pe acest aspect urmând a fi înlăturată ca total nefondată.

Şi motivul de apel vizând respingerea cererii de revendicare a imobilelor evidenţiate în CF nr. C1. S., nr. T2., T3. şi T4., a fost apreciat ca nefondat, pentru cele ce urmează;

Astfel, Decretul nr. 126/1990, prin art. 2, excepta de la restituirea bunurilor preluate de stat, prin efectul Decretului nr. 358/1948, moşiile.

Restituirea imobilelor care au aparţinut cultelor religioase şi au fost preluate abuziv, cu sau tară titlu, de stat, de organizaţii cooperatiste sau orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, şi-au găsit reglementarea în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002.

Potrivit acestui act normativ, cererea de retrocedare urma să fie analizată de Comisia specială de retrocedare, decizia emisă de aceasta fiind susceptibilă de a fi atacată cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ.

Existând deci o reglementare specială în materia restituirii imobilelor aparţinând cultelor religioase preluate abuziv, în vigoare la data promovării prezentei acţiuni, reclamanta era ţinută să urmeze această cale instituită de legea specială, O.U.G. nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002.

Prin urmare, prima instanţă a reţinut corect că restituirea terenului se poate realiza conform procedurii prevăzute în legea specială de retrocedare şi a respins cererea reclamantei de restituire a terenului evidenţiat în CF NR. C1. S.

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta - pârâtă, s-au reţinut următoarele:

Solicitarea principală formulată de pârâtă în această cale de atac a constituit-o schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii în revendicare, iar în subsidiar, admiterea cererii reconvenţionale în totalitate, în sensul acordării integrale a dreptului de creanţă solicitat.

Argumentele aduse însă de pârâtă în susţinerea acestei cereri au fost apreciate ca nefondate, reţinându-se, în primul rând, importanţa acordată textului art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, care a fost pe deplin agreată şi de către instanţa de apel, respectiv importanţa rezolvării litigiului pe cale amiabilă.

În acest sens, inclusiv la ultimul termen de judecată din 20 ianuarie 2012, instanţa a insistat în soluţionarea litigiului prin această modalitate, însă din opiniile exprimate de reprezentanţii ambelor părţi, conform cărora fiecare dintre ele este deschisă la dialog, partea opusă opunându-se, a reieşit că, în speţă, modalitatea de stingere amiabilă a litigiului nu este viabilă, intervenţia instanţei judecătoreşti fiind singura posibilitate de tranşare a diferendului pe calea unei hotărâri judecătoreşti.

Referitor la admiterea acţiunii în revendicare asupra lăcaşului de cult şi a terenului aferent acestuia, curtea a constatat că, pe de o parte, aşa cum corect a arătat prima instanţă, reclamanta este proprietara tabulară a lăcaşului de cult şi a imobilului cu nr. T1. - curte şi alei în suprafaţă de 1021 mp, iar pârâta nu a opus un titlu de proprietate, susceptibil de a fi comparat cu cel al reclamantei.

Pârâta a susţinut că, în perioada 1948-1990, reclamanta nu a avut personalitate juridică recunoscută (fiind desfiinţat cultul greco-catolic prin Decretul nr. 358/1948) şi nici patrimoniu, astfel încât era imposibil să aibă calitatea de proprietar al imobilelor revendicate de la momentul preluării acestora până la momentul adoptării Decretului - Lege nr. 126/1990.

Este adevărat că prin scoaterea în afara legii a cultului greco-catolic în anul 1948, acesta şi-a pierdut personalitatea juridică şi patrimoniul, însă una din consecinţele adoptării Decretului - Lege nr. 126/1990 este aceea a redobândirii personalităţii juridice a acestui cult, moment care îi conferă posibilitatea legală de a întreprinde demersuri în vederea redobândirii bunurilor confiscate, în baza unui act normativ recunoscut ca fiind abuziv.

Adoptarea unor legi reparatorii în această materie s-a făcut, evident, cu scopul de a conferi posibilitatea cultelor desfiinţate de regimul totalitar şi al căror patrimoniu a fost confiscat, de a-şi redobândi bunurile.

