ICCJ. Decizia nr. 7185/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7185/2012
Dosar nr. 38362/3/2008
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti la data de 02 iunie 2008, sub nr. 5238/302/2008, reclamanţii M.F.Y.M., M.F.J.A. şi M.F.C.C. au chemat în judecată pe pârâţii L.G.C. şi V.G., solicitând instanţei să dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul format din teren în suprafaţă totală de 155,8 m.p., şi construcţia existentă pe acesta, situat în Bucureşti, sector 5, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt descendenţii foştilor proprietari, respectiv F.S. şi F.R., din patrimoniul cărora imobilul a fost în mod abuziv preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951 şi a dispoziţiei fostului Sfat Popular VI Lenin nr. 228/1962. Au mai arătat reclamanţii că existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor lor rezultă atât din actul prin care s-a dispus preluarea, care prevede în mod expres că imobilul preluat reprezintă „fost proprietatea lui F.S. şi F.R.”, cât şi din transferurile succesive de proprietate, anterioare preluării. Au menţionat că succesorul (fiul) foştilor proprietari şi autorul lor, d-nul F.S., a întreprins toate demersurile necesare restituirii imobilului, solicitând informaţii din partea autorităţilor statului care deţineau documentaţia corespunzătoare identificării situaţiei juridice a acestuia, formulând, totodată, o notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii corespunzătoare preluării abuzive a imobilului (notificarea din 12 martie 2001).
După decesul fiului foştilor proprietari, M.F.Y.M., în calitate de soţie supravieţuitoare a acestuia, a continuat demersurile întreprinse în scopul restituirii imobilului, şi până în prezent, nu a beneficiat de niciun fel de măsuri reparatorii ca urmare a demersurilor întreprinse în scopul restituirii imobilului, fiind însă informată că imobilul a fost vândut pârâţilor prin intermediul contractelor de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, respectiv din 10 septembrie 1996, ambele încheiate în baza Legii nr. 112/1995. În ceea ce priveşte temeinicia acţiunii, reclamanţii au arătat că autorii lor au fost, incontestabil proprietarii imobilului în discuţie, ei având calitatea de succesori ai acestora, precum şi că în patrimoniul succesorilor a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.
Reclamanţii au precizat că, raportat strict la fondul cauzei, au învestit instanţa cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare clasică, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ., iar titlurile opuse de către pârâţi nu pot fi considerate preferabile, dat fiind faptul că, în esenţă, actele translative de proprietate au fost încheiate cu un neproprietar, respectiv Statul Român. Au subliniat reclamanţii că au un titlu de proprietate mai bine caracterizat, opozabil terţilor prin înscrierea în cartea funciară şi pe care nici preluarea imobilului de către stat, neconformă cu normele legale, nici vânzarea abuzivă către foştii chiriaşi, nu sunt de natură a-l invalida.
În şedinţa publică din data de 25 iunie 2008, reclamanţii au depus la dosarul cauzei cerere precizatoare, în cuprinsul căreia au solicitat instanţei, să dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul format din teren în suprafaţă de 155,8 m.p. şi construcţia existentă pe acesta, situat în Bucureşti, sector 5, să constate nelegalitatea titlului statului pentru imobilul menţionat anterior, cu cheltuieli de judecată, înţelegând să se judece în contradictoriu şi cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, iar temeiul de drept invocat a fost completat cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, Legii nr. 10/2001, Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului şi art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
În şedinţa publică din 24 septembrie 2008, instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, invocată de pârâţi, pe care, prin sentinţa civilă nr. 24 septembrie 2008, a admis-o, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Ca urmare a acestei măsuri, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 14 octombrie 2008, sub nr. 38362/3/2008.
Pârâta V.G. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
A arătat că reclamanţii nu au calitate procesuală activă, întrucât nu sunt moştenitorii adevăraţilor proprietari. Din susţinerile reclamanţilor, a menţionat pârâta, precum şi din actul de vânzare din 24 februarie 1928 rezultă că proprietatea asupra unui teren de 155,80 m.p. a aparţinut, în cote egale, lui B.I. şi F.B. Soţul reclamantei M.F.Y.M. şi tatăl celorlalţi doi reclamanţi s-a numit F.S. Din certificatul de naştere înregistrat în registrul civil din Bolivia, se constată că F.F.S. a fost fiul lui F.J. şi F.R. Aşadar F.S. (soţul şi tatăl reclamanţilor) nu este moştenitorul lui B.I. şi F.B.
