ICCJ. Decizia nr. 7152/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7152/2012
Dosar nr. 5028/2/2011
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 25 ianuarie 2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, reclamantul M.O. a chemat în judecată pe pârâţii C.I. şi C.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate imobilul situat în Bucureşti, sector 3.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul se compune din teren în suprafaţă de 239 m.p. şi a fost dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1996 autentificat de către Biroul Notarului Public D.N.E. de la vânzătoarea R.E., care la rândul ei îl dobândise de la mama sa.
Actul de vânzare-cumpărare a fost transcris în Registrul de transcripţiuni imobiliare al Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, fiind opozabil erga omnnes.
Ulterior, ca urmare a unui demers infracţional, terenul a fost scos din patrimoniul reclamantului în baza unei procuri, în favoarea cumpărătorului M.G.
În baza deciziei Tribunalului Bucureşti, procura în cauză a fost anulată, considerându-se că nu a existat consimţământul reclamantului de a da mandat. Între timp, imobilul a fost înstrăinat către C.A. şi C.I.
În drept, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
În cauză, pârâţii au formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, întrucât au fost de bună-credinţă la încheierea actelor juridice.
Prin sentinţa civilă nr. 11185 din 17 decembrie 2007, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere valoarea imobilului.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 26 ianuarie 2008.
La data de 22 aprilie 2008, reclamantul şi-a precizat cererea, învederând că obiectul cauzei este revendicare prin comparare de titluri, titlul său fiind mai bine caracterizat decât cel al pârâţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 140 din 03 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea precizată; a obligat pârâţii C.I. şi C.A. să lase reclamantului M.O., în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, sector 3, compus din teren în suprafaţă de 239 m.p.
Tribunalul a analizat actele şi lucrările dosarului, reţinând următoarele situaţii de fapt şi de drept:
Reclamantul este proprietarul imobilului litigios în baza contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1996.
Pârâţii sunt proprietari asupra aceluiaşi imobil în baza contractului de vânzare-cumpărare din 02 octombrie 1997.
Prin decizia civilă nr. 73 din 19 ianuarie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 5362/2005, de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a procurii autentificate sub nr. 2926 din 27 mai 1997 şi a contractului de vânzare-cumpărare din 05 iunie 1997, prin care reclamantul din prezenta cauză ar fi vândut imobilul litigios numitului M.G.
Acţiunea în revendicare este potrivit definiţiei date în literatura de specialitate în absenţa unei definiţii legale, acţiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui, de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar.
Tot în lipsa unei reglementări legale specifice în doctrină şi în jurisprudenţă, se consideră că în cazul unei asemenea acţiuni, se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, având câştig de cauză titlul care este mai bine caracterizat, care este mai vechi.
Reclamantul deţine imobilul litigios în baza unui titlu valabil încheiat la data de 05 ianuarie 1996, bucurându-se de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pârâţii deţin imobilul prin cumpărare de la numiţii M.M. şi M.E.A. în baza titlului din 02 octombrie 1997, care la rândul lor au dobândit imobilul de la M.G., acesta neavând un „bun” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deoarece titlul său, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 05 iunie 1997 a fost desfiinţat în urma constatării nulităţii absolute.
În această situaţie, pârâţii au dobândit bunul de la un neproprietar, motiv pentru care titlul lor nu poate fi preferabil titlului reclamantului.
Tribunalul a reţinut că titlul reclamantului este mai preferabil, fiind mai vechi decât cel al pârâţilor, motiv pentru care în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ., pârâţii au fost obligaţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, sector 3, compus din teren în suprafaţă de 239 m.p.
Împotriva acestei sentinţe civile, la data de 04 martie 2009, pârâţii C.A. şi C.I. au formulat apel, prin care au solicitat admiterea apelului şi desfiinţarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţei de fond, iar în subsidiar, admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii şi pe fond respingerea acţiunii reclamantului.
În motivare, au arătat că în mod greşit, instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea normelor imperative privitoare la competenţa materială.
Cererea a fost înregistrată iniţial la Judecătoria sectorului 3 Bucureşti şi înainte de solicitarea probelor, reclamantul a cerut declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, declarând fără o altă probă, că imobilul revendicat are o valoarea mai mare de 100.000 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 11185 din 17 decembrie 2007, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti.
La primul termen de judecată această instanţă a pus în vedere reclamantului să facă dovada valorii bunului revendicat, dispunând în acest sens, efectuarea unei expertize de evaluare a bunului, onorariul fiind în sarcina reclamantului.
Reclamatul nu a insistat în efectuarea acestei lucrări, cauza tergiversându-se aproape un an şi jumătate numai pentru a se face dovada învestirii legale a instanţei, pe competenţă materială după valoare.
Apelanţii au menţionat că la data de 27 ianuarie 2009, instanţa a procedat la judecarea cauzei fără administrarea probei esenţiale, respectiv expertiza de evaluarea a bunului.
Instanţa şi-a încălcat propria hotărâre şi în acelaşi timp, a încălcat dispoziţiile imperative privind competenţa materială, lăsând practic aceste reguli de competenţă la aprecierea reclamantului care şi-a evaluat ipotetic bunul.
În opinia apelanţilor, în mod greşit instanţa a soluţionat cauza în lipsa pârâtului, care, în raport de poziţia consecventă a instanţei de până atunci, ştia că procesul este în stare de amânare pentru lipsa expertizei, dezechilibrând în acest mod, raporturile procesuale dintre părţi şi favorizând în mod vădit reclamantul din această cauză.
Procesul a fost soluţionat practic prin surprindere, în mod intempestiv, fără administrarea vreunei probe, deoarece nici nu se ajunsese la termenul de administrare de probe în această cauză, procesul aflându-se în faza de rezolvare a problemei prealabile a competenţei materiale.
Această modalitate de rezolvare a cauzei reprezintă o modalitate clară de încălcare a dreptului la apărare al pârâtului, instanţa pronunţându-se numai pe afirmaţiile reclamantului din acţiune.
Practic, instanţa nu a soluţionat în mod legal fondul cauzei, privându-l pe pârât de dreptul la apărare.
În opinia apelanţilor, acesta este motivul pentru care cauza trebuie rejudecată de aceeaşi instanţă.
Pe acest aspect, apelanţii au solicitat să se dispună efectuarea expertizei de evaluare a bunului, luând act că ei contestă valoarea declarată de către reclamant.
Deoarece sunt în prezenţa unui motiv de ordine publică, instanţa urmează să dispună administrarea acestei probe pentru verificarea competenţei materiale a instanţelor.
Apelanţii au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe principiul că nu se poate invoca în instanţă, propria culpă. În speţă, reclamantul a avut cunoştinţă despre vânzarea bunului de către mandatar, contribuind prin atitudinea sa, la menţinerea într-o eroare invincibilă a cumpărătorilor de bună-credinţă.
Astfel, reclamantul a lăsat posesia bunului, mandatarului ce a transmis-o tuturor dobânditorilor ulteriori.
Aşa cum au dovedit, între reclamant şi mandatar a existat o înţelegere prin care procura pretins a fi falsă, a fost negociată ca un titlu la purtător, ea fiind remisă mandatarului, pentru descărcarea de o datorie faţă de acesta.
Apelanţii au precizat că procura aşa-zis falsificată îl acoperă în mod curios, nu pe mandatarul care ar fi săvârşit falsul şi al cărui nume şi adresă se regăsesc în procură, ci pe reclamant.
Sub acest aspect, cauza acţiunii a fost şi imorală, existând înţelegerea între reclamant şi mandatar cu privire la înşelarea eventualilor cumpărători.
Apelanţii au precizat că vor dovedi cu înscrisuri şi cu martori acest aspect din care să rezulte că reclamantul a fost în posesia a două rânduri de contracte de vânzare-cumpărare a aceluiaşi bun, unul cu datele reale ale numelui său, iar altul cu numele modificat şi care a fost remis împreună cu procura mandatarului.
Ambele contracte au fost eliberate de acelaşi notar public.
De altfel, apelanţii au arătat că se află în prezenţa unui fapt atipic de înşelăciune în convenţii, deoarece în procura pretins a fi falsă, mandatarul ce se presupune că a falsificat-o, şi-a trecut datele reale cu privire la nume şi domiciliu, ceea ce a condus la identificarea sa.
În procură, datele false sunt cu privire la reclamant şi apare ilogic ca mandatarul să fi falsificat datele reclamantului şi nu pe ale sale, spre a scăpa de răspundere.
În cauza de anulare a actului, mandatarul a declarat că a primit această procură, în contul unei datorii, situaţie absolut plauzibilă, deoarece datele de identificare ale acestuia din procură, sunt reale.
În speţă, nu poate fi vorba de o comparare de titluri, cât timp reclamantul s-a folosit de titlul său de proprietate spre a-şi achita o datorie, în acelaşi timp, spre a putea să-şi redobândească bunul pe calea unei acţiuni în justiţie, cu motivarea că nu a avut cunoştinţă despre această înstrăinare.
Apelanţii au solicitat instanţei de apel să fie ataşat Dosarul nr. 5362/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în care se află toate probele din care ar rezultat înţelegerea dintre reclamant şi mandatar.
Şi-au întemeiat apelul pe dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 327/A din 20 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 73 din 19 ianuarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, iar, pe cale de consecinţă, a admis apelul pârâţilor, a schimbat în tot, hotărârea şi a respins ca atare acţiunea.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a analizat cu prioritate excepţiile în conformitate cu art. 137 C. proc. civ. (excepţia autorităţii de lucru judecat fiind o excepţie de fond), cunoscând faptul că excepţiile de fond se aseamănă cu cele de procedură, cât şi cu apărările de fond propriu-zise.
A reţinut că prin decizia civilă nr. 73/A din 19 ianuarie 2007, a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a reţinut că s-a soluţionat definitiv şi irevocabil constatarea nulităţii procurii autentificate din 27 mai 1997, a Biroului Notarilor Publici Asociaţi C.V. şi A.D. şi a contractului de vânzare-cumpărare din 05 iunie 1997 autentificat la acelaşi notariat. S-a reţinut prin considerente că numiţii C.I. şi M.M. nu au fost de rea-credinţă.
Acţiunea intentată iniţial de M.O. la Judecătoria sectorului 3 Bucureşti are ca obiect imobilul - teren din Bucureşti, sector 3, în suprafaţă de 239 m.p. (indicându-se vecinătăţile).
În cauză, s-a invocat procura din 27 mai 1997 autentificată la Biroul Notarilor Publici Asociaţi C.V. şi A.D. cu referire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între O.M. şi M.G. (act prin care O.M. i-a transferat dreptul de proprietate asupra terenului lui M.G.).
Aşa fiind, Curtea a apreciată că este clar că există autoritate de lucru judecat (fără a argumenta în detaliu, părţile, obiectul, cauza şi calitatea).
Ca atare, cum excepţia a fost găsită ca întemeiată, potrivit art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată.
La data de 28 iulie 2010, reclamantul M.O. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 327/A din 20 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 3350/3/2008, prin care a solicitat casarea acesteia cu trimitere spre rejudecarea cauzei, la aceeaşi instanţă.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel au vizat aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. Astfel, recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţionarea nulităţii [art. 105 alin. (2) C. proc. civ.], în condiţiile în care nu au fost incidente dispoziţiile art. 1201 C. civ. privind instituţia puterii de lucru judecat întrucât obiectul dedus judecăţii îl constituie o acţiune în revendicare.
De altfel a arătat reclamantul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar considerentele ei nu se circumscriu exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., împrejurare care în opinia reclamantului, este de natură să determine casarea hotărârii pentru lipsa motivării ei.
Prin decizia nr. 3346 din 11 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantul M.O., împotriva deciziei civile nr. 327/A din 20 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a arătat prin prisma motivelor de recurs invocate, respectiv a dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., că dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. consacră principiul general potrivit căruia orice hotărâre trebuie motivată, dispoziţie edictată atât în interesul unei bune administrări a justiţiei şi a încrederii ce trebuie să o inspire justiţiabilului, cât şi pentru a se putea exercita controlul judiciar.
Or, pentru satisfacerea acestui principiu, judecătorii sunt obligaţi să expună motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea în adoptarea soluţiei. Ca atare motivarea unei hotărâri trebuie să fie în perfectă concordanţă cu actele de la dosar, întrucât, în caz contrar, ea echivalează cu o nemotivare.
Motivarea hotărârii nu este o problemă de volum, ci de conţinut şi de esenţă, înlăturând arbitrariul şi determinând totodată limitele exercitării controlului judiciar.
Astfel, din perspectiva celor expuse, hotărârea instanţei de apel nu se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care se reţine că „există autoritate de lucru judecat, fără a argumenta în detaliu părţile, obiectul, cauza şi calitatea”.
Or din perspectiva excepţiei dirimante, absolute şi peremptorii, se impunea analiza cauzei prin prisma condiţiilor exprese şi imperative ale art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., respectiv a existenţei sau inexistenţei triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi.
Analizarea acestor aspecte se impunea cu atât mai mult cu cât se impunea conexarea dosarului civil nr. 36716/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, pentru clarificarea tuturor aspectelor juridice ce vizează situaţia juridică a imobilului din litigiu care a format obiectul mai multor operaţiuni juridice.
Din perspectiva celor expuse şi a faptului că hotărârea instanţei de apel nu se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., controlul judiciar este imposibil de exercitat, motiv pentru care în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de recurs a admis recursul, a casat hotărârea instanţei de apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
La data de 30 mai 2011, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 5028/2/2011.
În rejudecare, potrivit dispoziţiilor obligatorii ale instanţei de recurs, s-a dispus ataşarea dosarului civil nr. 36716/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, cu toate dosarele din căile de atac împotriva hotărârii pronunţate în acest dosar indicat.
La termenul de judecată din data de 20 octombrie 2011, Curtea a luat act de menţiunea tuturor părţilor, în sensul lipsei oricărei cereri de probe.
La acelaşi termen de judecată, Curtea a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată cu ocazia primei judecăţi a apelului, pentru considerentele ilustrate în cadrul încheierii de dezbateri.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 775/A din 27 octombrie 2011, a respins apelul.
Curtea de Apel a reţinut:
1.I. Sub un prim aspect, competenţa materială este aptitudinea recunoscută de lege, unei instanţe judecătoreşti sau unui alt organ cu activitate jurisdicţională din mai multe de grade diferite, de a judeca o anumită pricină. Competenţa materială (ratione materiae) presupune, aşadar, o delimitare între instanţe de grade diferite.
Normele de competenţă materială sunt stabilite sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor jurisdictionale) şi sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii), reprezentând norme absolute, cu caracter imperativ, de la care părţile nu pot deroga, nici chiar cu autorizarea instanţei de judecată.
Potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., „Tribunalul judecă: 1. în primă instanţă: (...) b) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON”.
Rezultă, aşadar, că tribunalul este instanţa de drept comun în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, a cauzelor al căror obiect are o valoare superioară plafonului menţionat.
II. Pe de altă parte, aşa cum s-a statuat în doctrina şi practica judiciară, competenţa materială a instanţei, sub aspectul său procesual, se stabileşte în funcţie de valoarea indicată în cererea introductivă de instanţă. Preţuirea obiectului cererii de chemare în judecată se face conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ., de către reclamant. Se are deci, în vedere, valoarea bunului litigios de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.
Dacă această valoare este contestată ori instanţa are îndoieli cu privire la evaluarea formulată de reclamant, se poate dispune administrarea de dovezi pe acest aspect. În rândul acestor dovezi, se înscrie şi expertiza judiciară preţuitoare a bunului.
Însă aceste dovezi trebuie să fie circumstanţiate valorii litigiului, de la momentul introducerii acţiunii, pentru că o eventuală modificare ulterioară (în sensul majorării sau al diminuării) care aparent, ar determina competenţa materială a unei alte instanţe de judecată decât cea sesizată, este lipsită de consecinţe juridice, ca urmare a interpunerii prevederilor imperative ale art. 181 C. proc. civ.: „Instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect”.
2.I. În aplicarea acestor considerente de ordin teoretic, se constată că instanţa învestită iniţial cu cererea de chemare în judecată prezentă - Judecătoria sectorului 3 Bucureşti - a declinat prin sentinţa civilă nr. 11185 din 17 decembrie 2007, competenţa materială de soluţionare a cauzei, către tribunal.
Potrivit dispoziţiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la momentul pronunţării acestei hotărâri, sentinţa era supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare. Astfel, părţile beneficiau de mijlocul procedural al căii de atac a recursului, pentru îndreptarea eventualei erori de judecată săvârşite prin declinare, acesta fiind singurul mecanism juridic atribuit dumnealor în acest scop. Din aceeaşi perspectivă, o astfel de hotărâre de dezînvestire nu are caracter obligatoriu decât faţă de instanţa arătată ca fiind competentă (spre deosebire de instanţa care a pronunţat declinarea), aceasta putându-şi verifica la rândul său competenţa şi pronunţa, pe cale de consecinţă, declinarea.
În cauză, pârâţii nu au înţeles, însă, să uziteze de mijlocul procedural oferit dumnealor, ca părţi, astfel încât în ceea ce îi priveşte, hotărârea de declinare are putere de lucru judecat, fiind deci obligatorie. De altfel, la termenul de judecată când reclamantul a invocat această excepţie, pârâţii au precizat prin intermediul avocatului ales, faptul că lasă la aprecierea instanţei, soluţia asupra sa.
II. În al doilea rând, instanţa apreciată ca fiind competentă - tribunalul - nu s-a constatat la rândul său, necompetentă material în soluţionarea cauzei, apreciindu-se aşadar implicit, ca fiind competentă. Împrejurarea dispunerii de către tribunal, din oficiu, a efectuării unei expertize preţuitoare a imobilului, la termenul de judecată din data de 03 iunie 2008, nu instituie - în lipsa indicării de către instanţa de judecată de la acel termen, a faptului probatoriu urmărit prin administrarea acestei probe - prezumţia invocată de pârâţi, a scopului instanţei de verificare prin intermediul acestui mijloc de probă, a legalei sale învestiri din perspectiva competenţei materiale. Nu există nici un element care să confirme aprecierea pârâţilor, sub acest aspect.
Concluzia inexistenţei acestei prezumţii se impune deoarece, la fel de bine, instanţa de judecată putea să dispună administrarea acestei probe, pentru soluţionarea pe fond a cauzei, ştiut fiind că, în principiu, dacă în cadrul unei acţiuni în revendicare, restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic (exempli gratia, bunul a fost expropriat), restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.
De altfel, raportat la elementul obiectiv distinct reprezentat de soluţia pronunţată pe fondul cauzei - de restituire în natură a imobilului către reclamant - scopul procedural urmărit de tribunal, prin încuviinţarea administrării acestei probe, nu poate fi decât cel identificat de prezenta instanţă de apel, anterior expus. Aprecierea se întemeiază pe lipsa unei alte justificări raţionale, obiective, a renunţării instanţei la administrarea acestei probe pe care o invocase din oficiu. Cu alte cuvinte, dacă în final, în temeiul tuturor celorlalte probe administrate, tribunalul şi-a format convingerea în sensul posibilităţii restituirii în natură a imobilului, către reclamant, atunci, într-adevăr, expertiza preţuitoare (care ar fi servit pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite în caz de imposibilitate de restituire în natură) a devenit inutilă, consecinţa juridică fiind aceea a renunţării la administrarea acestei probe.
Aceeaşi concluzie rezultă şi prin raportarea la elementul obiectiv distinct reprezentat de neindicarea de către tribunal, la momentul dispunerii efectuării expertizei, a datei cererii de chemare în judecată, ca moment de referinţă pentru evaluarea imobilului. Or, dacă instanţa ar fi dorit să îşi verifice competenţa materială prin administrarea expertizei, atunci ar fi dispus evaluarea imobilului prin raportare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (momentul de referinţă pentru stabilirea competenţei, conform argumentelor ilustrate la punctul 1.II), tribunalul nefăcând, însă, nici o menţiune în acest sens, ceea ce confirmă suplimentar, inexistenţa scopului procedural învederat de apelanţi, respectiv existenţa celui identificat de prezenta instanţă de apel
III. În al treilea rând, la nici un termen de judecată din multiplele acordate de tribunal, pârâţii (ce de altfel nu au fost prezenţi decât la unul singur) nu au solicitat instanţei, să îşi verifice competenţa materială şi nu au solicitat nici administrarea vreunei probe în acest sens, necontestând, aşadar, valoarea indicată de reclamant.
De-abia în calea de atac prezentă a apelului, aceştia au înţeles să invoce ca şi motiv de apel, excepţia de necompetenţă materială a primei instanţe de judecată.
Or, sub acest aspect, în apel, pârâţii nu au înţeles să administreze nici o probă în susţinerea acestui motiv de apel, deşi potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 1169 C. civ., aveau obligaţia procesuală de a realiza dovada susţinerilor dumnealor. Astfel, deşi prin motivele de apel au solicitat administrarea probei cu expertiza preţuitoare, cu toate acestea, atât în prima judecată a apelului, cât şi în rejudecarea sa, apelanţii au precizat în mod expres că nu solicită probe în apărare (a se vedea încheierile de dezbateri din data de 20 octombrie 2011 şi 22 aprilie 2010), fapt echivalent din punct de juridic cu renunţarea la proba cu expertiză propusă prin motivele de apel. De altfel, la termenul de judecată din data de 08 septembrie 2011, pârâţii apelanţi s-au opus administrării de probe suplimentare, precizând în mod expres, faptul că „dosarul se află în stare de judecată”.
Probele administrate cauzei au fost apreciate ca suficiente pentru soluţionarea acestui motiv de apel, nemaiimpunându-se în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., efectuarea unei expertize evaluatorii în acest scop. Astfel, raportat la valoarea minimă de 150.000 euro a terenului, indicată prin cererea precizatoare a valorii efectuată de reclamant şi la notorietatea preţurilor ridicate pentru terenurile situate în intravilanul Municipiului Bucureşti (sectorul 3, unde se află terenul în litigiu în suprafaţă de 239 m.p., fiind unul central din acest punct de vedere), Curtea nu are îndoieli cu privire la evaluarea formulată de reclamant, preţul rezultat de circa 620 euro/m.p. fiind unul care corespunde pieţei imobiliare a zonei, pentru momentul ianuarie 2007 (data introducerii acţiunii - momentul cu relevanţă juridică în stabilirea instanţei competente, potrivit considerentelor expuse la punctul 1.II). Dimpotrivă, având în vedere perioada de dezvoltare exacerbată a pieţei imobiliare aferentă anilor 2006-2007-2008, acest preţ de circa 620 euro/m.p., este unul minimal, preţurile pentru terenurile intravilane din Bucureşti situându-se ca regulă, către cel puţin 1.000 euro/m.p.
Aşadar, pentru ansamblul acestor argumente, motivul de apel relativ necompetenţei materiale a primei instanţe de judecată este neîntemeiat.
3. Relativ motivului de apel invocat depăraţi privind încălcarea de către tribunal, prin acceptarea valorii imobilului declarată de reclamant, a dispoziţiilor relative taxei judiciare de timbru, s-a apreciat ca fiind neîntemeiat, având în vedere considerentele expuse la punctul 2.III, care au argumentat inutilitatea probei cu expertiză preţuitoare.
În acest context, stabilirea conform dispoziţiilor legale, a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, se grefează pe valoarea obiectului cererii indicată de reclamant, astfel cum în cauză s-a şi procedat de către instanţa de apel, în prima judecată a apelului, când părţile au fost obligate în temeiul art. 2, 11, dar şi art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, să plătească taxele de timbru şi timbrele judiciare datorate pentru judecata în primă instanţă, respectiv pentru apel, obligaţie căreia i s-au conformat (Dosar nr. 3350/3/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).
Aşadar, neîndeplinirea obligaţiei procesuale a primei instanţe de a pune în vedere părţilor, să achite taxa judiciară de timbru aferentă cererii, nu atrage nulitatea hotărârii primei instanţe de judecată, atât timp cât legiuitorul a prevăzut pentru această situaţie, remediul procesual al complinirii sale în calea de atac, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
4. În privinţa motivului de apel referitor la soluţionarea intempestivă a cauzei, de către instanţa de fond, cu încălcarea astfel, a dreptului la apărare al pârâţilor, inclusiv prin prisma imposibilităţii de formulare de probe, s-a apreciat de asemenea, ca fiind nefondat.
Aserţiunea apelanţilor se grefează pe premisa falsă a aflării procesului, la momentul rămânerii tribunalului în pronunţare, în „faza prealabilă a stabilirii competenţei”. Potrivit considerentelor expuse la punctele anterioare, mijlocul de probă al expertizei nu a fost dispus în acest scop procedural.
Sub un al doilea aspect, indiferent de stadiul soluţionării unei cauze, părţile au îndatorirea procesuală edictată de dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., „ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1), precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările”.
Aşadar, din perspectiva legală, neprezentarea la termenele de judecată acordate în cauză, inclusiv la cel de dezbateri, ilustrează opţiunea procedurală a părţii, de renunţare la dreptul de a participa (personal sau prin reprezentant) la judecată şi de asumare astfel, a judecăţii cauzei în lipsa sa, cu toate consecinţele juridice derivate, inclusiv cele vizând omisiunea culpabilă de propunere a dovezilor la termenul de judecată de discutare a probelor.
În virtutea principiului nemo censetur ignorare legem - nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii în apărarea sa, se poate prezuma în mod rezonabil, că pârâţii au putut prevedea consecinţele juridice ale neprezentării lor. Asumarea acestei conduite procesuale exclude aşadar, de plano, în privinţa acestor părţi, caracterul intempestiv al procedurii.
Este important a sublinia şi aspectul neinvocării de către pârâţi, a vreunui motiv justificativ al neprezentării (personal sau prin avocat) la termenele de judecată cunoscute, ulterioare termenului din 22 aprilie 2008.
Soluţia evocată este conformă, de altfel, jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltate pe tărâmul art. 6 din Convenţia Europeană, conform căreia: „când prezenţa nu era obligatorie, iar partea nu s-a prezentat la şedinţă fără un motiv valid, deşi a fost înştiinţată corespunzător de data şi locul şedinţei, instanţa poate proceda la examinarea cauzei; aceste dispoziţii nu sunt, în sine, incompatibile cu garanţiile procesului echitabil” (cauza Groshev contra Rusiei, nr. 69889/01, hotărâre din 20 octombrie 2005, parag. 28 sau cauza Yakovlev contra Rusiei, nr. 72701/01, hotărâre din 15 martie 2005, parag. 20).
De asemenea, în cauza Gladkiy contra Rusiei, nr. 3242/03, hotărâre din 21 decembrie 2010, parag. (102), Curtea Europeană a reamintit că „principiul contradictorialităţii procedurilor şi al egalităţii armelor, reprezentând unul dintre elementele conceptului larg de proces echitabil, impune ca fiecărei părţi să îi fie oferită oportunitatea rezonabilă de a cunoaşte şi de a îşi prezenta punctele de vedere pe marginea observaţiilor formulate sau a probelor administrate de partea adversă, precum şi posibilitatea de a îşi prezenta cazul în condiţii care să nu o plaseze într-un dezavantaj substanţial faţă de partea adversă” (a se vedea în acelaşi sens, cauzele Krcmâf şi alţii v. Cehia, nr. 35376/97, parag. 39, hotărâre din 03 martie 2000 şi Dombo Beheer B. V. v. Olandei, 27 octombrie 1993, parag. 33).
În cauză, pârâţii au avut din partea instanţei de judecată, deplina posibilitate de a se prezenta, de a propune probe, de a combate probele părţii adverse sau impuse de instanţă, precum şi de a îşi prezenta cazul, alegând, însă, astfel cum am ilustrat anterior, să renunţe în mod tacit, dar neechivoc, la dreptul de a fi prezenţi în şedinţă.
Pe de altă parte, în temeiul dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., pârâţii aveau posibilitatea procedurală de a solicita probe şi în faza de judecată a apelului, posibilitate legală de care nu au înţeles să uzeze, precizând în mod expres că nu solicită probe (a se vedea pentru evitarea repetiţiei, punctul 2.III din prezentele considerente), poziţie procesuală care echivalează cu renunţarea la probele propuse prin motivele de apel. Dimpotrivă, aşa cum s-a expus deja, la termenul de judecată din data de 08 septembrie 2011, pârâţii apelanţi s-au opus administrării de probe suplimentare, precizând în mod expres, faptul că „dosarul se află în stare de judecată”, deşi se solicita (de partea adversă) ataşarea dosarului pe care pârâţii înşişi îl propuseseră ca probă, prin motivele de apel.
5. În privinţa motivului de apel referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca urmare a invocării propriei culpe de către reclamant, referitor la caracterul imoral al cauzei acţiunii prezente, precum şi la imposibilitatea comparării titlurilor, deoarece reclamantul s-ar fi folosit de titlul său, pentru a îşi plăti o datorie, cu ansamblul criticilor sale dezvoltătoare, el se întemeiază pe elementul unei conivenţe frauduloase a reclamantului cu mandatarul A.V., încheiate pentru a fi înşelaţi cumpărătorii ulteriori şi în contul unei datorii pe care reclamantul ar fi avut-o faţă de mandatar.
Această situaţie de fapt invocată de către pârâţi, nu a fost dovedită prin nici o probă administrată în cauza prezentă, incluzând în această sferă, şi dovezile administrate în dosarul civil nr. 36716/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, cu toate dosarele din căile de atac împotriva hotărârii pronunţate în acest dosar indicat, ataşat în urma dispoziţiei instanţei de recurs. Dimpotrivă, potrivit probelor administrate în respectiva cauză, inclusiv expertiză grafoscopică criminalistică, care au configurat situaţia de fapt reţinută de instanţele care s-au pronunţat în acel litigiu, a rezultat că cei doi - reclamantul şi mandatarul A.V. - nu se cunoşteau, reclamantul nu a semnat procura anulată ulterior, ci o altă persoană ce şi-a declinat identitatea reclamantului.
Nu mai puţin, pârâţii înţeleg prin acest motiv de apel, să modifice situaţia de fapt reţinută cu putere de lucru judecat (pentru părţile din litigiul prezent) în dosarul anterior. Or, acest fapt, chiar dacă circumstanţiază situaţia de fapt din prezenta cauză, nu poate fi admis în lipsa oricăror alte probe nou administrate în prezenta cauză, în acest sens.
Pentru ansamblul acestor argumente, nu se poate invoca în mod întemeiat împrejurarea că reclamantul ar invoca în apărare propria sa culpă (cu efectul juridic al respingerii cererii ca inadmisibile, în temeiul excepţiei decurgând din principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, inadmisibilitatea fiind consecinţa juridică şi nu cauza soluţiei solicitate) sau că prezenta acţiune ar avea o cauză imorală sau că „nu ar putea fi vorba despre o comparare de titluri”, în exprimarea folosită de pârâţi.
De altfel, reţinând temeiul juridic - art. 480 C. civ. - al prezentei acţiuni în revendicare, ales de reclamant în considerarea principiului disponibilităţii, potrivit doctrinei juridice, acţiunea in revendicare a fost definită ca fiind acţiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar.
Hermeneutica elementelor art. 480 C. civ., deduse pe cale de interpretare de practica judiciară şi de literatura de specialitate în absenţa unei reglementări legale, relevă principiul conform căruia în cadrul unei asemenea acţiuni, se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Raţiunea acestor reguli o constituie stabilirea apartenenţei dreptului de proprietate.
Pe cale de consecinţă, acţiunea de comparare evidenţiată vizează titlurile părţilor, eventuala împrejurare a deţinerii titlului în sensul de instrumentum probationis de o altă persoană, neavând din perspectiva evidenţiată, nici măcar pentru o persoană nediligentă, semnificaţia transferului dreptului de proprietate atestat de respectivul înscris, către deţinător. Concluzia se impune în temeiul cunoştinţelor noastre generale despre lume şi societate, potrivit cărora pentru a deveni proprietarul unui imobil este obligatorie prezentarea la notarul public, pentru realizarea actului juridic autentic.
6. Sub un ultim aspect, niciuna dintre criticile din motivele de apel, nu sunt circumscrise operaţiunii efective de comparare a titlurilor exhibate de părţi, realizate de instanţa de fond sau rezultatului acesteia, astfel încât în temeiul dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., aceste elemente nu realizează obiect al controlului judiciar prezent.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii C.I. şi C.A., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 3, 4, 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că în mod nelegal s-a reţinut că motivul de apel privind necompetenţa materială a instanţei este nefondat, în condiţiile în care valoarea imobilului a fost contestată şi chiar instanţa a avut îndoieli asupra valorii indicate de către reclamant şi a încuviinţat efectuarea unei expertize pentru stabilirea valorii de circulaţie.
Reţinerea instanţei că efectuarea expertizei s-a încuviinţat nu cu scopul determinării valorii de circulaţie a imobilului în vederea stabilirii competenţei materiale a instanţei este greşită, fiind evidentă necesitatea efectuării expertizei, iar renunţarea la efectuarea acesteia este nelegală.
O altă critică vizează lipsa de rol activ a instanţei în administrarea tuturor probatorilor necesare şi utile soluţionării cauzei, în raport de apărările formulate privind inadmisibilitatea acţiunii, caracterul imoral al cauzei şi imposibilitatea comparării titlurilor.
În acest sens, instanţa de apel nu era legată de susţinerile reprezentantului părţilor de a nu mai insista în administrarea probelor solicitate prin cererea de apel, iar conivenţa frauduloasă era evidentă, apelanţii fiind cumpărători de bună-credinţă.
Raportat la propria culpă a reclamantului, care a avut cunoştinţă de vânzarea bunului de către mandatar şi care a lăsat posesia bunului mandatarului, acţiunea era inadmisibilă, cât şi fondată pe o cauză ilicită.
Întrucât reclamantul s-a folosit de titlul său pentru a-şi achita o datorie, nu mai era necesar să se compare titlurile de proprietate, iar în acţiunea de comparare a titlurilor trebuia să se dea preferinţă titlului acestora, fiind cumpărători de bună-credinţă.
Intimatul reclamant a invocat nulitatea recursului, susţinând că motivele de recurs aşa cum au fost dezvoltate nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Excepţia de nulitate a recursului este nefondată, nefondat fiind şi recursul pentru următoarele considerente:
Se constată că recurenţii au invocat în mod formal dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 8 C. proc. civ., întrucât motivele de recurs, aşa cum au fost dezvoltate şi argumentate, nu cuprind critici privind depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi nici o eventuală interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, ori schimbarea naturii, ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Motivul de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., aşa cum a fost dezvoltat şi argumentat face posibilă încadrarea acestuia însă în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel fiind competentă pentru a se pronunţa asupra sentinţei atacate.
Celelalte motive de recurs, aşa cum au fost dezvoltate, pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului fiind nefondată.
Critica privind greşita reţinere a competenţei materiale a tribunalului în primă instanţă, în condiţiile neadministrării probei cu expertiză pentru determinarea valorii de circulaţie a imobilului, este nefondată, instanţa făcând o corectă interpretare şi aplicare a legii.
În cazul prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., delimitarea competenţei de primă instanţă între tribunal şi judecătorie se face după criteriul valorii obiectului litigiului, valoare care este stabilită de reclamant prin cererea de chemare în judecată, potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., instanţa sau pârâtul putând contesta evaluarea făcută de reclamant, situaţie în care se vor administra probe pentru determinarea valorii obiectului cererii.
Tribunalul, ca primă instanţă, a fost sesizat prin hotărârea de declinarea competenţei pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, care nu a fost atacată cu recurs de nicio parte, pârâţii lăsând la aprecierea instanţei soluţia privind excepţia necompetenţei materiale invocate de către reclamant, necontestând valoarea indicată.
În faţa instanţei astfel sesizate, pârâţii nu au contestat evaluarea făcută de reclamant şi nici nu au solicitat administrarea vreunei probe în acest sens, iar instanţa nu a pus în discuţie competenţa acesteia, după valoarea obiectului litigiului.
Dacă împotriva hotărârii de declinare nu se declară recurs, şi nici nu este provocat un conflict de competenţă, necompetenţa instanţei care a soluţionat cauza primită prin declinare nu poate fi invocată în căile de atac împotriva hotărârii sale, deoarece hotărârea de declinare, prin care i s-a stabilit competenţa, a intrat în puterea lucrului judecat.
În mod fondat a reţinut instanţa că expertiza judiciară dispusă pentru evaluarea imobilului şi asupra căreia s-a revenit nu a fost dispusă în vederea unei eventuale analize a competenţei sale în raport de obiectul litigiului. Instanţa a făcut şi o verificare a valorii bunului şi a reţinut că valoarea este de peste 150.000 euro, iar o nouă reevaluare în recurs presupune verificări noi de fapt ce nu sunt admisibile în recurs decât în condiţiile art. 305 C. proc. civ., fapt ce nu s-a realizat.
Nefondată este şi critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., instanţa respectând dreptul la apărare garantat de art. 24 din Constituţie, apelanţii având deplina posibilitate de a se prezenta, de a propune probe şi de a-şi susţine cauza.
Instanţa, în mod legal a luat act de poziţia procesuală a pârâţilor, prin reprezentantul acestora, care a arătat că nu solicită administrarea de noi probatorii şi a solicitat judecarea cauzei în baza probelor administrate.
Nefondată este şi critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ.
Comparând cele două titluri, instanţa a constatat că trebuie să se dea preferinţă titlului mai bine caracterizat, acesta fiind titlul proprietarului iniţial, deoarece pârâţii au dobândit bunul de la un neproprietar, care nu putea transmite un drept ce nu exista în patrimoniul său.
Principiul bunei-credinţe nu este suficient pentru a justifica dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil, de la un neproprietar. Astfel, se ignoră diferenţa între regimul juridic al imobilelor şi cel al mobilelor, întrucât numai bunurile mobile pot fi dobândite prin posesia de bună-credinţă în condiţiile art. 1909 C. civ.
Soluţia este conformă şi cu principiul echităţii juridice, deoarece terţul dobânditor, fiind evins de proprietar, are posibilitatea introducerii unei acţiuni împotriva vânzătorului, iar pentru cheltuielile făcute poate fi despăgubit, în condiţiile legii, fără a suferi o pagubă în patrimoniu, în timp ce adevăratul proprietar s-ar vedea lipsit de bunul său, fără nicio culpă şi fără o despăgubire.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge excepţia nulităţii recursului şi recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul reclamant.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C.I. şi C.A. împotriva deciziei nr. 775/A din 27 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7150/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7153/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