Or, conform opiniei exprimate de pârâtă, potrivit căreia reclamanta a pierdut personalitatea juridică şi proprietatea în anul 1948 şi, prin urmare, nu mai avea calitatea necesară pentru a promova o acţiune în revendicare, întrucât acest demers e condiţionat de existenţa calităţii de proprietar la momentul promovării acţiunii, prevederile legilor reparatorii - Decretul - Lege nr. 126/1990, O.U.G. nr. 94/2000 şi Legea nr. 501/2002 ar fi cu totul lipsite de aplicabilitate.

Evident însă că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului care a adoptat aceste acte normative speciale în materia restituirii bunurilor bisericeşti, ci tocmai pentru a conferi posibilitatea celor care în perioada 1948 - 1989 au fost privaţi de dreptul de proprietate de a-l redobândi.

Mai mult, s-a reţinut că, potrivit art. 37 alin. (4) din Decretul nr. 177/1948, strămutarea averii cultului părăsit de către cel puţin 75% din numărul credincioşilor în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, se constata şi soluţiona de judecătoria populară a locului, or, în speţă, nu s-a făcut dovada că această procedură a fost urmată şi realizată.

Nici critica vizând admiterea în parte a cererii reconvenţionale nu a fost apreciată ca întemeiată.

Astfel, prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei şi la plata sumei de 688.245 RON, reprezentând contravaloarea părţii din biserică ce constituie obiectul revendicării, precum şi a sumei de 159.800 RON, reprezentând contravaloarea părţii din pictură, ambele sume reprezentând echivalentul raportului de 3/5 parte de credincioşi ortodocşi din localitate.

Argumentul pe care şi-a fundamentat pârâta aceste cereri îl constituie faptul că numărul foştilor credincioşi greco-catolici şi al urmaşilor acestora, care după anul 1989 au ales să rămână la cultul ortodox, este unul semnificativ - 3/5 parte din totalul populaţiei -iar, în cazul admiterii acţiunii în revendicare, pârâta ar fi lipsită în mod faptic de folosinţa lăcaşului de cult, ajungând într-o situaţie mult mai nefavorabilă decât cea în care s-a aflat vreodată reclamanta.

Aceste argumente nu a fost însă primite în soluţionarea pe cale judiciară a diferendului, reţinându-se că motivele pentru care admiterea acţiunii în revendicare promovată de reclamantă a fost considerată ca întemeiată au fost prezentate cu ocazia analizării primei critici formulate în apelul declarat de pârâtă, reluarea lor nefiind necesară.

Din punct de vedere legal, nu este posibil să se analizeze situaţia nefavorabilă în care ajunge partea în contradictoriu cu care s-a admis o acţiune în revendicare, prin pierderea dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul revendicării.

Pârâta a invocat faptul că în prezent numărul credincioşilor ortodocşi are o pondere de 3/5 parte din populaţia localităţii şi a cerut obligarea reclamantei să îi plătească o cotă de 3/5 parte din contravaloarea lăcaşului de cult restituit şi a picturii din incinta acestuia, corespunzătoare raportului populaţiei, însă acest raport nu este un criteriu legal, care să poată fi luat în considerare de instanţele judecătoreşti.

Tocmai în considerarea faptului că situaţia juridică a lăcaşelor de cult constituie o problemă care, pe lângă valenţele de ordin strict juridic, implică şi aspecte de ordin uman, comunitar, spiritual de o importanţă deosebită, s-a conferit, cu prioritate, posibilitatea rezolvării acestor diferende în principal pe cale amiabilă, prin discuţii purtate între comisiile mixte aparţinând celor două culte religioase, şi, deşi instanţa a îndrumat reprezentanţii ambelor părţi să încerce rezolvarea diferendului pe cale amiabilă, acest lucru nu a fost posibil.

În aceste condiţii, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia decât pe probaţiunea administrată, care a relevat că proprietar al bunului revendicat este reclamanta, iar pârâta, în perioada în care a folosit imobilul a efectuat lucrări de întreţinere, amenajare şi îmbunătăţire în sumă de 114.707 RON, pe care reclamanta, redobândind proprietatea asupra lăcaşului de cult, este datoare să le restituie.

