ICCJ. Decizia nr. 7145/2012. Civil. întoarcere executare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7145/2012
Dosar nr. 558/828/2010
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 558/828/2010, contestatorul M.D. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Roman, reprezentat de Ministerul de Finanţe, ca instanţa să dispună întoarcerea executării silite, respectiv restituirea in natura ori in echivalent bănesc a mai multor bunuri ce au aparţinut autorului său, I.M., condamnat in baza sentinţei penale nr. 1988 din 11 noiembrie 1974 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Bucureşti, la munca silnica pe viata, aplicându-i-se totodată şi pedeapsa complementara a confiscării averii.
Prin decizia penală nr. 40 din 12 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie s-a admis recursul in anulare şi s-a dispus casarea sentinţei penale sus-menţionate, înlăturându-se şi pedeapsa complementară a confiscării averii.
În drept, au fost invocate în mod expres dispoziţiile art. 404 alin. (1)-(3), art. 4042, alin. (3), art. 311 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 6017 din 10 iunie 2011, Judecătoria Piteşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, raportat la valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, cauza fiind înregistrată pe rolul tribunalului la data de 20 iunie 2011.
Prin încheierea de şedinţă din data de 27 septembrie 2011, cererea de chemare în judecată a fost calificată de către tribunal, după punerea în discuţia contradictorie a părţilor, ca fiind o cerere în pretenţii întemeiată pe art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 356 din 25 octombrie 2011, Tribunalul Argeş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi, pe acest temei, a respins cererea reclamantului.
În esenţă, s-a reţinut că operaţiunea de recalificare a cererii de chemare în judecată, raportat la obiectul său, în ciuda temeiului de drept invocat de către reclamant, nu este de natură a atrage încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât instanţele nu sunt ţinute de argumentele părţilor, având astfel posibilitatea să interpreteze legea aplicabilă - C.E.D.O., Calich c. Rusiei, hotărârea din 13 mai 2008.
În plus, accesul la instanţă este respectat, în cazul în care instanţa apreciază că, chiar dacă faptele prezentate de reclamant ar fi adevărate, legea aplicabilă nu i-ar da câştig de cauză acestuia şi, în consecinţă, instanţa nu analizează faptele prezentate - C.E.D.O., T.P şi K.M. contra Regatului Unit, hotărârea din 10 mai 2001.
În condiţiile în care există o procedură specială pentru valorificarea unor astfel de drepturi, trebuie recurs la această procedură, conform regulii specialia generalibus derogant, neexistând prin urmare posibilitatea de a se recurge la procedura de dreptul comun.
Regimul juridic al bunurilor ce au fost preluate prin confiscare ca urmare a unor infracţiuni politice are un regim juridic special prevăzut de Legea nr. 221/2009, derogatoriu de la dreptul comun, reprezentat de procedura întoarcerii executării silite.
În cazul unei acţiunii în pretenţii, prin care se solicită acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare pentru o infracţiune
politică, legitimarea procesuală activă aparţine, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, persoanei care a suferit condamnarea politică, iar, după decesul acestei persoane, soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea, inclusiv.
Cum reclamantul este colateral de gradul III al autorului I.M., conform certificatelor de calitate de moştenitor nr. M1. din 18 februarie 2003 şi nr. M2. din 27 februarie 2003, acesta nu-şi justifică calitatea procesuală activă în promovarea acţiunii în pretenţii.
Împotriva sentinţei de primă instanţă a declarat apel, reclamantul - apel calificat ca fiind recurs de către instanţă prin încheierea din 03 februarie 2012, în baza dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a fost modificată ulterior - criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii; au fost încălcate dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorului; a fost încălcat dreptul de acces la un tribunal, aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţie.
S-a susţinut că, este adevărat că Legea nr. 221/2009 constituie o lege specială, însă reclamantul nu se încadrează în sfera persoanelor care beneficiază de măsuri reparatorii, sens în care mijlocul procesual pe care îl are la îndemână este cel de drept comun, instituţia întoarcerii executării silite, prevăzută de dispoziţiile art. 4041 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 332 din 10 februarie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul reclamantului.
S-a apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ., caracterizarea acţiunii şi încadrarea juridică a acesteia o face instanţa judecătorească, iar nu partea care a formulat-o, instanţa orientându-se nu după sensul literal al termenilor, ci după natura dreptului şi scopul urmărit de către parte prin exercitarea acţiunii.
Prima instanţă în mod legal a calificat acţiunea ca fiind una în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a faptului că, în conţinutul cererii de chemare în judecată se solicită de către recurentul-reclamant restituirea bunurilor confiscate în natură sau prin echivalent, ca urmare a unei condamnări de natură politică a autorului său.
