ICCJ. Decizia nr. 7157/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7157/2012
Dosar nr. 4608/3/2008
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1931 din 9 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III - a civilă, s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor C.D. şi C.G. şi au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor preţul actualizat cu indicele de inflaţie achitat în temeiul contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 16 decembrie 1998, pentru apartamentul nr. X1. situat în Bucureşti, str. F.
A fost respinsă cererea privind obligarea pârâţilor la plata valorii de circulaţie a imobilului şi s-a respins acţiunea împotriva pârâtei SC H.N. SA ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că la 16 februarie 1998 a fost încheiat contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. prin care Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA a vândut reclamanţilor C.G. şi C.D. imobilul situat în Bucureşti, str. F.
Prin sentinţa civilă nr. 3380/221 din 15 ianuarie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, s-a admis acţiunea formulată de către reclamantele C.D.O., C.C., C.A.R., C.A.M., B.M., B.C.M., constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare -cumpărare nr. V1., avându-se în vedere că imobilul a fost preluat de stat tară titlu valabil, iar vânzătorul cunoştea de existenţa cererilor de restituire formulate de foştii proprietari, iar pe verso-ul cererii de cumpărare depuse de către pârâţii C. exista un proces -verbal care consemna solicitarea foştilor proprietari.
Această soluţie a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 1754 din 14 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, iar în considerentele acestei decizii s-a arătat că „şi cumpărătorii C. au dat dovadă de rea credinţă întrucât deşi au cunoscut situaţia apartamentului totuşi au riscat să cumpere în aceste condiţii; pe verso-ul cererii de cumpărare recurenţii pârâţi au luat la cunoştinţă sub semnătură de situaţia juridică, precum şi de informaţiile furnizate de celelalte departamente, anume: că imobilul a fost naţionalizat în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950, a cărui valabilitate a fost contestată; apartamentul nr. X1. a făcut obiectul unei cereri de restituire în natură".
În cauză, reclamanţii au solicitat în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată, şi art. 1337 - 1345 C. civ., obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, Statul Român, SC H.N. SA la restituirea sumei de 802.971 RON reprezentând preţul de circulaţie a imobilului apartament situat în Bucureşti, str. F., ap. X1., sector 1.
În speţă, reclamanţii nu s-au încadrat în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001, ci în cea prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece prin decizia civilă nr. 1754 din 14 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti s-a stabilit cu putere de lucru judecat că la încheierea contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, motiv pentru s-a dispus anularea acestuia.
Aşa fiind, tribunalul a constatat că acţiunea cu care a fost sesizat este întemeiată numai în parte, reclamantele neavând dreptul de a obţine restituirea preţului de piaţă al imobilului, ci doar restituirea preţului plătit conform contractului de vânzare - cumpărare anulat, preţ actualizat cu indicele de inflaţie.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii şi pârâţii prin decizia civilă nr. 717 din 28 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondat apelul reclamanţilor şi s-a admis apelul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, s-a schimbat în parte sentinţa în sensul că s-a respins acţiunea faţă de Municipiul Bucureşti prin Primarul General ca fiind tăcută împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente.
Ambii apelanţi - pârâţi susţin prin motivele de apel că nu au calitate procesuală pasivă în cauză.
Această critică aduce în dezbatere în primul rând, problema calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, motivându-se, cu referire la dispoziţiile art. 1337 şi 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicţiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speţă, este Primăria Municipiului Bucureşti, în timp ce apelantul are calitatea de terţ faţă de actul juridic al înstrăinării.
Critica este nefondată întrucât se întemeiază pe dispoziţiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicţiune or, materia este reglementată de legea specială.
Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice".
Aşa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta fiind titularul obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii, în ce priveşte cererea de obligare la plata preţului de piaţă al imobilului.
Ca atare, apare întemeiată critica apelantului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, privind lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Încasarea de către pârâta - intimată SC H.N. SA a comisionului de 1% are ca temei contractul de mandat încheiat cu vânzătorul, cuantumul remuneraţiei mandatarului fiind prestabilit în art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995 şi art. 14 alin. (1) şi (3) din Normele metodologice de aplicarea a Legii nr. 112/1995.
Legiuitorul a înţeles să reglementeze în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de a restitui către cumpărător valoarea integrală şi actualizată a preţului plătit de acesta în temeiul contractului de vânzare - cumpărare desfiinţat, fără însă a reglementa printr-o normă specială soarta comisionului de 1% încasat de intermediarul vânzării. în lipsa unei norme speciale, rămân aplicabile regulile de drept comun prevăzute de Codul civil în materia contractului de mandat cu titlu oneros.
Apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a invocat nicio cauză juridică a eventualei obligaţii de restituire a comisionului de către mandatar. Prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicarea a Legii nr. 112/1995, care se referă la procedura de încasare a preţului şi reţinere a comisionului de 1% de către unităţile specializate în vânzarea locuinţelor, nu pot constitui temei pentru obligarea acestora la restituirea comisionului către Ministerul Finanţelor Publice. Dimpotrivă, textul invocat reprezintă un argument suplimentar al legalităţii încasării remuneraţiei de către mandatar. În consecinţă, soluţia respingerii cererii de chemare în judecată a SC H.N. SA este corectă.
În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamant, s-a constatat că, din interpretarea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare -cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea credinţă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate sau prin admiterea acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
În speţă, prin sentinţa civilă nr. 3380 din 22 mai 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 2342/2003 definitivă prin decizia civilă nr. 385 din 07 iunie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1754 din 14 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis acţiunea formulată de reclamantele C.D.O., C.C., C.A.R., C.A.M., B.M. şi în consecinţă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 16 decembrie 1998 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA şi chiriaşii C.G. şi C.D., în temeiul Legii nr. 112/1995.
Pentru ca imobilul în litigiu să poată fi vândut în condiţiile Legii nr. 112/1995 era necesar nu numai să fie îndeplinite cerinţele art. 9 din lege dar şi cerinţa ca imobilul să fi fost preluat de stat cu titlu.
Nu era necesar ca în petitul acţiunii în constatarea nulităţii absolute să fie un capăt de cerere distinct prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului. Acesta era o condiţie necesară ce trebuia analizată de instanţă şi în lipsa acestei cereri, atunci când a verificat dacă imobilului îi erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Ca atare, în mod corect instanţa de fond a avut în vedre că în considerentele sentinţei civile nr. 3380/2003 s-a reţinut pe de o pare că imobilul a fost preluat tară titlu, iar pe de altă parte, că ambele părţi au fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare. Aceleaşi aspecte au fost reţinute şi în decizia civilă nr. 1754/2005 a Curţii de Apel Bucureşti.
Aşa fiind, instanţa de apel a constatat că în mod corect a reţinut instanţa de fond că reclamanţii din prezenta cauză nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 501 din Legea nr. 10/2001, actul de vânzare - cumpărare fiind încheiat cu rea credinţă, în condiţiile în care cumpărătorii ştiau că titlul statului a fost contestat (Curtea de Apel Bucureşti).
În aceste condiţii nu mai era necesar să se aibă în vedere valoare de circulaţie a imobilului stabilit de expertul inginer Turcu Marin, de 569.664 RON/ron.
De asemenea, nu este întemeiată nici susţinerea privind incidenţa în speţă a cauzei Raicu c. României, întrucât recursul în anulare nu a vizat o hotărâre în care părţi au fost apelanţii - reclamanţi.
Astfel, prin decizia penală nr. 2 din 17 ianuarie 2000 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare împotriva deciziei penale nr. 27 din 19 februarie 1989 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1510/1989 a Curţii Supremă de Justiţie, prin care G.N. a fost condamnat la pedeapsa închisorii şi pedeapsa complementară a confiscării averii, a casat deciziile penale de condamnare şi a dispus achitarea lui G.N., înlăturând pedeapsa complementară a confiscării averii.
În cauza Raicu c. României, C.E.D.O. a stabilit faptul că deşi reclamanta beneficia de o hotărârea irevocabilă (din 12 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti), care a recunoscut valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, instanţa supremă, încălcând principiul securităţii raporturilor juridice şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a admis recursul în anulare promovat de procurorul general.
Or, în speţă, aşa cum am arătat, reclamanţii - apelanţi nu beneficiază de o astfel de hotărâre. Dimpotrivă prin sentinţa civilă nr. 3380/2003 s-a constatat nulitatea absolută a contractului lor de vânzare - cumpărare.
Instanţa de apela a apreciat că prin acordarea doar a preţului actualizat plătit în temeiul contractului anulat nu se aduce atingere dreptului reclamanţilor la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării lor de proprietate; în acest sens fiind şi jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. (cauzele Costescu c. României, Tudor c. României).
Prin urmare, nici ultimul motiv de apel formulat de reclamanţii -apelanţi privind încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este întemeiat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii C.D., C.G., precum şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamanţii susţin că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de faptul că prin decizia civilă nr. 1754/2005 a Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut doar reaua credinţă a cumpărătorilor şi nu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
Ca atare, susţin reclamanţii, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere acest aspect la aprecierea aplicabilităţii art. 501 din Legea nr. 10/2001.
O altă critică, vizează faptul că nu s-a reţinut efectuarea unei expertize tehnice judiciare de către expertul T.M. care a stabilit valoarea de circulaţie, respectiv valoarea de piaţă a apartamentului la 569.664 RON, (echivalentul a 134.038 euro).
Or, în opinia reclamanţilor această probă este esenţială în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Se mai învederează că în mod greşit s-a apreciat neaplicabilitatea prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 prin prisma reţinerii de către hotărârile anterioare a relei credinţe a reclamanţilor -cumpărători la cumpărarea apartamentului.
Ca atare, susţin reclamanţii, art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu prevede şi sintagma „buna credinţă" ci doar contractul de vânzare - cumpărare să fie desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă datorită încălcării Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este în cazul de faţă.
Cum, contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat (în opinia reclamanţilor) cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi că elementul ce a dus la desfiinţarea lui a fost doar reaua - credinţă, nu justifică înlăturarea garanţiei pentru evicţiune întrucât aceasta este contrară art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a criticat hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte:
Se susţine că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi respectiv Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală întrucât nu există identitate între cel care este titularul obligaţiei din raportul juridic de dezdăunare şi cel care a stat în judecată în calitate de pârât, întrucât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi respectiv Ministerul Finanţelor Publice nefiind parte la încheierea contractului, are doar calitate de terţ faţă de acest contract.
În aceeaşi idee, se mai susţine că în situaţia evingerii cumpărătorilor trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti în temeiul art. 1337 C. civ.
O altă critică vizează greşita reţinere că încasarea comisionului de 1% de SC H.N. SA are ca temei contractul de mandat încheiat cu vânzătorul, cuantumul remuneraţiei mandatarului fiind prestabilit în art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1990 şi art. 14 alin. (1) şi (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Ca atare se susţine că trebuia admisă şi cererea de chemare în garanţie formulată de M.F.P. împotriva pârâtei SC H.N. SA precum şi obligarea acesteia la plată inclusiv a comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, în condiţiile în care mandatara Primăriei Municipiului Bucureşti a încasat comisionul din preţul de vânzare a imobilului.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte retine următoarele:
Obiectul dedus judecăţii vizează obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, Statul Român, SC H.N. SA la restituirea sumei de 802.971 RON reprezentând preţul de circulaţie a imobilului apartament situat în Bucureşti, Str. F., apartament 9, în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1337 - 1345 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 3380 din 22 mai 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 385 din 7 iunie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV - a civilă, şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1754 din 14 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă, s-a admis acţiunea reclamanţilor C.D.O., C.C., C.A.R., C.A.M., B.M.F., B.C.M. şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 16 decembrie 1998 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA şi chiriaşii C.G. şi C.D. în temeiul Legii nr. 112/1995 reţinându-se reaua credinţă a părţilor la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
Critica privind greşita interpretare a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este nefondată.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Astfel că, menţinându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (21), şi introducându-se art. 501, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă, a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.
Interpretarea sistematică a dispoziţiilor relevante din această lege, respectiv art. 50 alin. (2), alin. (21) şi art. 501, conduce la concluzia că nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Chiriaşii cumpărători au dreptul la restituirea preţului de piaţă în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cu condiţia ca în cadrul argumentelor care au stat la baza admiterii acţiunii în revendicare instanţa să nu fi reţinut nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau reaua-credinţă a cumpărătorului.
În speţă, însă nu se poate reţine că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (condiţie prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea preţului de piaţă), în condiţiile in care prin sentinţa civilă nr. 3380 din 22 mai 2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 385 din 7 iunie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV - a civilă, şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1754 din 14 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă, s-a admis acţiunea reclamanţilor C.D.O., C.C., C.A.R., C.A.M., B.M.F., B.C.M. şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 16 decembrie 1998 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA şi chiriaşii C.G. şi C.D. în temeiul Legii nr. 112/1995 reţinându-se reaua credinţă a părţilor la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
Or, faţă de cele expuse şi în condiţiile încheierii contractului de vânzare cumpărare cu rea credinţă în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu este incidenţă ipoteza avută în vedere de art. 50 din Legea nr. 10/2001, (actul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu rea-credinţă,).
În ce priveşte temeiul de drept aplicabil acţiunii, instanţa de apel în mod corect a reţinut că acţiunea se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care reglementează dreptul la despăgubiri al chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate, dispoziţii aplicabile cu prioritate conform principiului specialia generalibus derogant şi care exclud posibilitatea solicitării pe calea dreptului comun a despăgubirilor în contradictoriu cu vânzătorul.
În contextul cauzei, se constată, însă, că recurenţii nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 al Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi a menţinerii valabilităţii acestui contract, respectiv a evingerii lor, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri.
În acest sens, deşi se poate retine că, în sensul sau etimologic, evicţiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată - evincere est vicendo in judicio aliquid auferre - instanţa de recurs consideră necesar să reitereze că, în opinia sa, în cauză, nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicţiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desfiinţează, ca o consecinţa a admiterii acţiunii in nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulităţii, respectiv desfiinţarea contractului cu efect retroactiv, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioara (restitutio in integrum).
În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat in baza unui act juridic anulat trebuie restituit, pentru ca părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acest act nu s-ar fi încheiat, şi, cum obligaţia fiecăruia dintre părţile contractului sinalagmatic, desfiinţat retroactiv, deşi executată, apare ca şi când nu a existat vreodată, restituirea prestaţiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat.
Or, în speţa dedusă judecăţii, în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 3380 din 22 mai 2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 385 din 7 iunie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV - a civilă, şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1754 din 14 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă, s-a admis acţiunea reclamanţilor C.D.O., C.C., C.A.R., C.A.M., B.M.F., B.C.M. şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 16 decembrie 1998 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA şi chiriaşii C.G. şi C.D. în temeiul Legii nr. 112/1995 reţinându-se reaua credinţă a părţilor la încheierea contractului de vânzare -cumpărare, s-a stabilit cu putere de lucru judecata că este exclusă buna - credinţă a cumpărătorilor, instanţa de apel a făcut o corectă şi legală apreciere a raporturilor juridice dintre părţi.
Cum aceste aspecte de drept au fost dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumţie de validitate, nu mai pot fi repuse în discuţie în prezentul recurs, urmând a se constata că în cauză a intervenit desfiinţarea titlului de proprietate al reclamanţilor ca urmare relei credinţe la încheierea lui, situaţie ce exclude aplicabilitatea şi incidenţa dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Cum dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată prevăd că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificarea şi completările ulterioare, Înalta Curte constată că decizia recurată este dată cu corecta aplicare a legii.
Este real că restituirea prestaţiilor, expresie a principiului „restitutio in integrum" ce urmăreşte efectele nulităţii actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părţile contractante însă potrivit măsurii anterior evocate, legea specială derogă de la această regulă instituind prin textul legal anterior citat, o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului).
Această prevedere legală îşi are raţiunea în respectarea unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului actualizat către aceştia, pentru cazul desfiinţării contractului, în ambele situaţii - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Recursul declarat de recurentul pârât Ministerul Finanţelor Publice este, de asemenea, nefondat.
Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (2) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Nu pot fi primite susţinerile recurentului pârât Ministerul Finanţelor Publice, privind incidenţa normelor de drept comun în materie de evicţiune şi calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun.
În materia examinată, Legea nr. 10/2001 (lege specială) stabileşte condiţiile de restituire a preţului actualizat şi a celui de piaţă, precum şi calitatea Ministerului Finanţelor Publice de plătitor, în numele şi pe seama Statului debitor al obligaţiei de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare.
Încasarea de către SC H.N. SRL a comisionului de 1% are ca temei contractul de mandat încheiat cu vânzătorul, cuantumul remuneraţiei mandatarului fiind prestabilit în 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995 şi art. 41 alin. (1) şi (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Legiuitorul a înţeles să reglementeze în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de a restitui către cumpărător valoarea integrală şi actualizată a preţului plătit de acesta în temeiul contractului de vânzare cumpărare desfiinţat, fără însă a reglementa printr-o normă specială soarta comisionului de 1% încasat de intermediarul vânzării.
În lipsa unei norme speciale, rămân aplicabile regulile de drept comun prevăzute de Codul civil în materia contractului de mandat cu titlu oneros.
Recurentul pârât Ministerul Finanţelor Publice nu a invocat nicio cauză juridică a eventualei obligaţii de restituire a comisionului de către mandatar. Prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, indicate în motivarea recursului, prevederi care se referă la procedura de încasare a preţului şi reţinere a comisionului de 1% de către unităţile specializate în vânzarea locuinţelor, nu pot constitui temei pentru obligarea acestora la restituirea comisionului către Ministerul Finanţelor Publice. Dimpotrivă, textul invocat reprezintă un argument suplimentar al legalităţii încasării remuneraţiei de către mandatar.
În raport de considerentele expuse, nefiind întrunite cerinţele art 304 pct 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ., ambele recursuri urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C.D., C.G. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 717A din 28 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7160/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 7155/2012. Civil → |
|---|