Faptul că în prezent în localitate numărul credincioşilor ortodocşi are o pondere de 3/5 parte din populaţie nu poate constitui un argument juridic nici pentru respingerea acţiunii în revendicare şi nici pentru obligarea reclamantei la plata către pârâtă a unei sume din valoarea bunului revendicat corespunzătoare ponderii populaţiei aparţinând cultului ortodox, instanţele judecătoreşti fiind ţinute să soluţioneze cauzele cu care sunt sesizate strict pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Împotriva acestei deciziei au declarat recurs reclamanta Parohia Română Unită cu Roma (Greco - Catolică) S. şi pârâta Parohia Ortodoxă Română S.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că instanţa de fond a admis petitul acţiunii în revendicarea bisericii înscrisă în CF nr. C1. S., nr. T1., iar pentru acest considerent, prin apel şi recurs, a solicitat modificarea doar în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii tuturor petitelor formulate de aceasta.

Astfel, instanţa de fond a respins petitul în revendicarea imobilului înscris în CF nr. C1. S., nr. T3., motivând că reclamanta nu a revendicat imobilele edificate după anul 1948 şi că la data apariţiei Decretului nr. 358/1948 pe acel teren nu existau edificate construcţii, iar consecinţa este aceea că bunul a intrat în proprietatea statului, iar instanţa de apel a menţinută această soluţie arătând că ar fi trebuit urmată procedura prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.

Potrivit art. 2 din Decretul nr. 358/1948 „Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. I din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Roman, care le va lua în primire imediat". Astfel, averea parohiilor greco-catolice a fost preluată de unităţile de cult ortodox fără nici o excepţie, iar, în speţă, nu este aplicabilă O.U.G. nr. 94/2000, care se refera la imobile preluate de Statul român.

Prin prezenta acţiune în revendicare, reclamanta, proprietar tabular, a solicitat predarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului proprietatea sa de la posesorul neproprietar, pârâta Parohia Ortodoxă Română S., situaţie în care nu se putea revendica de la Statul român, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, întrucât acesta nu este posesorul imobilelor, iar dreptul reclamantei de proprietară tabulară nu depinde de edificarea unor construcţii pe terenul său, deoarece dreptul de proprietate asupra terenului determină şi proprietarul construcţiilor.

Or, instanţa de fond a respins cererea de revendicare a acestor imobile, motivând că acestea nu pot fi luate în considerare fiind formulate tardiv, însă, în dispozitiv, instanţa de fond nu a admis vreo excepţie a tardivităţii unui petit nesolicitat, ci a respins pe fond o cerere care nu a făcut obiectul dosarului, consecinţa fiind aceea că instanţa de fond s-a pronunţat plus petita (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.)

Instanţa de apel a menţinută această soluţie, arătând că ar fi trebuit urmată procedura prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, însă, imobilul înscris în CF nr. C1. S., nr. T2., este un altar de vară, adică un lăcaş de cult, care nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000, conform art. I.

De asemenea, s-a mai arătat că instanţa de fond, în mod corect, a respins petitul cu care a fost expres şi limitativ investită prin acţiunea de la Dosar nr. 994/100/2009, prin care s-a solicitat expres şi limitativ 3/5 din valoarea bisericii corespunzător procentului din populaţia S. de confesiune ortodoxă, iar instanţa de apel a menţinut această soluţie, motiv pentru care solicită modificarea doar în parte a sentinţei primei instanţe, deoarece pârâta reclamantă-reconvenţională a renunţat la cererea reconventională invocând pretenţiile formulate prin acţiunea principală în Dosar nr. 994/100/2009, prin care a solicitat instanţei de judecată suma de 1.000.000 RON reprezentând tot 3/5 din valoarea bisericii corespunzător procentului din populaţia S. de confesiune ortodoxă.

Prin urmare, prima instanţă a acordat, iar instanţa de apel a menţinut, ceea ce nu s-a solicitat (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), respectiv o creanţă rezultată din însărăcirea intimatei prin săvârşirea de către aceasta a infracţiunii prevăzute art. 24 alin. (1) lit. a) şi art. 3 lit. b) Legea nr. 50/1991, împotriva reclamantei.

În ceea ce priveşte îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei, s-a arătat că aceasta presupune existenţa a 3 condiţii: îmbogăţirea pârâtului, însărăcirea reclamantului şi legătura de cauzalitate dintre primele, ce are ca efect naşterea obligaţiei de restituire cu o dublă limitare, în sensul că îmbogăţitul era obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale, iar însărăcitul are dreptul de a i se restitui valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obţinute de îmbogăţit sunt mai mari.

