ICCJ. Decizia nr. 7191/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7191/2012
Dosar nr. 40804/3/2009
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 15 octombrie 2009, reclamantul G.D. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice şi Compania Naţională Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună exproprierea suprafeţei de 16.000 m.p. situată în perimetrul de dezvoltare al „Aeroportului Internaţional H.C. - Bucureşti”; acordarea unei juste şi drepte despăgubiri; obligarea acestora la plata sumei de 176.000 RON pe lună, de la data introducerii actiunii şi până la acordarea unei juste şi drepte despăgubiri cu prilejul exproprierii, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că este proprietarul terenurilor în suprafaţă de 16.000 m.p. în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. W din 23 iunie 2000, nr. X din 22 decembrie 2000, nr. Y din 22 decembrie 2000 şi nr. Z din 12 decembrie 2000, terenuri înscrise în cartea funciară a oraşului Otopeni. La data de 08 aprilie 2007 a intrat în vigoare Legea nr. 85/2007 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti (publicată în M. Of. nr. 237/2007).
În art. 2 alin. (1) din această lege se precizează că „se declară de utilitate publică toate lucrările de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti, expropriator fiind Statul Român, prin Compania Naţională Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti SA. Alin. (3) al aceluiaşi art. menţionează că „suprafeţele de teren ce pot fi expropriate în temeiul prezentei legi sunt incluse în perimetrul de dezvoltare al Aeroportului Internaţional H.C. Bucureşti, delimitat conform O.G. nr. 64/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 220/2002, fac parte din intravilanul oraşului Otopeni şi extravilanul comunei Tunari aprobate prin planurile urbanistice generale”.
Reclamantul a mai precizat că terenurile mai sus menţionate fac parte din perimetrul de dezvoltare al Aeroportului Internaţional H.C. - Bucureşti şi din intravilanul oraşului Otopeni. Art. 5 la Anexa nr. 1, pct. 11.3 din Legea nr. 220/2002 privind aprobarea O.G. nr. 64/1999 prevede „01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2005 achiziţionarea terenurilor necesare realizării obiectivului de investiţii”.
De la achiziţionarea acestor terenuri şi până în prezent nu a avut acces la acestea şi nu le poate utiliza după bunul său plac, deoarece în primul rând s-a efectuat împrejmuirea perimetrală a aeroportului, iar, în al doilea rând, art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 64/1999, aprobată prin Legea nr. 220/2002, stabileşte că „pe terenurile din perimetrul de dezvoltare al Aeroportului Internaţional H.C. - Bucureşti nu se pot realiza investiţii altele decât cele cuprinse în programul strategic”.
Reclamantul a mai menţionat că a mai avut şi un alt teren în acelaşi perimetru, contract de vânzare-cumpărare nr. Q din 23 iunie 2000, teren ce a făcut obiectul unei vânzări, iar în certificatul de urbanism din 02 septembrie 2002, întocmit cu prilejul vânzării, se menţionează că terenul este situat în intravilanul localităţii Otopeni, cu următoarele funcţiuni admise: „serviciu şi comerţ, depozitar, mic gros, servicii publice”. La regimul tehnic sunt prevăzute: H=15,00 m.l., P.O.T. (procent de ocupare a terenului)=85% şi C.U.T. (coeficient de utilizare a terenului) prevederi ce nu mai pot fi realizate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 220/2002.
La data achiziţionării acestor terenuri nu era înscrisă nicio sarcină asupra acestora în cartea funciară a oraşului Otopeni. Având în vedere faptul că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege” (art. 475 şi art. 480 C. civ.) se impune obligarea Statului Român, prin Compania Naţională Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti SA, să procedeze la exproprierea acestor terenuri, după acordarea unei drepte şi prealabile despăgubiri, pentru a pune în aplicare prevederile Legii nr. 220/2002 şi ale Legii nr. 85/2007.
Art. 3 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, prevede că „instanţele judecătoreşti competente vor putea hotărî exproprierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit prezentei legi”.
Deoarece se tergiversează punerea în aplicare a Legii nr. 220/2002 şi a Legii nr. 84/2007, reclamantul a arătat că este prejudiciat în drepturile sale pentru lipsa de folosinţă a bunurilor proprietatea sa, în baza prevederilor art. 998 C. civ., ţinând cont de prevederile P.U.G. ale oraşului Otopeni (menţionate în certificatul de urbanism din 02 septembrie 2002), respectiv C.U.T. 2,2, ceea ce însemna pentru terenurile sale o suprafaţă construită de 35.200 m.p., solicită despăgubiri în sumă de 176.000 RON pe lună, până Ia data primirii contravalorii terenurilor expropriate.
În drept, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 475, art. 480, art. 481 şi art. 998 C. civ.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 07 decembrie 2009, pârâta Compania Naţională Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti SA a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 220/2002 privind aprobarea O.G. nr. 64/1999 pentru aprobarea Programului strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internaţional Bucureşti-Otopeni, sunt de utilitate publică obiectivele incluse în Programul strategic de dezvoltare aeroportuară, următorul articol prevăzând că terenurile cuprinse în perimetrul de dezvoltare necesare pentru realizarea programului strategic, se stabilesc prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Prin întâmpinare s-au invocat excepţiile prematurităţii și inadmisibilităţii acţiunii.