De altfel, a menţionat pârâta, reclamanţii nu fac nici o dovadă că aceste persoane au fost căsătorite. Actul dat de Judecătoria din La Paz nu este o dovadă a calităţii de moştenitor, ci doar o atestare că F.R. este „văduva lui F.”. Declaraţia de notorietate dată de A.A.M. nu este un act credibil şi suficient care să ateste schimbarea numelui unei persoane.
B.I. a plecat din ţară înainte de anul 1950, dată la care A.A.M. avea vârsta de până la 16 ani. Vecinătatea la care face referire este greşită pentru că o persoană care locuieşte pe str. V.B., la nr. 24, nu poate fi vecină cu o persoană care locuieşte pe str. D.R., la nr. 28. Pe de altă parte, o declaraţie de notorietate nu poate constitui o dovadă a schimbării numelui. De regulă, declaraţiile de notorietate se referă la prenumele unei persoane sau porecla sub care este cunoscută o asemenea persoană. În plus, reclamanţii sunt moştenitorii lui F.F.S., deşi în actul lor de naştere, tatăl lor se numea F.S.
În privinţa imobilului revendicat de reclamanţi a arătat că nu este acelaşi cu cel indicat în actul de vânzare din 1928 şi chiar dacă reclamanţii ar dovedi că sunt moştenitorii lui B.I., ei nu au calitatea procesuală să revendice imobilul.
Arată că terenul ce a aparţinut lui B.I. se afla situat pe str. C.D., nr. 55 şi 69, fost 13, şi nu există nici o dovadă că acel teren este acelaşi cu cel situat pe str. D.R., nr. 28, pe care este construită casa în care locuiesc. Împrejurarea că s-au solicitat autorităţilor administrative relaţii cu privire la imobil este lipsită de relevanţă, de îndată ce, în materia revendicării, eşti obligat să faci dovada proprietăţii potrivit cu actul de proprietate pe care îl deţii.
Imobilul revendicat a fost preluat de stat de la Societatea Creditul Funciar Urban, nu de la foştii proprietari, astfel că foştii proprietari şi-au pierdut dreptul de proprietate ca urmare a nerestituirii împrumutului şi nu ca urmare a naţionalizării, condiţii în care susţinerea reclamanţilor că imobilul a fost preluat abuziv de stat este neîntemeiată.
Referitor la compararea titlurilor de proprietate a arătat că nu se poate susţine că titlul reclamanţilor este preferabil, aceştia fiind într-o gravă eroare atunci când afirmă că Statul Român l-a deposedat, deoarece când s-au întocmit actele de preluare, conform Decretului nr. 111/1951, imobilul era într-adevăr fără stăpân, de îndată ce unitatea bancară proprietară fusese naţionalizată încă din 1948, iar revendicarea solicitată de reclamanţi este imposibilă atâta vreme cât titlul pârâţilor nu poate fi desfiinţat, fiind preferabil celui deţinut de reclamanţi din punctul de vedere al opozabilităţii faţă de terţi, iar pârâţii au fost de bună credinţă la încheierea contractelor.
Prin sentinţa civilă nr. 554 din 16 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, întrucât excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor antamează fondul cauzei, aceasta a fost analizată odată cu fondul.
Pe de altă parte, cum din deciziunea nr. 228 din 01 noiembrie 1962 a rezultat că imobilul compus din teren în suprafaţă de 155,80 m.p. şi construcţia formată din 3 camere, baie şi bucătărie la parter, 3 camere şi bucătărie la etaj, situat în Bucureşti, str. D.R., nr. 28, Raion Lenin, a trecut în proprietatea statului de la F.S. şi F.R., excepţia invocată se va respinge ca neîntemeiată.
Asupra fondului, s-a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 24 februarie 1928, F.M. i-a vândut lui B.I. jumătate din terenul în suprafaţă de 155,60 m.p., situat în Bucureşti, str. C.D., nr. 55 şi 69, fost 13, şi cu ieşire şi prin şos. P., astfel cum este descrisă în actul de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1926.