Or, în speţă, însărăcirea reclamantei a rezultat din săvârşirea de către pârâtă a unei fapte ilicite, chiar a infracţiunii prevăzută de art. 24 alin. (1) lit. a) şi art. 3 lit. b) Legea nr. 50/1991 împotriva reclamantei, proprietară tabulară, întrucât faptul juridic invocat de pârâta este unul ilicit, contravenind dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, pentru că s-au făcut modificări fără autorizaţie la imobil, iar aceasta este o stare de fapt care nu trebuie constatată printr-o hotărâre judecătorească în materie penală, aşa cum a reţinut greşit instanţa de apel, care a redus sfera actelor ilicite doar la infracţiuni, depăşind astfel limitele puterii judecătoreşti, potrivit art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

De asemenea, s-a arătat că instanţa de fond a instituit un drept de retenţie tară a preciza conţinutul acestuia, iar dreptul de retenţie este o garanţie care conferă un drept de urmărire şi nu de folosinţă a bunului.

Prin recursul său,pârâta Parohia Ortodoxă Română S. a arătat următoarele;

Hotărârea recurată este nemotivată, potrivit prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd că „hotărârea judecătorească în mod obligatoriu va conţine motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat apărările părţilor".

De asemenea, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prevede că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate dispune „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine naturii pricinii".

Or, instanţa de apel nu a răspuns la majoritatea argumentelor pârâtei, ceea ce constituie o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care aceasta reprezintă acea partea a hotărârii în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

În acest sens, s-a arătat că aspectele pentru care hotărârea poate fi considerată ca nemotivată constă în aceea că instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire argumentul fundamental cu privire la actele care constituie titlul pârâtei, respectiv nu a analizat niciunul dintre multiplele aspecte pe care l-a invocat aceasta în ceea ce priveşte actele normative care constituie titlul său.

Astfel, pârâta a arătat că dobândirea dreptului său de proprietate asupra imobilelor în litigiu pe baza acestor titluri nu este condiţionată de înscrierea în cartea funciară, întrucât potrivit prevederilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948 „dacă cei trecuţi de la un cult la altul reprezintă cel puţin 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de fapt în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat" şi, prin urmare, transferul bunurilor în litigiu din patrimoniul reclamantei în patrimoniul pârâtei a operat „de drept", ca efect al acestor prevederi, dobândirea lor valabilă nefiind condiţionată în nici un caz de înscrierea în cartea funciară.

S-a conchis, că, în situaţia în care interpretarea unui text legal constituie practic cheia soluţionării unui litigiu, este imposibil de acceptat ca instanţa să se rezume la înlăturarea fără vreun argument a acestuia; că nu numai că interpretarea pârâtei a fost ignorată totalmente în momentul luării deciziei de către instanţa de apel fără vreun argument, dar nici măcar nu s-a precizat care ar fi interpretarea potrivită din punctul de vedere al instanţei şi că pârâta a invocat două motive esenţiale în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, însă instanţa a respins excepţia, vizând doar unul dintre argumentele aduse de pârâtă.

Astfel, acţiunea în revendicare fiind acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, este esenţială existenţa acestei calităţi la momentul promovării acestei acţiuni.

Or, în speţă, reclamanta a pierdut această calitate în anul 1948, iar prin simpla abrogare a Decretului nr. 358/1948 acesteia nu i s-a recunoscut în mod retroactiv calitatea de persoană juridică, pe de o parte, iar pe de altă parte, beneficiarii efectelor acestor acte normative pot fi doar cei care au fost supuşi pretinselor abuzuri produse prin Decretul nr. 358/1948, însă având în vedere că majoritatea enoriaşilor afectaţi prin aceste preluări au trecut la cultul ortodox, în prezent, aceştia nu au nevoie de a li se restitui imobilul în litigiu.

Pârâta, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că, sub acest aspect, interesează interpretarea corectă a legislaţiei în materie pentru stabilirea căruia patrimoniului aparţin imobilele în litigiu, respectiv, a dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948, care prevăd că „dacă cei trecuţi de la un cult la altul reprezintă cel puţin 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a cultului părăsit întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporţional cu numărul celor rămaşi iară a socoti biserica", şi a dispoziţiilor art. 2 din Decretul nr. 358/1948, care prevăd că „averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat".

Or, din cele două texte de lege evocate se poate concluziona rară vreun dubiu că lăcaşul de cult aparţine comunităţii, iar nu cultului desfiinţat.