Faptul că reclamantul a solicitat ca instanţa să se pronunţe pe dreptul comun, nu împiedică instanţa să stabilească natura juridică a acţiunii, având în vedere principiul specialia generalibus derogant, potrivit cu care atunci când există o lege specială care reglementează situaţiile juridice de care se prevalează reclamantul, instanţele judecătoreşti sunt obligate să îndrume părţile să se adreseze pe calea acestor legi şi nu pe calea dreptului comun.
Încadrarea juridică a unei acţiuni nu conduce la nesocotirea drepturilor procesuale ale părţilor, întrucât acestea trebuie să uzeze în mod legal de mijloacele procesuale puse la îndemână de către legiuitor, neavând posibilitatea să aleagă, atunci când există lege specială, între utilizarea acesteia şi formularea unei acţiuni pe dreptul comun.
În această materie, s-a statuat că revine statului misiunea de a elabora legi cu privire la care părţile trebuie să se conformeze şi să respecte procedurile legale în materie.
Rolul activ al judecătorului se exercită întotdeauna numai cu respectarea normelor procedurale privitoare la judecată, respectiv a condiţiilor şi termenelor prevăzute de C. proc. civ. pentru introducerea şi modificarea cererii de chemare în judecată.
Dispoziţiile art. 6 din Convenţie impun obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, însă cu respectarea procedurii obligatorii, a formalităţilor şi termenelor stabilite de lege în etapa judecăţii. Neexercitarea acestui drept în termenul stabilit de lege sau după respectarea procedurii prealabile, stabilită în mod imperativ de legislaţia internă, datorită lipsei de diligente sau relei-credinţe a titularului acestuia, nu poate fi considerată consecinţa îngrădirii liberului acces la justiţie al persoanelor care au pierdut posibilitatea valorificării dreptului.
Împotriva deciziei instanţei anterioare a formulat cerere de recurs la data de 09 martie 2012, reclamantul M.D., prin care au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
În mod nelegal, instanţa a procedat la recalificarea căii de atac promovate, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009, în condiţiile în care însăşi recalificarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, realizată de tribunal a fost nelegală.
În drept, au fost invocat dispoziţiile art. 4041 şi urm. C. proc. civ., acestea constituind cauza juridică care au fundamentat pretenţia reclamantului, în baza principiului disponibilităţii.
Cu prioritate, asupra chestiunii admisibilităţii căii de atac, anticipată de parte prin actul de investire, s-au susţinut următoarele considerente de fapt şi de drept;
Potrivit dispoziţiilor art. 4041 C. proc. civ., în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar, conform art. 4042 alin. (3), dacă instanţa care desfiinţează titlul sau instanţa de rejudecare nu dispun şi asupra restabilirii situaţiei anterioare, cel îndreptăţit o va putea cere instanţei judecătoreşti competente potrivit legii.
Sintagma „instanţa competentă potrivit legii" face trimitere la competenţa materială de soluţionare a litigiului în prima instanţă, urmând a se face aplicarea dispoziţiilor art. 1-4 C. proc. civ., care disting în funcţie de natura, obiectul şi valoarea litigiului.
În ce priveşte stabilirea căilor de atac ce se pot exercita împotriva soluţiei primei instanţe, s-a susţinut că acestea sunt cele prevăzute de dreptul comun, neexistând o reglementare specială expresă în materie.
În funcţie de criteriul valoric - în cauză, valoarea pretenţiilor depăşeşte suma de 500.000 RON - hotărârea primei instanţe era supusă căii de atac a apelului, iar decizia Curţii de Apel rămâne supusă căii de atac a recursului, recalificarea efectuată de această din urmă instanţă fiind nelegală, fiind nesocotit şi dreptul la dublul grad de jurisdicţie.
Date fiind aceste considerente, s-a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a susţinut şi că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv că a fost înfrânt principiul disponibilităţii, reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. care prevede în mod expres că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Atât judecătorul fondului, cât şi instanţa de control aveau obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de întoarcere a executării silite, chiar dacă devenea incidenţă o lege specială, şi nu să recalifice forţat acţiunea introductivă de instanţă. În condiţiile incidenţei legii speciale, instanţele aveau posibilitatea, constatând refuzul de a-şi întemeia cererea pe dispoziţiile acesteia, să respingă cererea, ca inadmisibilă.
Cererea a fost soluţionată şi cu încălcarea principiului rolului activ şi a dreptului de acces liber la instanţă, cel din urmă instituit expres de art. 6 parag. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Hotărârile cuprind motive străine de natura pricinii, respectiv au fost date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, întrucât ipoteza reglementată de art. 5 alin. (1) lit. b) din lege a fost instituită ca o facultate doar pentru anumite categorii de persoane şi doar pentru cei cărora bunurile le-au fost confiscate care puteau fi revendicate în baza Legii nr. 10/2001.
Or, bunurile solicitate nu sunt din cele care puteau fi revendicate în baza celor două legi.
Câtă vreme reclamantul nu se încadrează în sfera de reglementare a legii speciale, este evident că acestuia îi rămân la dispoziţie celelalte prevederi, bineînţeles, în măsura în care există, iar instanţa este obligată să se pronunţe asupra fondului cererii sale.
Aceasta şi pentru faptul că, întotdeauna, legile speciale se întregesc cu cele generale.
Prin încadrarea juridică forţată s-a produs o ingerinţă în dreptul reclamantului de proprietate şi în cel la moştenire.
Reclamantul nu a cerut nici daune materiale şi nici daune morale, adică baza reglementării Legii nr. 221/2009 şi nici bunuri care puteau fi restituite în baza Legii nr. 10/2001.
Era necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Or, în cauză, o asemenea analiză nu a fost efectuată.
Dacă s-ar fi realizat, s-ar fi putut constata cu uşurinţă că Legea nr. 221/2009 restrânge cadrul persoanelor ce o pot invoca de o asemenea maniera încât dreptul la acces la instanţă este paralizat pentru alte categorii de moştenitori legali, iar bunul său, reprezentat de decizia penală nr. 40 din 12 octombrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a dispus înlăturarea pedepsei complementare a confiscării totale a averii, ar rămâne fără nicio protecţie juridică.
Privarea de bun, în absenţa oricărei despăgubiri, instituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Instanţa de control nu a arătat nici care ar fi fost dreptul de proprietate, de asemenea ocrotit, ori căror raporturi juridice li s-ar fi adus atingere prin cercetarea şi soluţionarea acţiunii reclamantului în conformitate cu dreptul comun, instituţia întoarcerea executării silite.
Recursul este inadmisibil, pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.
Cum regimul juridic al bunurilor ce au fost preluate prin confiscare ca urmare a unor infracţiuni politice are un regim juridic special prevăzut de Legea nr. 221/2009, derogatoriu de la dreptul comun (reprezentat de procedura întoarcerii executării silite), instanţa de judecată este obligată să stabilească natura juridică a acţiunii deduse judecăţii, având în vedere principiul specialia generalibus derogant, respectiv să îndrume părţile să se adreseze pe calea acestor legi şi nu pe calea dreptului comun.
Prin urmare, prima instanţă în mod legal a calificat acţiunea ca fiind una în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prin raportare la conţinutul explicit al cererii de chemare în judecată - solicitarea reclamantului de restituire a bunurilor confiscate, în natură sau prin echivalent, ca urmare a unei condamnări de natură politică a autorului său.
S-a apreciat astfel corect că încadrarea juridică a unei acţiuni nu înseamnă o nesocotirea a drepturilor procesuale ale părţilor, întrucât acestea sunt chemate să uzeze în mod legal de mijloacele procesuale puse la îndemână de către legiuitor, neavând posibilitatea să aleagă, în ipoteza existenţei unei legi speciale, între utilizarea acesteia şi formularea unei acţiuni de drept comun.
Rolul activ al judecătorului reglementat de dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. se exercită întotdeauna numai cu respectarea normelor procedurale privitoare la judecată, respectiv a condiţiilor şi termenelor prevăzute de lege sau de judecător.
Dispoziţiile art. 6 din Convenţie impun într-adevăr obligaţia instanţei de a proceda la un examen atent al susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, însă cu respectarea procedurilor obligatorii, a formalităţilor şi termenelor stabilite de lege în etapa judecăţii.
Neexercitarea acestui drept în termenul stabilit de lege sau după respectarea procedurii prealabile, stabilită în mod imperativ de către legislaţia internă, datorită lipsei de diligente sau relei-credinţe a titularului acestuia, nu poate fi considerată consecinţa îngrădirii liberului acces la justiţie al persoanelor care au pierdut posibilitatea valorificării dreptului.
Cât timp în mod corect prima instanţă a calificat acţiunea dedusă judecăţii ca o acţiune în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prin raportare la conţinutul explicit al cererii de chemare în judecată, respectiv prin efectul principiului specialia generalibus derogant, în mod corect a procedat şi instanţa de control judecătoresc, recalificând calea de atac formulată, din apel în recurs, în acest sens fiind dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, pe temeiul dispoziţiilor art. 299 alin. (1) şi art. 316 Cod de procedură, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 332 din 10 februarie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2932/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7097/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