Prin menţiunile din registrul de transcripţiuni, asupra imobilului s-a constituit privilegiul vânzătorului, ca garanţie la vânzare, în favoarea creditorilor F.M. şi F.B., menţiuni care se coroborează cu cele din procesul-verbal de carte funciară din 1940.
Din procesul-verbal de carte funciară din 1940 a rezultat că în 1940 imobilul era proprietatea soţilor B.I.B. şi B.I., în cote de câte ½ fiecare, iar din adeverinţa din 22 decembrie 2003 emisă de Primăria Sectorului 5 – Direcţia Impozite şi Taxe Locale a rezultat că imobilul, în conformitate cu Decretul nr. 842 din 28 martie 1941 a trecut la Societatea Creditului Funciar Urban începând cu data de 26 octombrie 1941.
Prin deciziunea nr. 228 din 01 noiembrie 1962 imobilul compus din teren în suprafaţă de 155,80 m.p. şi construcţia formată din 3 camere, baie şi bucătărie la parter, 3 camere şi bucătărie la etaj, situat în Bucureşti, fost proprietatea F.S. şi F.R., a fost transmis în posesia Consiliului Popular al Raionului Lenin.
În adresa din 11 februarie 2009 emisă de Primăria Sectorului 5 Bucureşti – Direcţia Impozite şi Taxe Locale, cu privire la imobil, figurează ca proprietari: - prin declaraţia din 1949 F.B. şi F.I.; - prin procesul-verbal din 25 iunie 1952 pe numele F.B. şi F.I.; - certificatul de moştenitor din 18 iulie 1958 pentru defunctul F.I. proprietar pt. ½ din imobil rămâne ca moştenitor F.S., iar prin încheierea din 30 decembrie 1961 proprietatea fostă F.S. şi F.R. devine proprietatea statului.
Prin notificarea din 12 martie 2001, emisă în baza Legii nr. 10/2001, F.S. a solicitat restituirea imobilului.
În declaraţia de notorietate autentificată din 24 iulie 2006 la BNP I.N., dată pe proprie răspundere, A.A.M., a suţinut că B.I. este una şi aceeaşi persoană cu F.I. şi mai era cunoscut şi ca J., şi a fost căsătorit cu F.R., declaraţie care nu se coroborează însă cu restul probatoriului, preluarea fiind făcută de la F.S. şi F.R., iar nu de la B.I. (zis şi F.I. ori J.) şi soţia F.R., contrazicând declaraţia de notorietate.
Din certificatul de naştere din 25 mai 1999 eliberat de Ambasada României din La Paz a rezultat că F.F.S., născut la data de 16 iunie 1934, este fiul lui F.J. şi al F.R., iar din hotărârea nr. 852 din 21 septembrie 1999, pronunţată de Judecătoria a IV-a de Instrucţie Civilă din La Paz, privind declaraţia de moştenitor deschis de F.F.S., a rezultat că F.R., decedată la data de 19 septembrie 1990 este văduva lui F., fără a se face precizări suplimentare, iar F.F.S. a fost instituit ca unic moştenitor.
Din certificatul de moştenitor din 18 iulie 1958, de pe urma defunctului F.I., decedat la 02 ianuarie 1958, a rămas ca unic moştenitor F.S., în calitate de fiu, care a cules întreaga masă succesorală, iar F.R., soţia, a renunţat la succesiune.
F.F.S. s-a căsătorit la data de 25 septembrie 1963 cu Y.M.H.
De pe urma defunctului F.F.S., decedat la data de 04 aprilie 2003, au rămas ca moştenitori Y.M., văduva lui F., şi fii M.F.J.A. şi M.F.C.
Tribunalul a reţinut că sunt numeroase nepotriviri şi inadvertenţe cu privire la proprietarul imobilului, respectiv cu privire la nume, dar şi cu privire la calitatea de proprietar.
În ceea ce priveşte numele, erorile de consemnare puteau fi remediate fie pe cale administrativă, fie pe cale judecătorească, după caz, pentru a se înlătura orice dubiu, iar în ceea ce priveşte dovada calităţii de proprietar, tribunalul a reţinut că la nivelul anului 1940, în cartea funciară figurau ca proprietari B.I.B. şi B.I., în cote de câte ½ fiecare.