În acelaşi timp, primul text de lege citat consacră importanţa voinţei credincioşilor în ceea ce priveşte bunurile aparţinând comunităţii, acest fapt putând fi dedus cu uşurinţă din ideea potrivit căreia bunurile se strămută de la o comunitate la alta odată cu părăsirea unei comunităţi şi mutarea la o altă comunitate de către enoriaşi.

Stabilit fiind deci faptul că lăcaşul aparţinea comunităţii şi că situaţia juridică a bunurilor comunităţii este în strictă corelaţie cu voinţa enoriaşilor, trebuie analizat şi textul de lege care conferă legitimitate revendicării acestor bunuri, respectiv art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990.

S-a conchis, că ideea pe care o susţine pârâta este aceea că de efectele unei legi adoptate cu scop de reparaţie se pot bucura doar cei care au fost supuşi pretinselor abuzuri în baza Decretului nr. 358/1948, în situaţia în care şi-au manifestat voinţa în acest sens, aceste condiţii fiind cumulative, iar, în prezent, aceste persoane sunt de religie ortodoxă şi nu şi-au manifestat voinţa în sensul solicitării redobândirii bunurilor, iar orice altă acţiune în revendicare care nu îndeplineşte condiţiile impuse de aceste texte legale trebuie respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active.

La dosarul cauzei, în recurs, s-a depus procesul verbal din 16 octombrie 2012 întocmit de B.E.J. V.G., în Dosar execuţional nr. 96/2012.

În şedinţa publică din 8 noiembrie 2012, reclamanta, prin apărătorul ales, a invocat excepţiile nulităţii parţiale a recursului şi inadmisibilităţii petitului subsidiar, iar pârâta, prin apărătorul ales, a invocat excepţia prematurităţii acţiunii reclamantei ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile, prevăzute de art. 3 din Decretul-Legenr. 126/1990.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii parţiale a recursului pârâtei, invocată de recurenta- reclamantă, în raport de dispoziţiile art. 3021 C. proc. civ., cu motivarea că petitul cu privire la cererea reconvenţinală nu este motivat, se constată că este nefondată, pentru cele ce succed;

Potrivit art. 3021 C. proc. civ. „Cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele menţiuni: c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat (...)".

Nulitatea prevăzută de art. 3021 C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 195/2004, este, într-adevăr, o nulitate expresă, ceea ce înseamnă că vătămarea este prezumată până la proba contrară, pentru lipsa menţiunilor prevăzute de acest text de lege în cererea de recurs a pârâtei.

Or, recursul declarat de pârâtă cuprinde menţiunile prevăzute de acest text de lege, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamanta nu a invocat vreo vătămare expresă a acesteia determinată de faptul că pârâta nu a formulat critici prin recursul său privitor la modul de soluţionare de către instanţele de fond a cererii reconvenţionale formulate de aceasta, în sensul art. 3021 C. proc. civ.

Mai mult, se constată că această împrejurarea invocată de reclamantă, ca motiv de nulitate al recursului declarat de pârâtă, nu vizează niciuna din condiţiile ce trebuie să le îndeplinească procedural cererea de recurs, în condiţiile art. 3021 C. proc. civ., iar dacă s-ar admite susţinerea implicită a reclamantei, prin invocarea acestei excepţii, în sensul că pârâta ar fi obligată să formuleze critici în căile de atac cu privire la toate dezlegările instanţei a cărei hotărâre se atacă, aceasta nu ar reprezenta altceva decât încălcarea unuia din principiile de bază ce guvernează procesul civil şi anume a principiului disponibilităţii.

Celelalte excepţii invocate de reclamantă şi pârâtă, aşa cum au fost expuse mai sus, se constată că s-au constituit în critici şi în recursurile declarate de acestea, astfel că nu se impune analiza separată, prealabilă, a acestora, ci în cadrul recursurilor cu care instanţa a fost învestită.