În ce priveşte cel de-al treilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea companiei pârâte la plata contravalorii lipsei de folosinţă asupra terenului proprietatea reclamantului, s-a solicitat respingerea ca neîntemeiat, întrucât acesta nu arată în cuprinsul acţiunii că i-ar fi fost împiedicat accesul la terenul proprietatea sa, în condiţiile care s-ar stabili că terenul în discuţie ar fi cuprins în planul de dezvoltare aeroportuară, prin O.G. nr. 64/1999. În condiţiile în care reclamantului nu i s-ar fi permis accesul la terenul proprietatea sa, ar fi avut la îndemână mijloacele legale pentru a putea obţine acest acces, însă având în vedere că nu a formulat o cerere în acest sens adresată companiei pârâte, nu se poate considera decât că accesul nu i-a fost vreodată restricţionat.
Prin încheierea de şedinţă din data de 24 februarie 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia prematurităţii cererii.
La data de 24 ianuarie 2011, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Fiananţelor Publice, a depus la dosar note scrise prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că, în speţă, calitatea de expropriator îi revine Ministerului Transporturilor, prin Aeroportul H.C.
La termenul de judecată din data de 29 martie 2011, reclamantul a completat cadrul procesual, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, prin Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti SA.
La acelaşi termen de judecată, reclamantul a precizat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește al treilea capăt de cerere.
Prin sentinţa civilă nr. 1014/2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantului G.D. împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Compania Naţională Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti SA şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti SA. S-a constatat că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă.
În motivarea sentinței s-au reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, tribunalul a reţinut incidenţa prevederilor Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Legea nr. 85/2007 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti” (act normativ în vigoare la data introducerii acţiunii) şi Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local.
Din întreaga reglementare legislativă a cadrului juridic pentru luarea măsurilor necesare executării lucrărilor de expropriere rezultă că iniţiativa în declanşarea şi urmarea procedurii exproprierii aparţine exclusiv expropriatorului.
Nu îi este îngăduit persoanei al cărei imobil se află în perimetrul expropriabil să aibă iniţiativa declanşării procedurii, această prerogativă aparţinând numai expropriatorului. În exercitarea lucrărilor de expropriere, expropriatorul are opţiunea de a supune sau nu acestei măsuri suprafeţele de teren sau construcţiile situate în acest perimetru, dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 85/2007, respectiv art. 5 din Legea nr. 255/2010 instituind regulile de aprobare a indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes naţional, judeţean şi local, pe baza documentaţiei tehnico-economice aferente, amplasamentul lucrărilor, conform variantei finale a studiului de prefezabilitate, respectiv a variantei finale a studiului de fezabilitate, după caz, sursa de finanţare, precum şi declanşarea procedurii de expropriere a tuturor imobilelor care constituie coridorul de expropriere, a listei proprietarilor aşa cum rezultă din evidenţele Agenţiei Naţionale de cadastru şi Publicitate Imobiliară sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, sumele individuale aferente despăgubirilor estimate de către expropriator pe baza unui raport de evaluare întocmit având în vedere expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici şi termenul în care acestea se virează într-un cont deschis pe numele expropriatorului la dispoziţia proprietarilor de imobile.
Amplasamentul lucrării se aduce la cunoştinţa publică prin afişarea la sediul consiliului local respectiv prin afişare pe pagina proprie de internet a expropriatorului şi va fi comunicat spre avizare şi recepţie Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară. Amplasamentul va fi materializat prin bornarea tuturor punctelor de coordonate care îl definesc pe acesta. Autorităţile administraţiei publice locale vor include coordonatele coridorului de expropriere în planurile urbanistice generale ale localităţilor.
Pe cale de consecinţă, tribunalul a constatat că reclamantul nu are la dispoziţie calea promovării unei acţiuni în justiţie prin care să solicite obligarea pârâţilor la declanşarea şi efectuarea lucrărilor de expropriere, legea nerecunoscându-i dreptul de a iniţia o astfel de procedură.
În ipoteza în care, datorită lentorii pârâţilor în implementarea acţiunilor de expropriere a imobilelor aflate în coridorul expropriabil, reclamantului i se produce un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă a terenului, acesta are la îndemână calea unei acţiuni în instanţă pentru obligarea expropriatorului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul creat. Nicidecum, însă, nu poate uza de calea procedurală la care a apelat în prezenta cauză.
Având în vedere că soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii face de prisos cercetarea celorlalte excepţii, tribunalul a lăsat nesoluţionate excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi.
Cu privire la capătul de cerere, astfel cum a fost precizat, având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata de despăgubiri, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului în litigiu, tribunalul s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de acest pârât.