În certificatul de moştenitor din 1958, notarul a reţinut că în patrimoniul defunctului F.I. se găseşte cota de ½ din imobilul dobândit înainte de căsătorie prin actul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1928.
Verificând actul amintit, s-a constatat că în act cumpărătorul este B.I., fără ca la dosar să existe vreun înscris din care să rezulte schimbarea numelui, astfel încât să rezulte că între cele două persoane există identitate, fiind una şi aceeaşi.
În ceea ce priveşte cealaltă jumătate, notarul a reţinut că a fost proprietatea soţiei defunctului F.R. în baza actului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1926.
Ori, în contractul din 24 februarie 1928 figurează ca vânzător F.M., iar nu F.R.
Astfel, nu s-a putut stabili nicio relaţie între F.J. şi F.R., părinţii lui F.F.S., şi soţii B.I.B. şi B.I.
Părinţii lui F.F.S. se numeau la data naşterii, deci în anul 1934, F.J. şi F.R., iar proprietarii imobilului erau mai târziu, în anul 1940, B.I.B. şi B.I.
Imobilul a trecut la Societatea Creditului Funciar Urban începând cu data de 26 octombrie 1941, iar reclamanţii nu au depus la dosar acte din care să rezulte neîndoielnic calitatea de proprietari a autorilor lor.
S-a analizat, totuşi, cererea în revendicare, în baza prezumţiei că persoana care figura în calitate de proprietar la data preluării, avea această calitate, reţinând că reclamanţii nu au formulat notificare în baza Legii nr. 112/1995 şi nici nu au depus probe din care să rezulte că le-au adus la cunoştinţă pârâţilor L.G.C. şi V.G. dorinţa de a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului.
Prin adresa din 26 august 1998, SC C. SA comunica defunctului S.F. că imobilul a fost deja vândut în baza Legii nr. 112/1995, urmând a se adresa instanţelor de judecată.
Întrucât caracterul abuziv al preluării imobilului este prezumat de Legea nr. 247/2005, acesta s-a avut în vedere la aprecierea caracterului de preferabilitate al titlurilor de proprietate în cadrul operaţiunii de comparare, pe capătul de cerere privind revendicarea şi nu s-a considerat că poate face obiectul unei cereri distincte.
Pârâta V.G. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2, situat la etajul 1, prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 septembrie 1996.
Pârâtul L.G.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat la parter, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996.
Valabilitatea acestor contracte nu a fost contestată în instanţe de către reclamanţi, iar dreptul de proprietate al pârâţilor, a fost dobândit cu bună-credinţă.
Buna credinţă, reglementată de dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ce salvează de la nulitate contractul de vânzare-cumparare, încheiat de către un vânzator neproprietar, trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă proprie a părţii.
Cum la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, imobilul se afla în proprietatea statului, iar titlul acestuia nu era contestat în instanţă şi reclamanţii nici nu formulaseră vreo cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a apreciat că prezumţia de bună-credinţă nu a fost răsturnată şi operează în favoarea actualilor proprietari.
Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reţinute în cauza de faţă pentru a determina temeinicia acţiunii in revendicare, întrucât reclamanţii nu au justificat existenţa unui bun actual (cu referire la cele două apartamente) în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidenţa textului din Convenţie menţionat.
Aprecierea reclamanţilor că dreptul lor de proprietate există şi solicitarea ca titlul lor să fie comparat cu cel al pârâţilor, nu sunt suficiente pentru a reţine existenţa unui bun actual, care presupune ca reclamanta să aibă cel puţin o speranţă legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Or, în cauza de faţă, reclamanţii nu au nici măcar o asemenea speranţă. De altfel, în jurisprudenţa sa, în cauzele împotriva României, în situaţii similare Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauza Poenaru c. României cererea nr. 51864/99 decizia Curţii de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2001).
Dimpotrivă, în cauza de faţă se poate aprecia că la acest moment este justificată speranţa legitimă a chiriaşilor-cumpărători de a se bucura de acest bun, în condiţiile în care titlurile lor de proprietate nu au fost desfiinţate, şi s-au consolidat ca urmare a împlinirii termenului prevăzut de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru atacarea lor cu acţiune în constatarea nulităţii absolute.
S-a reţinut şi aplicabilitatea dispoziţiilor deciziei de îndrumare nr. 33 din 2008, pronunţată în recurs în interesul legii, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., astfel că, pe de o parte, reclamanţii nu au în patrimoniul lor nici dreptul de proprietate şi nici o speranţă legitimă, iar pe de altă parte, buna credinţă şi siguranţa circuitului civil, precum şi garanţiile privind dreptul de proprietate operează în favoarea pârâţilor, reclamanţii având posibilitatea de a-şi valorifica drepturile pe cale administrativă, în baza Legii nr. 10/2001, având notificare în curs de soluţionare, în cadrul căreia pot primi eventual despăgubiri la valoarea de circulaţie potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile Legii speciale nr. 247/2005.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, prin care invocând argumentele deja existente în motivarea cererii de chemare în judecată, au susţinut: existenţa dreptului lor de proprietate asupra imobilului, necesitatea comparării titlurilor de proprietate ale părţilor din proces, nelegalitatea titlului statului şi preferabilitatea titlului lor de proprietate şi existenţa unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, anexă la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin decizia nr. 65/A din 14 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de apelanţii M.F.Y., M.F.J.A. şi M.F.C.C., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi L.G.C. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, obligând apelanţii la plata sumei de 9.760 RON, cheltuieli de judecată către intimatul pârât L.G.C.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Imobilul în litigiu, revendicat de reclamanţi, a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 şi a deciziei nr. 228 din 01 februarie 1962 emisă de fostul Sfat Popular V.I. Lenin şi a fost cumpărat de pârâţii V. şi L. în baza Legii nr. 112/1995 în totalitate, imobilul fiind compus din 2 apartamente.
Apelanţii nu au nici un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, contrar celor susţinute în cererea de apel, deoarece, apelanţii nu pot justifica un drept de proprietate în baza titlurilor din anii 1926-1928, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 C. civ.
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului – în mod abuziv – conform declaraţiei legiuitorului din art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dar dreptul de proprietate trecut în proprietatea statului, chiar abuziv, trebuia recunoscut ca aparţinând în prezent reclamanţilor, în baza unor hotărâri judecătoreşti sau acte administrative date în baza legii speciale, pe care însă aceştia nu le au, astfel că aceştia nu sunt titularii actuali ai bunului, aşa cum a reţinut în mod legal şi instanţa de fond.
Un principiu ce a fost extras din practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte restituirea bunurilor trecute în stăpânirea fostelor state totalitare este acela în baza căruia se poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în stăpânirea statului, dacă petentul este titularul lor actual, calitate ce trebuia să fi fost recunoscută, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie pe calea unor măsuri legislative de restituire adoptate de statul în cauză.
În sensul menţionat, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (anterior modificării din 2009) prevedea că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, potrivit legii. Astfel, legea specială prevede, fără echivoc, necesitatea recunoaşterii actuale a unui drept de proprietate, neexercitat din anul 1962.
În condiţiile în care bunul a ieşit din patrimoniul autorilor reclamanţilor în anul 1962 şi de atunci ei nu au obţinut nici o decizie definitivă care să ordone restituirea lui, s-a constatat că reclamanţii nu au nici un titlu de proprietate asupra imobilului, care să reprezinte un element de comparaţie cu titlul prezentat de pârâţi.
Raţionamentul juridic expus este susţinut şi în considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii, aşa cum a fost reţinut şi de instanţa de fond în mod legal, şi de asemenea este susţinut şi de argumentele prezentate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu împotriva României (cauza pilot) parag. 141-146 publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010.
Constatând inexistenţa unui titlu de proprietate al reclamanţilor asupra apartamentelor în litigiu, în condiţiile în care nici o instanţă sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestora dreptul de restituire a imobilului în litigiu s-a stabilit aplicarea corectă şi legală, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi a Protocolului nr. 1 anexă la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs reclamanţii M.F.Y.M., M.F.J.A. şi M.F.C.C., invocând ca temei legal, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În raport de motivul prevăzut de pct. 7, recurenţii au arătat că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, întrucât deşi s-a menţionat că reclamanţii nu au un titlu de proprietate valabil, nu s-a arătat de ce toate probele indicate în dovedirea acţiunii nu au fost luate în considerare, respectiv, titlurile din anii 1926-1928, procesul-verbal din 1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare Bucureşti şi contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1928.
În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe pct. 9, reclamanţii au arătat că sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi titlul lor este preferabil celor deţinut de pârâţi. Consideră că procesul-verbal din 1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare Bucureşti şi contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1928 sunt acte care le conferă un drept de proprietate şi dacă ar fi existat hotărâri judecătoreşti sau acte administrative care să le recunoască dreptul de proprietate, prezentul demers nu ar mai fi fost pornit. În plus, apreciază că potrivit Legii nr. 10/2001, au calitatea de persoane îndreptăţite şi că în favoarea acestora operează prezumţia legală de proprietate.
Intimatul pârât L.G.C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin notele scrise depuse de intimata pârâtă V.G. s-au formulat aceleaşi concluzii, iar cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul acesteia, avocat C.G. a invocat excepţia nulităţii recursului, considerând că au fost formulate critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.
Excepţia de nulitate a recursului va fi respinsă, întrucât, criticile formulate de recurenţii reclamanţi pot fi încadrate în textele legale indicate, respectiv, pct. 7 şi 9 din art. 304 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat de reclamanţi, în raport de criticile formulate, se constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În susţinerea acestui motiv, recurenţii reclamanţi invocând prima teză, au considerat că hotărârea recurată este nelegală, întrucât nu s-a motivat, de ce titlul lor de proprietate a fost constatat nevalabil, respectiv, de ce probele administrare de aceştia, procesul-verbal din 1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare Bucureşti şi contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1928 nu au fost luate în considerare.
Contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, nu se poate reţine că hotărârea instanţei de apel nu este motivată, cu privire la nereţinerea valabilităţii titlul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu. Astfel, se constată că sub acest aspect, instanţa a reţinut că imobilul revendicat de reclamanţi în baza art. 480 C. civ., a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 şi a deciziei nr. 228 din 01 februarie 1962 emisă de fostul Sfat Popular V.I. Lenin şi a fost cumpărat de pârâţii V.G. şi L.G.C., în baza Legii nr. 112/1995. Având în vedere caracterul abuziv al preluării imobilului, instanţa a mai arătat şi de ce nu este suficientă această situaţie pentru a fi reţinut, ca valabil, titlul reclamanţilor, în comparaţie cu cel deţinut de pârâţi. În raport de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocată ca temei de drept al acţiunii reclamanţilor, pentru restituirea bunurilor trecute în stăpânirea fostelor state totalitare este necesar ca petentul să fie titularul lor actual, calitate recunoscută, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie pe calea unor măsuri legislative de restituire adoptate de statul în cauză.
Cum hotărârea recurată cuprinde temeiurile de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului, motivul de recurs formulat de recurenţii-reclamanţi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat şi va fi respins în consecinţă.
De altfel, reaprecierea probelor, aşa cum solicită în realitate recurenţii reclamanţi, nu mai este posibilă faţă de actuala configuraţie a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., care permite cenzurarea hotărârii numai pentru motive de nelegalitate nu şi de netemeinicie, ce tind la schimbarea situaţiei de fapt reţinută.
Şi motivul de recurs întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind greşita soluţionare a capătului de cerere în revendicare, este, de asemenea, nefondat, pentru cele ce succed:
Reclamanţii se află în situaţia de a fi iniţiat acţiunea în revendicare, pe dreptul comun, pentru imobilului format din teren în suprafaţă totală de 155,8 m.p., şi construcţia existentă pe acesta, situat în Bucureşti, sector 5, care a fost preluat de stat abuziv şi care în prezent se află în proprietatea pârâţilor, ca urmare a încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
Anterior formulării prezentei acţiuni, autorul reclamanţilor, dl. F.S., a formulat notificarea din 12 martie 2001, în temeiul legii speciale, Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat acordarea măsurilor corespunzătoare preluării abuzive a imobilului, notificare care nu a fost soluţionată până în prezent.
În ceea ce priveşte examinarea valabilităţii titlului statului supra imobilului în litigiu, se constată că este permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece, potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii cestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
În materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permitea şi evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluţionarea notificării, dată fiind împrejurarea că, în anumite ipostaze, legea specială reglementează soluţii diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil.
Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau autorului recurentului-reclamant să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv nu numai să adreseze notificare unităţii deţinătoare în termenul şi condiţiile prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, ci şi să finalizeze procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, iar sancţiunea pentru nefinalizarea procedurii prevăzute de acest act normativ este „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, pentru imobilul în litigiu.
În speţă, recurenţii reclamanţi au invocat iniţial, ca temei al acţiunii, dispoziţiile dreptului comun, respectiv, art. 480 C. civ., iar prin cererea precizatoare şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, Legii nr. 10/2001, Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului şi art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
Având în vedere cele statuate prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite, analiza cererii de faţă nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală şi legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.
Astfel, prin aceeaşi decizie în interesul legii, s-a reţinut că, în cazul în care se constată neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile Convenţiei au prioritate, această prioritate putând fi acordată în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Recurenţii au criticat soluţia instanţei de apel pentru că, în mod greşit s-a reţinut că nu deţin un titlu de proprietate recunoscut prin hotărâri judecătoreşti irevocabile sau prin acte administrative speciale, simplul fapt al preluării abuzive, fiind suficient ca titlul lor să fie preferabil celui deţinut de pârâţi.
Din această critică, Înalta Curte constată că recurenţii tind să afirme neconcordanţe între cele două reglementări (naţională şi europeană) în privinţa proiecţiei şi garanţiilor dreptului de proprietate al autorului lor, din perspectiva art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, de altfel, indicat ca temei de drept al acţiunii.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod constant, se reţine că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi.
Noţiunea de „bunuri” (autonomă, în sensul jurisprudenţei citate) poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.
În schimb, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca „bun” în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, conform hotărârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, parag. 83, constatări reluate de Curtea Europeană şi în cauze contra României: cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, cauza Caracaş din 29 iulie 2006, cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006 sau cauza Constandache din 11 iunie 2002.
În speţă, reclamanţii au introdus în faţa instanţelor o acţiune în revendicare îndreptată împotriva statului prin unitatea administrativă şi chiriaşilor cumpărători şi au contestat valabilitatea privării de proprietate a autorului său, înfăptuită de către autorităţi în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Or, în astfel de cazuri, când pretinsa privare de „bun” a avut loc înainte de ratificarea Convenţiei Europene de către România prin Legea nr. 30/1994 şi intrarea în vigoare a Convenţiei la 20 iunie 1994, atare solicitare de constatare a încălcării nu este compatibilă ratione temporis, instanţa neputându-se pronunţa cu privire la circumstanţele preluării.
Ca urmare a preluării imobilului de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, nici autorul reclamanţilor şi nici reclamanţii, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului, şi, în consecinţă, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din primul Protocol, că reclamanţii au conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o „speranţă legitimă”, în sensul jurisprudenţei Curţii.
În consecinţă, Înalta Curte constată că acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, ca acţiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, în mod legal, a fost respinsă de instanţa de apel, pentru că recurenţii nu sunt titularii unui „bun” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza căreia să poată pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, câtă vreme aceştia nu s-au legitimat cu o hotărâre judecătorească irevocabilă cu efect retroactiv, prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat şi, implicit, existenţa valabilă şi neîntreruptă a bunului în patrimoniul autorilor reclamanţilor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.F.Y.M., M.F.J.A. şi M.F.C.C. împotriva deciziei instanţei de apel şi în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., aceştia vor fi obligaţi la plata sumei de 2.000,12 RON către intimatul pârât L.G.C. şi 2.000 RON, către intimata pârâtă V.G., cu titlu de cheltuieli de judecată, conform dovezilor depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului formulată de intimata pârâtă V.G.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.F.Y.M., M.F.J.A. şi M.F.C.C. împotriva deciziei nr. 65/A din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenţii reclamanţi la plata sumei de 2.000,12 RON către intimatul pârât L.G.C. şi la plata sumei de 2.000 RON către intimata pârâtă V.G., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7156/2012. Civil. Obligatia de a nu face.... | ICCJ. Decizia nr. 7187/2012. Civil → |
|---|