De aceea, analizând decizia recurată, în limita criticilor formulate de reclamantă şi pârâtă, instanţa constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente;

Deşi a indicat ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 4,6 şi 9 C. proc. civ., se constată că, prin recursul său, recurenta reclamantă a formulat critici de nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că, greşit, instanţele de fond au respins petitul în revendicarea imobilului înscris în CF S., nr. T3., motivând că reclamanta nu a revendicat imobilele edificate după anul 1948 şi că la data apariţiei Decretului nr. 358/1948 pe acel teren nu existau edificate construcţii, iar consecinţă este aceea că bunul a intrat în proprietatea statului, astfel că pentru restituirea sa ar fi trebuit urmată procedura prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000; că greşit s-a stabilit în sarcina reclamantei suportarea creanţei rezultată din săvârşirea de către pârâtă a infracţiunilor prevăzute de art. 24 alin. (1) lita şi art. 3 lit. b) din Legea nr. 50/1991, constând în aceea că a efectuat lucrare la lăcaşul de cult tară să fie autorizată, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că prin acţiunea de la fila 1 din Dosar nr. 994/100/2009 reclamanta a solicitat expres şi limitativ 3/5 din valoarea bisericii corespunzător procentului din populaţia Ş. de confesiune ortodoxă, renunţând la cererea reconventională de la Dosar nr. 486/100/2008 al Tribunalului Maramureş, prin care a solicitat contravaloarea lucrărilor de întreţinere la lăcaşului de cult, şi că greşit s-a respins cererea de revendicare a imobilului teren înscris în CF S., nr. T2., ca tardivă, întrucât aceasta este un altar de vară şi nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000.

Aceste critici sunt nefondate, întrucât instanţele de fond şi apel au fost investite cu o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ., a imobilului compus din construcţie biserica „A.M.D.", curte şi grădină în suprafaţă de 3675,6 mp., identificat în CF nr. C1. S. nr. T1., precum şi a terenului în suprafaţă de 1034 stânjeni, înscris în CF nr. C1. S., Dosar nr. 2095/2005, iar acestea au analizat litigiul dedus judecăţii în aceste limite.

În raport de situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond şi apel şi care nu poate fi reevaluată în recurs, faţă de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., instanţele de fond şi apel au constatat că reclamanta este proprietar tabular al imobilului - construţie „Biserica A.M.D." edificată în anul 1890 şi a terenului aferent acesteia în suprafaţă de 1021 mp, înscris în CF nr. C1. S., nr. T1., şi cum pârâta nu a opus vreun titlu cu privire la imobilul în litigiu, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 480 C.civ, a admis acţiunea în revendicare a acestui imobil.

În ceea ce priveşte cererea formulată de reclamantă de a i se restitui şi terenul în suprafaţă de 1034 stj. - 3719 mp, înscris în CF nr. C1. S., nr. T2./2/9, s-a reţinut că în prezent acesta este afectat de construcţii edificate în anii 1967 - 1968 de către parohia ortodoxă, iar la apariţia Decretului nr. 358/1948 terenul era liber de construcţii.

Prin urmare, se constată că legal instanţele de fond şi apel au respins această cerere, faţă de faptul că prin O.U.G. nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002, s-a reglementat restituirea imobilelor aparţinând cultelor religioase ce au fost preluate abuziv cu sau fără titlu de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşurile de cult. în condiţiile acestei ordonanţe, decizia emisă de Comisia specială de retrocedare poate fi atacată cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul.

De aceea, câtă vreme există reglementarea specială de restituire a acestor imobile, cu respectarea principiului „specialia generalibus derogant", cererea de restituire în natură a acestui teren pe calea dreptului comun nu poate fi primită.

Critica potrivit căreia greşit a fost respinsă ca tardivă cererea de restituire a terenului înscris în CF C1. S., nr. T2., întrucât, acesta având afectaţiunea de altar de vară, nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000, se constată, de asemenea, că este nefondată, deoarece această cerere nu a făcut obiectul raportului juridic dedus judecăţii, aşa cum s-a arătat mai sus, fiind formulată pentru prima dată după închiderea dezbaterilor, în primă instanţă, prin notele scrise, deci tardiv, iar sancţiunea este aceea a neanalizării sale.