Prin calitate procesuală pasivă se desemnează identitatea dintre persoana care figurează în proces în calitate de pârât şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii. În acest context, în ipoteza de faţă, calitatea procesuală pasivă nu poate reveni decât persoanei care are calitatea de expropriator şi căreia îi revine obligaţia de a derula procedura de expropriere în conformitate cu etapele legale cu consecinţa angajării răspunderii pentru eventualul prejudiciu creat prin nesocotirea acestor dispoziţii.
Potrivit art. 2 alin. (2) şi (3) lit. a) din Legea nr. 255/2010, expropriator este Statul Român, pentru obiectivele de interes naţional, judeţele pentru obiectivele de interes judeţean, iar municipiile, oraşele şi comunele pentru obiectivele de interes local. În aplicarea prevederilor prezentei legi, expropriatorul prevăzut la alin. (2) este reprezentat de: a) Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin aeroporturile de interes naţional, pentru lucrările de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare proprii, precum şi pentru lucrările derulate în perimetrul de dezvoltare a aeroporturilor privind construcţia de drumuri, de infrastructură feroviară publică, prin administraţiile portuare şi/sau de căi navigabile.
Prin urmare, tribunalul a constatat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are legitimare procesuală pasivă în cauză, acesta neavând calitatea de expropriator pentru imobilul în litigiu, în cauză eventualul prejudiciu pretins de reclamant fiind cauzat de fapta celui implicat în concret în procedura de expropriere, respectiv Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat reclamantul la plata către pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti SA a sumei de 9.790,61 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform ordinului de plată din 01 martie 2010 depus la dosar.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul arătând că, potrivit Legii nr. 220/2002, au fost parcurse procedurile prealabile actului de expropriere a terenului său, aflat în zona obiectivului de investiţii Aeroportul Bucureşti Otopeni şi cu toate acestea actul final de expropriere a fost tergiversat.
A mai arătat apelantul că în mod greşit s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care art. 41 din Legea nr. 500/2002 stabileşte în competenţa Ministerul Finanţelor Publice prioritizarea obiectivelor de investiţii.
S-a criticat şi acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti SA, cu menţiunea că acţiunea a fost respinsă prin excepţie şi nu pe fond, iar suma acordată este disproporţionată în raport de volumul de muncă prestat de apărătorul pârâtei.
Prin decizia nr. 99/A din 05 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei s-au reținut următoarele:
Prin acţiunea promovată de reclamant s-a solicitat obligarea pârâţilor de a-i expropria suprafaţa de teren de 16.000 m.p. situată în perimetrul de dezvoltare al Aeroportului Internaţional Bucureşti Otopeni, plata unei juste despăgubiri şi contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului.
Cu privire la capătul de cerere referitor la exproprierea şi justa despăgubire aferentă acesteia, acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.
În mod corect judecătorul fondului a reţinut că întregul proces de expropriere se află la latitudinea expropriatorului conform prevederilor Legii nr. 33/1994, ale Legii nr. 85/2007 şi cele ale Legii nr. 255/2010, acte normative detaliate în considerentele hotărârii de fond, la care instanța de apel a achiesat şi pe care nu a apreciat util să le reia.
Singura prevedere legală din totalul celor ce guvernează procedura de expropriere pentru utilitate publică, aflată la opţiunea celui expropriat o constituie acceptarea sau nu a cuantumului despăgubirilor propuse de expropriator, opţiune condiţionată de existenţa unei oferte.
În speţă, însă, nu s-a ajuns la etapa propunerii despăgubirilor, motivele acestei tergiversări fiind nerelevante prin prisma obiectului cauzei şi a competenţelor stabilite în sarcina expropriatorului prin actele normative mai sus citate.
În acest context juridic a constatat că reclamantul nu are deschisă, din punct de vedere al întemeierii juridice, calea obligării expropriatorului de a continua o procedură începută, ci, aşa cum a arătat şi judecătorul fondului, are la dispoziţie calea solicitării de despăgubiri pentru eventuale piedici de folosire a terenului proprietatea sa, asumate sau imputabile expropriatorului.
Instanța de apel a apreciat, în consecință, că în mod corect primul capăt de cerere al acţiunii reclamantului a fost respins ca inadmisibil.
În legătură cu cel de-al doilea capăt de cerere privind lipsa de folosinţă a terenului, imputabilă pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanța de apel a constatat că în mod corect s-a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului.
Pe de o parte, actul normativ de expropriere invocat chiar de către reclamant indică drept expropriator Statul Român chiar prin Compania Naţională Aeroportul Internaţional Otopeni, şi nu Ministerul Finanţelor Publice [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 85/2007].
Pe de altă parte, obligarea unei părţi la despăgubiri, ca urmare a creării prin fapta sa culpabilă a unui prejudiciu unui terţ, trebuie dovedită.
În sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi reţinută nicio faptă care, într-un fel sau altul, să fi adus atingere dreptului reclamantului de a folosi terenul său.
Faptul că terenul reclamantului a fost împrejmuit şi că reclamantul nu are acces la acesta este nerelevant prin raportare la competenţa şi responsabilitatea generică a Statului Român, în calitatea sa de expropriator.
Este vădit că împrejmuirea terenului reclamantului şi împiedicarea sa de a-l folosi sunt fapte care, chiar dacă ar fi dovedite, nu pot fi imputabile unei entităţi cadru, a cărei implicare în speţa de faţă nu are decât caracter normativ şi nu faptic, material.
Aşa fiind, în mod corect judecătorul fondului a reţinut că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă în cererea reclamantului de a i se acorda despăgubiri pentru modul în care un act normativ a fost sau nu pus în aplicare de către cei vizaţi de efectele sale.
Este nefondată şi critica privind cheltuielile de judecată, art. 274 C. proc. civ. nefăcând distincţie între cauzele pentru care o parte cade în pretenţii, pentru a fi obligată la cheltuieli de judecată către acea parte.
Împotriva deciziei menționată anterior a declarat recurs reclamantul.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele:
Instanţa de apel nu a examinat în niciun mod criticile sale la adresa raţionamentului instanţei de fond, limitându-se la a afirma că întregul proces de expropriere se află la latitudinea expropriatorului, conform prevederilor Legilor nr. 33/1994, nr. 85/2007 şi nr. 255/2010. Plecând de la această premisă pe care nu a fundamentat-o prin nici un raţionament logico-juridic, instanţa de apel a concluzionat că singura opţiune a sa este aceea de a contesta sau nu cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator, constatând totodată că nu s-a ajuns la această etapă, motivele tergiversării fiind nerelevante prin prisma obiectului cauzei şi a competenţelor stabilite în sarcina expropriatorului prin actele normative mai sus citate. Or, tocmai tergiversarea procedurii de expropriere constituie cauza promovării prezentei acţiuni. Conduita intimaţilor-pârâţi l-au determinat să-i cheme în judecată pentru a fi obligaţi să-şi îndeplinească îndatoririle pe care singuri şi le-au asumat şi pe care le-au transpus în acte normative obligatorii erga omnes, în virtutea principiului constituţional conform căruia nimeni nu e mai presus de lege.
Cele doua instanţe susţin în mod eronat ca după apariţia Legii nr. 255/2010 trebuiau reluate etapele procedurii de expropriere, deşi Legea nr. 255/2010 stabileşte la art. 31 că „orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată ori în curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei se consideră valabilă”. Deci prevederile Legii nr. 220/2002 (care nu a fost abrogată) privind aprobarea Programului strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internaţional Bucureşti - Otopeni sunt valabile.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 220/2002 privind aprobarea O.G. nr. 64/1999 pentru aprobarea Programului strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internaţional București - Otopeni, se stabilesc următoarele: „obiectivele incluse în Programul strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internaţional București - Otopeni, prevăzute în Anexa nr. 1, sunt de utilitate publică (art. 2): - În Anexa nr. 1 se prevede „Etapa I - 01 septembrie 1999 - 31 decembrie 1999 Aprobarea Planului urbanistic zonal”; „Etapa II.1. 01 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2001 Elaborarea şi aprobarea studiilor de fezabilitate”, „Etapa II.2. 01 ianuarie 2002 - 31 decembrie 2003 Elaborarea şi avizarea documentaţiilor tehnico-economice pentru studiile de fezabilitate aprobate”; „Etapa 11.3. 01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2005 Achiziţionarea terenurilor necesare realizării obiectivului de investiţii aprobat”; finanţarea programului strategic se va asigura din resurse proprii ale titularului, din credite bancare şi, în completare, de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei (art. 5). Din cele de mai sus, rezultă fără niciun dubiu că s-au respectat prevederile Legii nr. 85/2007, respectiv s-au declarat de utilitate publică obiectivele, au fost stabilite datele de finalizare a planului urbanistic zonal, a studiilor de fezabilitate, au fost delimitate terenurile, s-au stabilit sursele de finanţare şi termenele pentru achiziţionarea terenurilor cuprinse în perimetrul de dezvoltare al aeroportului.
De asemenea, art. 34 din Legea nr. 255/2010 prevede că „dispoziţiile prevăzute mai sus se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum şi cu cele ale C. civ. şi ale C. proc. civ.”, fapt pentru care acţiunea de faţă este admisibilă. Astfel, Legea nr. 33/1994 cuprinde dispoziţii de natură să asigure atât cadrul legal adecvat procedurilor de expropriere şi stabilire a despăgubirilor, cât şi apărarea dreptului de proprietate privată. Art. 3 din lege stabileşte că „instanțele judecătoreşti competente vor putea hotărî exproprierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit prezentei legi”. Având în vedere că utilitatea publică a fost declarată, acţiunea de faţă este admisibilă.
Cele două instanţe fac confuzie între dreptul de a aprecia oportunitatea exproprierii şi obligaţia de a finaliza procedura de expropriere. Iniţiativa exproprierii aparţine expropriatorului, însă din moment ce această iniţiativă a fost luată şi s-a obiectivat prin acte normative cu forţă obligatorie, ea trebuie dusă până la capăt, pentru a se elimina orice incertitudine cu privire la limitele dreptului de proprietate al persoanei ce urmează a fi expropriată.
Este greșită susţinerea în sensul că „legea nu-i recunoaşte dreptul a iniţia o acţiune în justiţie prin care să solicite obligarea pârâtelor la declanşarea efectuării lucrărilor de expropriere”, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabileşte că art. 6 parag. 1 din Convenţie garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975, seria A, nr. 18 , pag. 18, parag. 36).
De asemenea, în cauza Andreescu Muraret şi alţii împotriva României (hotărârea din 28 iunie 2010) se stabileşte că este o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamanţilor din cauza imposibilităţii lor de a se folosi de imobilul al căror proprietari erau. Or, în speţa de faţă, recurentul contestă faptul că statul, prin intermediul pârâtelor nu-şi respectă obligaţiile cu caracter civil asumate prin Legea nr. 220/2002 de a achiziționa terenurile sale, pentru realizarea obiectivului de investiţie aprobat la data de 31 decembrie 2005, îngrădindu-se astfel dreptul său la a dispune liber, în mod exclusiv şi absolut de bunurile sale. S-a adresat instanţei de judecată pentru că aceasta este sigura autoritate imparţială care poate aprecia în mod obiectiv asupra conduitei pârâtelor.
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel pleacă de la confuzia dintre două instituţii fundamental diferite. În realitate, numai declararea unui domeniu privat ca fiind de interes public şi implicit iniţiativa exproprierii se află la atitudinea expropriatorului, în acest caz Statul Român, prin Compania Naţională Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti. Însă, din momentul în care s-a hotărât declararea domeniului ca fiind de interes public şi s-a hotărât exproprierea terenurilor prin acte normative cu putere de lege, general obligatorii, toate părţile implicate sunt datoare să respecte prescripţiile legale, fără excepţie, dând totodată dovadă de bună credinţă.
În speţă, instanţa de apel nu a ţinut seama de niciuna din criticile recurentului cu privire la acest aspect, pe care nici măcar nu le-a detaliat, astfel încât a perpetuat eroarea în care s-a aflat instanţa de fond. Această eroare este cu atât mai evidentă cu cât recurentul nu dorește ca instanţa de judecată să suplinească voinţa autorităţii publice în sensul de a iniţia exproprierea, ci obligarea expropriatorului să-şi execute obligaţiile asumate prin acte normative, întrucât procedura de expropriere a fost practic declanşată odată cu intrarea în vigoare a actelor normative, însă autorităţile intimate refuză pur şi simplu să execute operaţiunile necesare pentru a aduce la îndeplinire prescripţiile legale.
Deşi în motivarea apelului a detaliat pe larg considerentele pentru care apreciază ca fiind greşită hotărârea primei instanţe, instanţa le apel nu le-a analizat nici măcar în formă sintetică, situaţie în care apreciază, că este incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. A criticat în detaliu, atât din perspectiva dreptului intern, cât şi prin trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, concluziile instanţei de fond referitoare la inadmisibilitatea acţiunii. Cu toate acestea instanţa de apel le-a expediat într-o singură frază, declarând că achiesează la considerentele sentinţei atacate, pe care nu le examinează comparativ cu argumentele din apel nici măcar la nivel de aparenţă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Bugajny împotriva Poloniei, Dosar nr. 22531/05, hotărârea din 06 noiembrie 2007, secţia a IV-a, stabileşte că acceptarea folosirii publice a terenurilor, au limitat semnificativ exercițiul efectiv al proprietăţii reclamanţilor constituind, prin urmare, imixtiune în dreptul lor de proprietate. În plus, nu a mai fost posibila folosirea terenului în alte scopuri (...). Curtea a constatat ca nu a fost pastrat un echilibru rezonabil între interesul general şi cel individual”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Kalinova împotriva Bulgariei, Dosar nr. 45116/98, hotărârea din 08 noiembrie 2007, secţia a V-a, stabileşte că „reclamanta, a cărei bună credință la cumpărarea casei nu a fost contestată, a fost privată de proprietatea sa prin aplicarea excesivă a legislaţiei şi fără nicio compensație. Astfel, situaţia ei a devenit mai puţin favorabilă ca urmare a abuzului legislativ şi de poziţie. Autorităţile au dat naştere unei stări de insecuritate juridică şi a rupt echilibrul just dintre interesul general şi protecţia dreptului individual”.
În speţa de faţă, toate cele trei atribute ale dreptului de proprietate sunt încălcate de pârâte prin neaplicarea prevederilor Legii nr. 220/2002 .
Atât Constituţia României, C. civ., cât şi Legea nr. 33/1994, prevăd ca nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire. În acelaşi sens sunt și prevederile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, care prevede că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Şi în alte cauze similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent, în problema de interes general privitoare la expropriere, creând în acest mod o incertitudine care s-a repercutat asupra reclamanţilor, puşi în situaţia de a nu-şi putea folosi bunul.
În consecinţă, imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenurilor, coroborată cu absenţa totală a unei despăgubiri, a constituit o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1”.
Intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului întrucât singurul motiv de nelegalitate invocat este acela prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar care este nedovedit. În ceea ce privește fondul recursului, intimata a cerut respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte a constatat nefondate atât excepția nulității, cât și recursul pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce privește excepția nulității recursului, Curtea a constatat-o nefondată având în vedere că deși nu a invocat niciunul dintre temeiurile de drept prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în cadrul motivării în fapt a recursului a susținut că instanța de apel nu i-ar fi analizat motivele de apel formulate, precizând concret câteva aspecte din care ar rezulta cele susținute, motiv de recurs ce poate fi încadrat în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., și că instanța de apel nu ar fi interpretat și aplicat corect mai multe prevederi legale care au fost expuse în cadrul recursului, motiv ce poate fi încadrat în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.
Faptul că susțierile recurentului nu ar avea corespondent în considerentele hotărârii atacate nu poate duce la constatarea nulității recursului, presupunând analizarea în concret, pe fond, a motivelor de recurs.
În consecință, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata pârâtă Compania Naţională Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti SA.
Referitor la fondul recursului, Înalta Curte a constatat nefondat motivul de recurs care se încadrează în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., având în vedere că potrivit acestei norme juridice, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În speță, recurentul reclamant susține că instanța de apel nu a răspuns la toate criticile sale la adresa sentinței atacate cu apel, în condițiile în care criticile reluate în recurs sunt, de fapt, argumente ale motivului prin care se susține greșita interpretare și aplicare a legilor exproprierii, prin raportare și la câteva hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Or, instanța de apel era obligată să răspundă la toate motivele de apel invocate, iar nu la toate argumentele invocate în susținerea fiecărui motiv, argumente care pot fi grupate astfel încât să se răspundă la acestea printr-un considerent comun.
Instanța de apel s-a raportat la conținutul legilor care stabilesc procedura exproprierii aplicabile terenului în cauză cu privire la citarea conținutului acestora arătând că este inutil să fie reluat și în considerentele deciziei date în apel, regăsindu-se în detaliu în conținutul sentinței atacate, și prin interpretarea acestora a ajuns la concluzia că potrivit legislației române întregul proces al exproprierii se află la latitudinea expropriatorului, acesta neputând fi obligat să procedeze la exproprierea unui teren, la cererea proprietarului acelui teren.
În ceea ce privește faptul că instanța de apel nu a analizat legislația incidentă prin raportare la jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de către reclamant, aceasta nu este de natură să îl vatăme atâta timp cât jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată nu are legătură cu situația de fapt în speță, așa cum se va arăta mai jos. Instanța de apel, deși nu a folosit în mod expres sintagma drept de acces la instanță, s-a referit și la alternativa pe care o are la dispoziție reclamantul în cazul în care consideră că a fost împiedicat în folosirea terenului potrivit destinației obișnuite, de către pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti SA, de a cere despăgubiri, pentru eventuala faptă ilicită producătoare de prejudicii, în condițiile dreptului comun.
Înalta Curte a constatat nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele considerente:
Din motivarea recursului reiese că recurentul reclamant a criticat decizia instanței de apel numai sub aspectul menținerii soluției primei instanțe de a respinge ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâtului Statul Român, prin Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti SA, să exproprieze terenul în cauză, proprietatea reclamantului, și, în consecință, să plătească despăgubirile cuvenite ca urmare a exproprierii, instanța de recurs fiind ținută de limitele stabilite în conținutul recursului, în baza art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Sub acest aspect, instanțele de fond au reținut corect că potrivit legislației adoptată în materie de expropriere atât declararea utilității publice a unor lucrări, cât și inițiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute exclusiv în favoarea statului prin autoritățile sale nu și în favoarea persoanelor proprietare ale terenurilor aflate în zona afectată de lucrările declarate de utilitate publică, persoane cărora prin aceeași legislație li s-au recunoscut garanții care să asigure că punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu sunt nici arbitrare nici imprevizibile.
Între reclamant și Statul Român, prin Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti SA, nu s-a născut un raport obligațional în temeiul căruia reclamantul ar avea dreptul de a-i fi expropriat terenul proprietatea sa, iar statul avea obligația de a-l expropria, astfel că nu este reală susținerea reclamantului în sensul că ar decurge din legile de expropriere aplicabile lucrărilor de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la „Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti” asumarea de către stat a acestei obligații și că reclamantul ar fi îndrituit să îl cheme în judecată pentru a obține un titlu executoriu în acest sens.
Nici prin Legea nr. 85/2007 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la „Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti”, aplicabilă litigiului de față în raport cu data sesizării instanței (12 octombrie 2009), și nici prin Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, publicată în M. Of. nr. 853/20.12.2010, Statul Român nu și-a asumat nicio obligație concretă față de reclamant. Prin aceste legi a fost adoptat un set de măsuri pentru realizarea unor obiective strategice cum sunt și lucrările cuprinse în Programul strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la „Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti”, aprobat prin O.G. nr. 64/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 220/2002.
Prin aceste acte normative s-a adoptat și un calendar de realizare a lucrărilor corespunzătoare în anumite termene, care au fost prelungite succesiv în timp. La data sesizării instanței nu expiraseră termenele stabilite pentru exproprierea terenurilor necesare realizării obiectivului de investiţii aprobat, așa cum acestea erau stabilite prin legislația în vigoare la această dată (prin Legea nr. 206/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 133/2008 privind modificarea Anexei nr. 1/1 la O.G. nr. 64/1999 pentru aprobarea Programului strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti a fost modificat termenul pentru „Achiziţionarea terenurilor necesare realizării obiectivului de investiţii aprobat şi scoaterea acestora din circuitul agricol, dacă este cazul; asigurarea surselor de finanţare necesare pentru realizarea obiectivului de investiţii” pentru perioada 01 iulie 2009 - 31 decembrie 2010, iar prin O.U.G. nr. 13/2011 privind modificarea O.G. nr. 64/1999 pentru aprobarea Programului strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti a fost modificată din nou perioada afectată achiziţionării terenurilor necesare realizării obiectivului de investiţii la intervalul 01 iulie 2009 - 2020).
Chiar dacă aceste termene ar fi fost împlinite, reclamantul nu ar fi avut dreptul nici în aceste condiții să solicite exproprierea terenului (fiind la dispoziția exclusivă a expropriatorului determinarea și delimitarea terenurilor necesare realizării obiectivului strategic, dar și inițiativa îndeplinirii demersurilor pentru realizarea efectivă a exproprierii, fapt ce rezultă atât din prevederile art. 3-8 din Legea nr. 85/2007, dar și din cele ale art. 5 și urm. din Legea nr. 255/2010). În speță nu s-a făcut nici măcar dovada că s-ar fi început procedura efectivă a exproprierii în sensul înștiințării proprietarilor și chemarea acestora la negociere în vederea stabilirii despăgubirilor.
În ceea ce privește procedura exproprierii prevăzută de Legea nr. 85/2007, acest act normativ prevede expres declanșarea procedurii efective a exproprierii, inclusiv în cazul existenței neînțelegerilor dintre expropriator și expropriat cu privire la cuantumul despăgubirii, în sarcina exclusivă a expropriatorului.
Referitor la procedura exproprierii prevăzută de art. 9 din Legea nr. 255/2010 (care a intrat în vigoare în cursul judecării procesului, ca atare nu se poate susține întemeiat că prevederile sale ar fi fost încălcate la data sesizării instanței), obligația expropriatorului de a emite decizia de expropriere trebuie îndeplinită în termen de 5 zile lucrătoare de la expirarea termenelor prevăzute la art. 8, care reglementează procedura efectivă de efectuare a exproprierii raportat la fiecare proprietar în parte (notificarea intenţiei de expropriere a imobilelor, publicarea listei imobilelor ce urmează a fi expropriate, întâlnirea în vedere, stabilirii unei juste despăgubiri, etc.)
Prin art. 22 din Legea nr. 255/2010 se prevede posibilitatea expropriatului nemulţumit de cuantumul despăgubirii de a se adresa instanţei judecătoreşti competente începând cu data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, situația care nu a intervenit în cauză nici în cursul prezentului proces.
Declararea lucrării de utilitate publică nu echivalează cu decizia exproprierii terenului în cauză, despre care se susține că se află în perimetrul de dezvoltare al „Aeroportului Internaţional H.C. - Bucureşti”, delimitat conform O.G. nr. 64/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 220/2002, ci este doar o etapă în cadrul procedurii exproprierii.
Sensul prevederilor art. 3 din Legea nr. 33/1994 („Instanţele judecătoreşti competente vor putea hotărî exproprierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit prezentei legi”), la care face trimitere recurentul, nu este cel susținut de către acesta, și anume al admisibilității formulării cererii de expropriere de către proprietarul terenului după declararea utilității publice, ci acela că instanțele nu pot analiza cererea de expropriere formulată de către persoana îndreptățită potrivit prevederilor legale, înainte de declararea utilității publice.
În aceste condiții recurentul reclamant are doar posibilitatea reparării eventualului prejudiciu rezultat din modul de a acționa al statului, prin Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti SA, în condițiile dreptului comun (răspunderea civilă delictuală), or, nu acesta este obiectul prezentului litigiu, raportat și la limitele stabilite prin recurs.
Nu este fondată nici susținerea recurentului reclamant în sensul încălcării art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie pentru cazul respingerii ca inadmisibilă a cererii proprietarului terenului de a i se expropria terenul și de a i se acorda despăgubirile rezultate din această operațiune juridică.
Referitor la încălcarea prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, și anume componenta dreptului de acces la un tribunal, invocate de către recurent, cu trimitere la cauza Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanţă nu este absolut ; el poate fi supus unor limitări în mod implicit admise, întrucât „cere prin înseși natura sa o reglementare din partea statului, reglementare ce poate fi variabilă în timp şi în spaţiu în funcţie de nevoile şi de resursele comunităţii şi ale indivizilor” (Hotărârea Ashingdane impotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 28 mai 1985, seria A, nr. 93, pag. 24, parag. 57).
Elaborând o astfel de reglementare, statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului într-un mod în care sau până într-atât încât dreptul respectiv să fie încălcat în însăşi substanţa sa (hotărârile Golder şi Ashingdane).
În speță, instanțele de fond au reținut, din interpretarea legislației în materia exproprierii, doar inadmisibilitatea formulării, de către persoana proprietară a terenului în speță, a cererii de a i se expropria terenul și a i se acorda despăgubirile aferente acestei operațiuni, precizând expres că în măsura în care consideră că i s-a produs un prejudiciu din modul de a acționa al statului, prin Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti SA, în sensul încălcării vreunui atribut al dreptului de proprietate are dreptul de a solicita despăgubiri în concret pentru fiecare componentă a dreptului de proprietate considerată a fi încălcată, în condițiile dreptului comun.
În consecință nu se poate reține în speță încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de acces la instanță nefiind încălcat în însăși substanța sa.
Referitor la încălcarea art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurentul reclamant nu a făcut dovada că în speță ar fi vorba despre o expropriere de fapt, acesta aflându-se în posesia terenului, nefiindu-i afectat dreptul de dispoziție, de a folosi bunul și de a-i culege fructele. Deși a susținut că i-a fost împiedicat accesul la teren prin îngrădirea perimetrului aeroportului, reclamantul nu a făcut dovada că ar fi urmat calea legală pentru a i se permite să folosească bunul, să îi culeagă fructele, și nu ar fi reușit acest lucru.
Ca atare, raportat la situația de fapt în speță nu își găsește aplicare hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Andreescu Murăreț și alții împotriva României, recunoașterea printr-o hotărâre judecătorească a calității de propietari a reclamanților asupra unui imobil naționalizat care fusese înstrăinat de către stat anterior, cu consecința imposibilității reclamanților de a intra în posesia bunului.
În speță, reclamantul se află în posesia bunului.
De asemenea în cauza Bugajny contra Poloniei este vorba despre folosirea unor terenuri ca drumuri publice, iar în cauza Kalinova contra Bulgariei despre pierderea dreptului de proprietate prin anularea titlului de proprietate în mod abuziv, prin aplicarea unei legislații care nu viza, prin ipoteza sa, situația imobilului respectiv. Recurentul reclamant nu se află în niciuna dintre aceste situații.
Faptul că terenul în cauză, fiind situat în apropierea aeroportului, nu poate fi folosit potrivit legii decât pentru anumite activități nu înseamnă automat că a fost încălcat art. 1 parag. 1 din Protocolul adițional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că potrivit parag. 2 al aceluiași articol, dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general.
Or, în speță nu s-a făcut dovada că prin impunerea acestor limitări, date de poziționarea terenului în apropierea aeroportului, s-ar fi încălcat dreptul la respectarea bunurilor în substanța sa, și că astfel ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului nu ar fi fost proporțională cu scopul urmărit, astfel, nici din această perspectivă nu se poate reține existența unei exproprieri de fapt.
Pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că reclamatul a cumpărat terenurile în cauză pe parcursul anului 2000 după publicarea O.G. nr. 64/1999 pentru aprobarea Programului strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti, în M. Of. nr. 405/26.80.1999, cunoscând sau cu minime diligențe putând cunoaște regimul juridic al acestor terenuri și implicit limitările aduse dreptului său de proprietate.
Faptul că nu a fost menționată în cartea funciară declararea utilității publice nu îl îndreptățește pe reclamant să solicite exproprierea propriului teren în condițiile în care legea nu îi acordă calitate procesuală activă pentru formularea unei astfel de cereri, nu se poate reține existența în cauză a unei exproprieri de fapt, și în condițiile în care regimul terenului devenise public prin procedura menționată anterior.
Înalta Curte, în analiza încălcării art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a referit la cauzele menționate expres de către recurent, neputând analiza afirmațiile recurentului în sensul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi statuat într-un anume sens în cauze similare, fără ca acestea să fie identificate, pentru a se acorda posibilitatea instanței să verifice incidența acelor statuări prin raportare la situația de fapt din prezenta cauză.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7, 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga pe recurentul reclamant la plata sumei de 3.000 RON [redusă conform alin. (3) al aceluiași art., de la 8.027,57 RON, raportat la complexitatea cauzei și munca prestată de avocat, ținând cont și de faza procesuală în care se află litigiul), către intimata pârâtă Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti SA, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata pârâtă Compania Naţională Aeroportul Internaţional H.C. - Bucureşti SA.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.D. împotriva deciziei nr. 99/A din 05 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul reclamant la plata sumei de 3.000 RON, redusă conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata pârâtă Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti SA, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7190/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7193/2012. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