În ceea ce priveşte critica formulată de reclamantă potrivit căreia greşit s-a stabilit în sarcina sa suportarea creanţei rezultată din săvârşirea de către pârâtă a infracţiunilor prevăzute de art. 24 alin. (1) lit. a). art. 3 lit. b) din Legea nr. 50/1991, întrucât aceasta a efectuat lucrări de întreţinere la imobilul construcţie fără să fie autorizată, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că, prin acţiunea de la Dosar nr. 994/100/2009 reclamanta a solicitat expres şi limitativ 3/5 din valoarea bisericii corespunzător procentului din populaţia Ş. de confesiune ortodoxă, renunţând la cererea reconvenţională de la Dosar nr. 486/100/2008 al Tribunalului Maramureş, se constată că este nefondată, pentru cele ce urmează:

Prin cererea ce a făcut obiectul Dosar nr. 994/100/2009, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 1.000.000 RON, reprezentând un drept de creanţă şi anume valoarea bisericii din S. corespunzător procentului credincioşilor de confesiune ortodoxă din populaţia S., deci inclusiv valoarea îmbunătăţirilor aduse de aceasta lăcaşului de cult, şi instituirea unui drept de retenţie în favoarea sa cu privire la imobilul lăcaş de cult până la achitarea integrală a sumei de către reclamantă, iar prin cererea de la Dosar nr. 486/100/2008 pârâta a arătat că renunţă la judecata cererii formulată în acest dosar, deoarece în anul 2009, sub Dosar nr. 994/100/2009, a formulat o nouă cerere care a avut „acelaşi obiect în pretenţii".

Prin urmare, prin această cerere s-a făcut implicit o precizare a obiectului cererii ce a făcut obiectul Dosar nr. 994/100/2009, ca fiind identic cu cel al cererii pe care pârâta a formulat-o în Dosarul nr. 486/100/2008 şi, mai mult, această cerere a fost şi ulterior precizată de către pârâtă, prin apărătorul ales, în sensul că a solicitat ca raportul de expertiză ce se va efectua în cauză să aibă ca obiectiv şi stabilirea contravalorii lucrărilor de întreţinere efectuate de pârâtă la lăcaşul de cult, fără ca reclamanta să se opună.

De aceea, critica formulată de reclamantă pe acest aspect, invocată cu ocazia dezbaterilor sub forma excepţiei inadmisibilităţii petitului subsidiar, este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia greşit a fost obligată reclamanta la plata contravalorii lucrărilor de întreţinere la lăcaşul de cult, biserica „A.M.D.", către pârâtă, în sumă de 114.707 RON, se constată că legal au reţinut instanţele de fond şi apel că reclamantei, pe principiul îmbogăţirii tară justă cauză, îi incumbă obligaţia de a suporta contravaloarea acestor lucrări necesare şi utile, în limita sporului de valoare adus bunului, pe care ea însăşi ar fi trebuit să le facă pentru întreţinerea imobilului în stare de funcţionare dacă acesta s-ar fi aflat în posesia sa.

Susţinerea reclamantei potrivit căreia nu trebuia să fie obligată la plata contravalorii lucrărilor de întreţinere către pârâtă, câtă vreme acestea sunt rezultatul săvârşirii unor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 50/1991, se constată că, de asemenea, corect nu a fost luată în considerare de instanţele de fond şi apel în lipsa unei hotărârii definitive de condamnare a pârâtei, în favoarea căreia operează prezumţia de nevinovăţie.

De altfel, hotărârea instanţei de fond, menţinută prin decizia recurată, cu privire la cererea pârâtei ce a făcut obiectul Dosar nr. 994/100/2009 al Tribunalului Maramureş conexat la Dosar nr. 486/100/2008 al aceleiaşi instanţe, se constată că a fost executată de către reclamantă de bună voie, potrivit procesului verbal încheiat de BEJ V.G. în dosar execuţional nr. 96/2012, dosar recurs, ceea ce echivalează cu o achiesare din partea acesteia la soluţiile instanţelor de fond şi apel dată cererii în pretenţii formulată de pârâtă.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta pârâtă, ce se circumscriu art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa le constată nefondate, pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cerere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

În speţă, se invocă prima ipoteză reglementată de această dispoziţie legală, în sensul că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum cele pentru care s-au înlăturat apărările părţilor.

Această critică este nefondată, deoarece decizia instanţei de apel este motivată în fapt şi în drept, cuprinzând considerentele pe care se întemeiază soluţia dată de judecători, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de recurenta pârâtă, aşa cum a fost expus mai sus, se constată, de asemenea, că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente;

În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, cu trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 94/2000, în sensul că instanţa nu avea cadru legal pentru a soluţionarea acţiunii cu care a fost învestită, invocată explicit cu ocazia dezbaterilor de către recurenta pârâtă, cât şi prin criticile formulate în recurs, se constată că este neîntemeiată, iar instanţa de apel a analizat în considerentele hotărârii aspectele invocate de pârâtă în acest sens.

Astfel, în prezenta cauză, instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

În aceste condiţii, se constată că dreptul de proprietate, ca drept fundamental, garantat de art. 41 din Constituţie, poate şi trebuie să fie ocrotit de justiţie.

Litigiile privind lăcaşurile de cult, cum este şi cel de faţă, fiind litigii patrimoniale, ce privesc proprietatea, au un caracter civil şi nu pot fi sustrase competenţei instanţelor judecătoreşti.

Art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 instituie o procedură amiabilă pentru soluţionarea situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, asupra realizării căreia a insistat inclusiv instanţa de apel, dar, nerealizarea acesteia din culpa ambelor părţii, nu înseamnă că se interzice accesul la justiţie, în sensul posibilităţii părţilor de a se adresa instanţelor judecătoreşti. Interpretarea că litigiile privind lăcaşurile de cult sunt de competenţa exclusivă a comisiilor mixte, contravine art. 21 corelat cu art. 41 din Constituţia României, cât şi art. 6 parag. 1 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În plus, prin O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, s-a prevăzut introducerea unui nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins: „în cazul în care reprezentanţii clericali ai celor două culte nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzute la alin. (1), partea interesată are deschisă calea acţiunii injustiţie potrivit dreptului comun."

În ceea ce priveşte susţinerea că, potrivit art. 3 din decret, dorinţa credincioşilor din comunităţile pentru care sunt destinate aceste bunuri constituie o condiţie esenţială pentru redobândirea dreptului de proprietate, se constată că este nefondată, întrucât în cartea funciară este înscrisă biserica şi terenul aferent, aceasta având personalitate juridică dobândită în baza legii, iar din punct de vedere juridic lăcaşul de cult nu aparţine comunităţii, ci se află în patrimoniul bisericii ca persoană juridică.

Or, în speţă, potrivit înscrierilor din CF nr. C1. S., se constată că imobilul în litigiu, constând în biserică-lăcaş de cult şi terenul aferent acesteia, este în proprietatea reclamantei, astfel că aceasta are calitate procesuală activă în raportul juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, instanţa de apel în mod corect a constatat că dacă în cartea funciară există un drept real înscris în folosul unei persoane se prezumă că acest drept există în folosul ei, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 115/1938 şi art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

În ceea ce priveşte trimiterile recurentei la dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948 şi art. 2 din Decretul nr. 358/1948, se constată că prin efectul acestor două acte normative,în prezent abrogate, cultul greco-catolic din România a fost desfiinţat, iar averea acestuia a trecut în patrimoniul Statului Român sau a Bisericii Ortodoxe Române, în cazul parohiilor averea fiind preluată de către Biserica Ortodoxă Română prin procedura prevăzută de art. 37-39 din Decretul nr. 177/1948.

Însă, având în vedere că, în speţă, reclamanta este proprietară tabulară, împrejurarea că prin efectul decretelor menţionate lăcaşul de cult ar fi trecut în patrimoniul pârâtei este irelevantă atâta timp cât în cartea funciară nu s-a operat nici o modificare cu privire la titularul dreptului de proprietate, astfel că, de jure, imobilul nu a ieşit niciodată din proprietatea reclamantei.

În plus, susţinerile recurentei cum că, prin efectul dispoziţiilor Decretului nr. 177/1948, Parohia Ortodoxă S. ar fi devenit succesoarea în drepturi a bisericii greco-catolice nu sunt întemeiate nici prin prisma alineatului ultim al art. 37 din acest decret, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să confirme trecerea unor credincioşi de la un cult la altul şi fără ca trecerea la cultul ortodox să se fi făcut prin voinţa liberă a credincioşilor greco-catolici.

De asemenea, susţinerea recurentei pârâte potrivit căreia statul nu are autoritatea de a restitui bunurile parohiale pe motiv că nu au fost confiscate de acesta nu este întemeiată, având în vedere că Statul Român nu a fost parte în prezenta cauză, iar obligaţia de restituire a imobilului în litigiu a fost stabilită în sarcina pârâtei recurente.

Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarat de reclamantă şi pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma (Greco - Catolică) S. şi de pârâta Parohia Ortodoxă Română S. împotriva deciziei nr. 8/A din 27 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 7255/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 7068/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7143/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs