ICCJ. Decizia nr. 7214/2012. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7214/2012
Dosar nr. 4893/2/2011
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 466 din 06 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosar nr. 26050/3/2007, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC A.N. SP. Z.o.o.. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC T.M. România SRL şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, în România, marca „Dr. V.” a fost înregistrată în anul 1998 de SC H.T. SRL (nr. Y) pentru clasa de produse 32, iar în anul 2004, cu consimţământul titularului mărcii iniţiale, pârâta a solicitat înregistrarea aceleiaşi mărci, înregistrarea făcându-se sub nr. X pentru clasele de produse 5, 30 şi 32; ulterior, pârâta a dobândit de la SC H.T. SRL, prin cesiune, drepturile asupra mărcii iniţiale.
Or, în condiţiile în care iniţial, în România, marca „Dr. V.” a fost înregistrată de o terţă persoană, nu se poate susţine că raporturile de concurenţă pe o altă piaţă decât cea românească au constituit elementul care a determinat-o pe pârâtă să înregistreze marca a cărei nulitate se solicită, în scopul de a bloca intrarea reclamantei pe piaţa românească, cu produse comercializate sub marca „Dr. W.”.
Reaua-credinţă a pârâtei ar fi putut fi reţinută doar în măsura în care marca „Dr. V.” nu ar fi fost protejată în România şi pârâta ar fi solicitat şi obţinut prima înregistrarea acestei mărci pentru clasa de produse 32. Cum marca a fost înregistrată în România de către un terţ, care, ulterior, a permis înregistrarea şi de către pârâtă a mărcii menţionate, nu poate fi reţinută o intenţie a pârâtei de a bloca accesul pe piaţa românească a concurentei reclamante, întrucât accesul acesteia ar fi fost oricum împiedicat de existenţa mărcii „Dr. V.” al cărui titular era SC H.T. SRL.
A apreciat instanţa fondului că nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei în sensul că pârâta nu ar fi comercializat produse sub marca „Dr. V.”, din actele de la dosar rezultând că pârâta a făcut operaţiuni de import şi de comercializare a unor tablete efervescente sub marca menţionată, precum şi acţiuni de promovare a acestui produs pe piaţă, aşa încât nu se poate reţine că înregistrarea mărcii s-a făcut în scop de blocaj.
Faptul că marca a fost înregistrată pentru aceeaşi clasă de produse ca şi marca reclamantei nu poate fi reţinut ca element care să contureze reaua-credinţă, întrucât chiar reclamanta susţine că acţionarul majoritar al pârâtei şi reclamanta sunt concurente pe piaţa poloneză a producătorilor de sucuri. Astfel, era firesc ca înregistrarea mărcii într-o altă ţară să se facă pentru acele clase de produse din categoria care face obiectul de activitate al pârâtei. Marca a fost înregistrată cu acordul titularului de la acel moment al mărcii „Dr. V.”, marcă ce fusese înregistrată pentru aceeaşi clasă de produse în anul 1998, cu aproximativ 7 ani înainte ca reclamanta să devină titularul mărcii „Dr. W.”.
Prin decizia nr. 75/A din 14 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinţei menţionate, dispunându-se schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii şi anulării mărcii înregistrate sub nr. X din 20 aprilie 2004, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că pârâta a avut cunoştinţă despre existenţa mărcii „Dr. W.”, înregistrată în Polonia de către reclamantă, atât pe piaţa poloneză, cât şi pe piaţa comunitară, fiind de rea-credinţă la momentul înregistrării mărcii „Dr. V.” în România.
Prin decizia nr. 6759 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de către pârâtă împotriva deciziei menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza, la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea apelului.
Pentru a dispune astfel, instanţa de casare a constatat, în esenţă, că nu poate fi primit motivul de recurs vizând existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, deoarece se tinde, în fapt, la reaprecierea situaţiei de fapt reţinute în cauză.
S-a apreciat, însă, că sunt fondate susţinerile recurentei vizând aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, din perspectiva conţinutului conceptual al relei-credinţe şi a criteriilor de apreciere a acestuia, analiza sa vădind, în acelaşi timp, că situaţia de fapt şi de drept nu a fost pe deplin şi în mod corect stabilită.
În aplicarea dispoziţiilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, evaluând atitudinea subiectivă a pârâtei la momentul cererii de înregistrare a mărcii „Dr. V.” nr. X, respectiv la data de 28 aprilie 2004 şi conchizând în sensul relei-credinţe, instanţa de apel a definit în mod corect frauda ca fiind săvârşirea unor acte de atingere a drepturilor altuia pentru a obţine foloase injuste, dar a apreciat eronat că aceasta reprezintă doar o formă de manifestare a relei-credinţe, în sensul normei în discuţie, când, în realitate, se suprapune acesteia în toate cazurile.
Dacă s-ar reţine contrariul, ar însemna ca reaua-credinţă să includă şi forma de vinovăţie a culpei, dedusă de către instanţa de apel din lipsa de diligenţă în acţiunile întreprinse, în raporturile cu concurenţii de pe aceeaşi piaţă de produse sau servicii.
Or, este exclus ca simpla culpă să aibă semnificaţia relei-credinţe, ca motiv de nulitate a înregistrării mărcii, deoarece sancţiunea aplicată ar fi excesivă faţă de atitudinea comerciantului, ce nu a urmărit eliminarea, discreditarea sau parazitarea concurenţei.
Doar intenţia frauduloasă poate determina aplicarea sancţiunii nulităţii, cât timp intenţia solicitantului mărcii nu a fost aceea ca marca să-şi îndeplinească funcţiile specifice, respectiv de a dobândi drepturile asupra unei mărci pe care să o folosească ulterior şi să o impună pe piaţă, ci de a bloca accesul concurentului pe piaţă sau de a-şi crea un avantaj comercial, profitând de semnul preexistent (în cazul solicitantului comerciant), asigurându-şi posibilitatea de a crea confuzie între marca sa şi cea a reclamantei, pe care o parazitează, în acest fel, sub o aparenţă de legalitate.
De altfel, intenţia reprezintă forma de vinovăţie cerută pentru existenţa oricărui act concurenţial neloial.
S-a mai reţinut că aceste constatări sunt confirmate de aprecierile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reflectate în decizia pronunţată la data de 11 iunie 2009, în cauza C-529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Spriingli AG contra Franz Hauswirth GmbH), la care s-a făcut referire prin motivele de recurs.
Astfel, nu este suficientă cunoaşterea de către solicitantul mărcii a „faptului relevant” (existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă), fiind necesar a se dovedi că intenţia pârâtei, la momentul cererii de înregistrare a mărcii, a fost aceea de a împiedica intrarea mărcii reclamantei pe piaţa românească, astfel cum a pretins reclamanta.
Cât priveşte criteriile de apreciere a acestor cerinţe, implicit, mijloacele de dovedire a intenţiei frauduloase, simpla cunoaştere a „faptului relevant” nu prezumă, prin ea însăşi, existenţa unei intenţii frauduloase, astfel cum rezultă din considerentele deciziei de apel, atare intenţie trebuind a fi probată distinct de prima cerinţă şi apreciată ca atare.
În evaluarea unei asemenea intenţii, este relevantă cercetarea actelor de comercializare a produselor cărora marca le-a fost destinată, ulterior înregistrării (în primul rând, evident, dacă a avut loc o utilizare efectivă a mărcii pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată), pentru a se determina dacă şi în ce măsură marca şi-a îndeplinit funcţiile esenţiale specifice.
Totodată, decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene face referire la o a treia cerinţă necesară pentru ca reaua-credinţă să subziste, distinct de condiţia cunoaşterii existentei mărcii terţului şi de cea a intenţiei frauduloase, anume cerinţa gradului de protecţie juridică de care se bucură atât marca terţului, cât şi semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată.
Această cerinţă este, de asemenea, importantă pentru reţinerea relei-credinţe, fiind necesar a se evalua ca atare.
În acest context, se impune a se verifica, în primul rând, limitele teritoriale la care se raportează protecţia juridică a fiecărui semn în dispută, înregistrat sau nu, răspunzându-se la întrebarea care este teritoriul pe care funcţionează piaţa produselor sau serviciilor, relevantă în cauză, respectiv cel polonez - fiind vorba despre preexistenta unei mărci înregistrate în Polonia -, cel românesc sau chiar teritoriul Uniunii Europene, dat fiind că, în prezent, semnul similar mărcii pârâtei beneficiază de protecţie juridică şi pe teritoriul României, începând cu data de 01 ianuarie 2007.
Dacă se va aprecia că cea din urmă ipoteză este viabilă, se va ţine cont de împrejurarea că reclamanta a înregistrat semnul, drept marcă comunitară, abia la sfârşitul anului 2004, moment la care marca a cărei anulare se solicită era deja înregistrată în România.
În măsura în care se va aprecia că piaţa relevantă este plasată pe teritoriul polonez, trebuie lămurit, de asemenea, dacă poate subzista reaua-credinţă la înregistrarea unei mărci în România independent de principiul teritorialităţii ce guvernează protecţia juridică a unei mărci, a conchis instanţa de casare.
În rejudecarea apelului, prin decizia nr. 229/A din 04 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de reclamantă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a admis în parte acţiunea, a dispus anularea parţială a mărcii nr. X din 28 aprilie 2004, în ce priveşte înregistrarea acesteia pentru produsele/serviciile din clasa 32, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 7.000 euro.
Prin decizia de casare, pe de o parte s-a reţinut că marca ulterior înregistrată de pârâtă este similară cu marca titularului cererii de anulare sau cu un semn utilizat de acesta în activitatea sa comercială, iar pe de altă parte că însăşi societatea pârâtă-recurentă nu a contestat că, la momentul solicitării de înregistrare a mărcii, cunoştea sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă despre existenţa mărcii poloneze a reclamantei.
Curtea a notat că, în recurs, nu s-a reţinut vreo eroare în judecata făcută de instanţa de apel, în primul ciclu procesual, în ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt a cunoaşterii de către pârâtă – prin organele sale –, la momentul solicitării înregistrării mărcii a cărei anulare se cere, a existenţei mărcii poloneze a reclamantei şi a utilizării acesteia din urmă în activităţile sale comerciale cu produse de aceeaşi natură cu cele pe care le comercializează şi pârâta.
Soluţia de casare cu trimitere pronunţată de instanţa de control judiciar în recurs a fost determinată de aprecierea ca eronată a concluziei instanţei de apel potrivit căreia simpla cunoaştere a existenţei şi folosinţei mărcii a cărei anterioritate o invocă reclamanta ar fi suficientă pentru întrunirea relei credinţe.
A reţinut instanţa de casare că, pentru a se stabili, în sensul prevederilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, existenţa relei-credinţe la înregistrarea mărcii a cărei anulare se solicită, este necesar ca înregistrarea ei să fi fost făcută cu intenţie frauduloasă.
Având în vedere aceste coordonate ale rejudecării apelului, Curtea a constatat că probatoriul administrat în speţă relevă faptul că societatea pârâtă SC T.M. România SRL face parte din Grupul M.W., de origine poloneză, dintre acţionarii firmei poloneze făcând parte şi numitul K.G.
Acesta din urmă îndeplinea, la data înregistrării mărcii a cărei anulare se cere, funcţia de director al societăţii constituite în România de Grupul M., respectiv SC L.F.I. SRL (redenumită ulterior SC T.M. România SRL), fiind totodată şi acţionar al SC H.T. SRL
Pe teritoriul Poloniei, reclamanta A.N. Z.o.o. şi societatea poloneză M. (şi ea asociat la SC T. SRL) activează în acelaşi domeniu, respectiv acela al producţiei de băuturi răcoritoare, având cele mai bune cote pe piaţa poloneză, în acest domeniu, la nivelul anului 2004 (39,9% M. şi 20,8% A.N.), aspecte ce reies din publicaţiile locale depuse la dosarul de fond.
Pe de altă parte, marca Dr. W. se bucura de popularitate pe acelaşi teritoriu, având un grad de recunoaştere de aproximativ 61%.
Curtea a apreciat că prezenţa, pe aceeaşi piaţă - a producţiei de băuturi răcoritoare - atât a societăţii reclamante, cât şi a persoanelor ce au calitate de asociaţi ai societăţii pârâte de naţionalitate română, dar şi succesul comercial de care fiecare dintre acestea se bucură în Polonia (fiind concurenţi de top, rivali pe segmentul de piaţă al băuturilor răcoritoare) dovedeşte cunoaşterea de către menţionaţii asociaţi atât a existenţei şi prestigiului mărcii poloneze Dr. W., cât şi a negocierilor ce s-a finalizat cu achiziţionarea acestei mărci de către reclamantă, în cursul anului 2004.
De asemenea, a reţinut Curtea că în aceleaşi publicaţii locale se face vorbire despre strategia gândită de cei doi concurenţi polonezi, de a-şi extinde activităţile comerciale pe pieţele externe.
O atare împrejurare constituie, în aprecierea Curţii, un indiciu puternic în sensul că fiecare dintre cei doi concurenţi-rivali pe piaţa poloneză au iniţiat strategii comerciale menite să asigure intrarea produselor lor pe pieţele altor state şi succesul în activitatea comercială astfel desfăşurată.
Această concluzie se conturează în considerarea finalităţii oricărei activităţi comerciale, finalitate care este aceea de a obţine un profit, neputând fi de conceput ca un comerciant să îşi desfăşoare activitatea fără a urmări un asemenea scop.
În ce priveşte piaţa din România, Curtea a constatat că societatea pârâtă era prezentă pe această piaţă în anul 2004 şi că, avându-i ca asociaţi pe societatea comercială de origine poloneză M. şi pe numitul K.G., reprezenta pârghia necesară derulării intereselor comerciale ale menţionatei societăţi poloneze.
Din perspectiva întinderii drepturilor conferite de marca poloneză Dr. W., s-a constatat că aceasta nu putea asigura, pe teritoriul României, vreo protecţie – în sensul de exclusivitate în utilizare – titularului ei, asemenea efecte putând fi produse la nivelul anului 2004 (când a fost înregistrată marca a cărei anulare se cere, acesta fiind momentul în raport de care se impune a fi evaluată regularitatea înregistrării ei) numai de înregistrările de marcă realizate în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci din România – potrivit exigenţelor art. 4 raportat la art. 1 din Legea nr. 84/1998.
Cât priveşte înregistrarea aceleiaşi mărci pe cale comunitară, în baza cererii depuse de reclamanta A.N. la 17 noiembrie 2004, Curtea a notat că nici aceasta nu putea produce vreun efect pe teritoriul României la epoca la care pârâta a solicitat în România înregistrarea semnului similar a cărui nulitate se invocă, pe de o parte pentru că această solicitare de înregistrare a fost făcută la o dată ulterioară celei la care pârâta constituit, în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, depozitul reglementar pentru marca Dr. V. - respectiv 27 aprilie 2004 -, iar pe de altă parte pentru că, potrivit art. 159a din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 40/1994 privind marca comunitară, marca astfel înregistrată a începută să producă efecte în România numai de la data de 01 ianuarie 2007, când acest stat a dobândit calitatea de membru al Uniunii Europene.
Faţă de concluziile reţinute, Curtea a constatat că reclamanta nu se bucura, în România, de o protecţia juridică asupra semnului Dr. W. la momentul la care pârâta a solicitat înregistrarea ca marcă a semnului similar Dr. V.
Însă, având în vedere: raporturile de concurenţă/rivalitate ce existau între comerţul desfăşurat reclamantă, pe de o parte, şi cel derulat pe teritoriul polonez de grupul de persoane ce au calitate de asociaţi – şi organe de conducere – la societatea pârâtă, pe de altă parte; dezvăluirea intenţiei fiecăruia dintre cei doi comercianţi polonezi de a-şi extinde activităţile în străinătate, precum şi mediatizarea amplă ce s-a realizat în anul 2004 cu privire la negocierile purtate de A.N. spre a-şi include în portofoliu marca Dr. W. – care se bucura de o însemnată popularitate pe aceeaşi piaţă poloneză – s-a constatat că demersul pârâtei de a înregistra un semn puternic similar – Dr. V. – pe o piaţă pe care încă nu intrase concurentul A.N. face să se contureze intenţia primeia de a obstrucţiona accesul concurentului său, pe această piaţă, cu sucurile pe care le produce sub menţionata marcă.
Această concluzie este întărită şi de împrejurarea că, deşi a înregistrat marca Dr. V. pentru produse din clasa 32 – bere, ape minerale şi gazoase şi alte băuturi nealcoolice; băuturi din fructe şi sucuri din fructe; siropuri şi alte preparate pentru fabricarea băuturilor – încă din anul 2004, nu există un minimum de probatoriu care să ateste utilizarea ulterioară a mărcii pentru această categorie de produse.
Tabletele efervescente cu aromă de portocale ce au fost comercializate (exclusiv) în anul 2004 de către pârâtă sub marca Dr. V. constituie – astfel cum reiese din menţiunile care se regăsesc pe ambalajul lor şi conţinutul în documentul vamal întocmit cu ocazia importului acestui produs – suplimente alimentare, care se subsumează produselor din clasa 5 potrivit clasificării de la Nisa, şi nu băuturi răcoritoare din categoria celor de care se face vorbire în descrierea protecţiei pentru clasa 32 în certificatul de înregistrare a mărcii a cărei anulare se solicită.
Altfel spus, dovedind că a utilizat marca Dr. V. pentru produse din clasa 5 (aflate şi ele sub cupola protecţiei conferite prin certificatul de înregistrare a mărcii nr. X din 28 aprilie 2004), pârâta a probat că, în aceste limite, înregistrarea respectivei mărci a fost realizată potrivit scopului unui asemenea demers, respectiv spre a fi utilizat în comerţ în vederea deosebirii produselor/serviciilor ce îi aparţin de cele care aparţin altor comercianţi.
Însă, această utilizare nu poate produce efecte şi în privinţa altor produse/servicii pentru care pârâta a dobândit protecţie prin acelaşi certificat de înregistrare, spre a concluziona că ar fi satisfăcute exigenţele menţionate şi în privinţa lor.
Faţă de considerentele anterior expuse, Curtea a reţinut că, deşi reclamanta nu se bucura de protecţie asupra semnului Dr. W. pe teritoriul pentru care pârâta a solicitat în anul 2004 - şi a obţinut - înregistrarea mărcii a cărei anulare se solicită, înregistrarea acestei din urmă mărci pentru produsele din clasa 32 nu s-a realizat cu intenţia de a folosi marca în acest segment de piaţă, ci cu scopul de a obstrucţiona accesul pe piaţa românească a unei societăţi comerciale cunoscute ca fiindu-i concurent pe piaţa băuturilor răcoritoare.
Or, urmărirea unui asemenea scop reflectă fără îndoială intenţia frauduloasă a solicitantului înregistrării mărcii Dr. V., de îngrădire a unei potenţiale intrări pe piaţa din România a unei mărci puternic similare care se bucură de renume într-un alt stat, pe a cărui piaţă relevantă asociaţii din cadrul societăţii pârâtei sunt actori importanţi.
Fiind astfel dovedite atât cunoaşterea de către pârâtă a existenţei şi utilizării cu succes, în Polonia, a mărcii Dr. W., dar şi a intenţiei reclamantei de a-şi include în portofoliu această marcă de succes, cât şi intenţia frauduloasă a pârâtei de a înregistra în România marca Dr. V. cu scopul de a bloca accesul băuturilor răcoritoare purtând marca poloneză menţionată pe piaţa similară din România, Curtea a apreciat că sunt întrunite condiţiile cerute pentru reţinerea relei credinţe a pârâtei la înregistrarea mărcii a cărei anulare se cere.
Cât priveşte împrejurarea existenţei unei înregistrări anterioare a mărcii Dr. V. având ca titular iniţial o altă societate comercială (SC H. SRL), Curtea a apreciat că aceasta nu poate înlătura concluzia anterior reţinută întrucât, pe de o parte, conduita de bună credinţă adoptată de pârâtă faţă de respectiva societate nu înlătură reaua credinţă ce s-a dovedit – potrivit celor ce preced – faţă de SC A.N. Sp. Z.o.o., iar pe de altă parte pentru că înregistrarea anterioară a mărcii nu a fost nici ea urmată de acte de folosire (nici chiar ulterior datei de 17 iulie 2006, când s-a finalizat cesiunea către pârâtă a drepturilor asupra mărcii), ceea ce a condus la aplicarea sancţiunii decăderii din drepturile asupra ei – potrivit cu decizia civilă nr. 217/A din 02 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a, ceea ce reliefează faptul că nici înregistrarea precedentă nu a corespuns scopului pentru care a fost reglementată.
Excede obiectului litigiului pendinte analiza regularităţii înregistrării mărcii Dr. V. cu nr. Y/1998, astfel încât apărările pârâtei intimate ce tind la cercetarea scopului avut în vedere, prin formularea de către SC H. SRL a solicitării de înregistrare a menţionatei mărcii pentru produse clasa 32 – sucuri, nu pot avea vreo relevanţă în aprecierea relei credinţe care i se impută de către reclamantă în privinţa propriei solicitare de înregistrare făcută în anul 2004.
Având în vedere concluziile reţinute, Curtea a reţinut că solicitarea pârâtei de înregistrare a mărcii Dr. V. pentru produsele din clasa 32 (astfel cum sunt descrise în certificatul de înregistrare nr. X) a fost făcută cu rea credinţă, scopul acestei solicitări fiind acela de bloca intrarea pe piaţa românească a produselor din aceeaşi categorie purtând o marcă similară de origine poloneză – produse care erau cunoscute asociaţilor din cadrul societăţii pârâte, care nu numai că au naţionalitate poloneză, dar şi desfăşoară activităţi comerciale de succes pe piaţa relevantă din Polonia.
Împotriva deciziei menţionate mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC T.M. România SRL, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dezlegările date de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, după cum urmează:
- În ceea ce priveşte cunoaşterea de către pârâtă a utilizării unei mărci identice sau similare într-un alt stat, recurenta a susţinut că nu a avut cunoştinţă de preexistenţa sau posibilitatea transferării mărcii Dr. W. în patrimoniul reclamantei, anterior înregistrării mărcii Dr. V.
Aşa cum rezultă din certificatul de înregistrare de marcă nr. X depus la dosarul cauzei, T. a obţinut înregistrarea mărcii Dr. V., pentru clasele de produse 5, 30 şi 32, la data de 28 aprilie 2004, iar conform probelor depuse la dosarul cauzei de către A.N. şi invocate în motivarea Curţii de Apel, respectiv articolele de ziar din presa poloneză, negocierile şi preluarea mărcii Dr. W. de către reclamantă au fost aduse la cunoştinţa publicului abia la data de 24 noiembrie 2004.
Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect aceste fapte, concluzia la care ajunge este una vădit greşită, întrucât nu extrage concluzia firească din această anterioritate a drepturilor pârâtei T., anume necunoaşterea „faptului relevant” (în termenii deciziei de casare).
Curtea de Apel nu invocă nicio altă dovadă, în afara respectivelor articole de presă ulterioare datei înregistrării mărcii subscrisei în România, din care să rezulte cunoaşterea acelor negocieri (care prin natura lor sunt secrete) dintre A.N. şi titularul anterior al mărcii din Polonia ori că mediatizarea ar fi avut loc anterior înregistrării de către subscrisă a mărcii Dr. V. Fiind vorba de un fapt negativ, T. nu poate furniza alte probe care să arate că nu cunoştea respectivele negocieri, sarcina probei presupusei cunoaşteri revenind în mod evident reclamantei potrivit principiului onus probandi incumbit actori.
Astfel, instanţa de apel nu a făcut o judicioasă aplicare a dezlegărilor de drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajungând la concluzia greşită că situaţia de fapt ar conduce la conturarea intenţiei T. de a înregistra o marcă de blocaj.
Pe de altă parte, nu este satisfăcut nici criteriul utilizării mărcii de către reclamantă, reţinut în decizia de casare pe baza deciziei Lindt pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Aşa cum reiese din situaţia de fapt stabilită de Curtea de Apel, la momentul la care T. a înregistrat marca Dr. V. în România, A.N. nu avea niciun drept asupra mărcii Dr. W. în Polonia. Prin urmare, reclamanta nici nu realizase acte de utilizare a mărcii în activitatea sa comercială în Polonia. Simplele negocieri comerciale (care nu puteau fi cunoscute de T.) nu reprezintă acte de folosire a mărcii, astfel cum această noţiune este dezvoltată în literatura de specialitate şi în jurisprudenţă.
- În ceea ce priveşte intenţia frauduloasă la momentul înregistrării prin raportare la utilizarea efectivă a mărcii de către T., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în acest caz, este „relevantă cercetarea actelor de comercializare a produselor cărora marca le-a fost destinată ulterior înregistrării (...) pentru a determina dacă şi în ce măsură marca şi-a îndeplinit funcţiile esenţiale specifice.”
Curtea de Apel a stabilit faptul că T. a realizat acte de comercializare de produse sub marca Dr. V., iar ca urmare a acestor acte a concluzionat că pârâta a fost de bună-credinţă la înregistrarea mărcii. Cu toate acestea, nu a dus raţionamentul până la capăt şi a constatat, în mod eronat, că T. a fost de bună-credinţă numai în ceea ce priveşte produsele din clasa 5 şi 30, nu şi în ceea ce priveşte produsele din clasa 32, conform clasificării de la Nisa.
Este evident că instanţa de apel s-a abătut de la concluziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privitoare la natura şi modul de operare al bunei-credinţe, încălcând astfel prevederile art. 315 C. proc. civ., deoarece singura concluzie la care putea ajunge pe baza constatării că a existat o utilizare efectivă a mărcii era aceea că pârâta a fost de bună-credinţa la momentul înregistrării, fără a mai face nicio distincţie între clasele de produse pentru care a fost înregistrată marca, buna-credinţă neputând avea în niciun caz un caracter divizibil.
De altfel, deşi Curtea de Apel realizează o analiză distinctă a bunei-credinţe a pârâtei în raport cu produsele din clasele 5 şi 32, nu există nicio trimitere la clasa de produse 30 (cafea, ceai), în ciuda faptului că argumentele pentru înregistrarea mărcii pentru produsele din clasa 30 sunt identice şi pentru clasa 32. În concluzie, instanţa de apel recunoaşte, implicit, că pârâta este de bună-credinţă la înregistrarea mărcii atât pentru clasa 5 - suplimente alimentare, cât şi pentru clasa 30 - cafea, ceai.
Mai mult, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere, în analiza bunei credinţe a pârâtei, şi faptul preexistenţei mărcii Dr. V., înregistrată în anul 1998. Astfel, în măsura în care scopul urmărit de T. la momentul înregistrării mărcii din 2004 (a cărei anulare se cere) ar fi fost blocarea accesului A.N. pe piaţă, ar fi putut opune fără nicio restricţie marca Dr. V. nr. Y înregistrată în clasa de produse 32 – sucuri („marca iniţială”), marcă ce producea efecte depline la acel moment.
Faptul că T. a înregistrat din nou aceeaşi marcă, de această dată cu privire la mai multe clase de produse similare, dovedeşte, o dată în plus, faptul că T. a fost de bună-credinţă la data înregistrării mărcii a cărei anulare se cere.
Nu întâmplător, aşa cum a constatat Curtea de Apel, chiar în anul 2004, anul înregistrării mărcii a cărei anulare se cere, T. a început să importe şi să comercializeze sub această marcă produsul tabletele efervescente cu aromă de portocale. Un asemenea tip de înregistrare lărgită nu face altceva decât să aducă o protecţie adecvată unei mărci, care dacă are succes pe piaţa poate fi extinsă în vederea promovării unor produse similare sau apropiate cu privire la care a mai fost înregistrată (exemplu, ceaiuri - clasa 30, sucuri naturale - clasa 32). Astfel, strategia de piaţă a T. a fost tocmai aceea de a lansa o linie de produse de băut pentru întreţinerea stării de sănătate sub marca Dr. V. (fie ca acestea sunt tablete efervescente - pe baza cărora se obţine o băutură - sucuri sau ceaiuri). Prin urmare, este evident că ceea ce s-a urmărit a fost crearea unei mărci puternice sub care să poată fi promovată o linie de produse destinate menţinerii stării de sănătate, iar nu blocarea concurenţilor.
În plus, Curtea de Apel trebuia să aibă în vedere şi criteriul similitudinii produselor atât pentru clasa 5 şi clasa 30, cât şi pentru clasa 32. Dacă pentru clasa 30 şi clasa 5, a considerat, în mod implicit, că produsele sunt similare, existând un risc evident de confuzie, în mod paradoxal, Curtea a considerat că pentru produsele din clasa 32 raţionamentul nu se mai aplică şi a anulat parţial marca.
În măsura în care produsele sunt similare şi au avut loc acte de utilizare pentru cel puţin unul din produse, chiar dacă situate în clase diferite, buna-credinţă nu poate fi scindată sau apreciată în mod distinct. Altfel spus, nu se justifică acordarea unei protecţii separate pentru produse pentru care există un risc evident de confuzie. Altminteri, scopul înregistrării este tocmai acela al obţinerii unei protecţii eficiente împotriva oricărui potenţial act de contrafacere prin punerea pe piaţă a oricăror produse similare purtând acelaşi semn ca şi cele ale subscrisei.
În acest sens, recurenta a invocat hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Henkel/OAPI, C-456/01 P şi C-457/01 P, din care rezultă că, în măsura în care, prin aplicarea unei anumite mărci, există orice risc de confuzie între produse cu privire la originea acestora, nu există niciun motiv a conferi protecţie respectivei mărci.
Prin raportare la speţa de faţă, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că există un risc vădit de confuzie între tabletele cu aromă de portocală destinate a fi comercializate sub marca Dr. V. de către pârâtă, tablete care prin modul lor firesc de folosire (constând în dizolvarea în apă) se transformă într-o băutură cu aromă de portocală, şi un suc cu aromă de portocală, ce ar urma să fie comercializat sub marca Dr. W. de către A.N. În plus, întrucât (aşa cum reiese implicit din decizia recurată) nu se justifică anularea mărcii pentru clasa de produse 30 - ceaiuri, cu atât mai mult nu se justifică anularea pentru clasa de produse 32 - sucuri.
De altfel, denumirea „Dr. V.” a fost înregistrată de pârâtă tocmai din dorinţa de a sublinia caracteristicile produselor sale. Astfel, această denumire induce ideea de sănătate, creând în mintea utilizatorului o legătură evidenţă cu noţiunile de „vitalitate” şi „vitamine”, implicit şi cu ideea de sănătate. Pârâta este un important producător de sucuri naturale pentru copii, nectaruri de fructe şi alte asemenea, caracterul sănătos al produselor T. fiind de esenţa activităţii sale.
- Recurenta a susţinut că nici condiţia gradului de protecţie juridică a mărcii Dr. W. prin raportare la criteriul teritorialităţii nu este satisfăcută.
Criteriul gradului de protecţie juridică reprezintă, conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, „a treia cerinţă necesară pentru ca reaua-credinţă să subziste, distinct de condiţia cunoaşterii existenţei mărcii terţului şi de cea a intenţiei frauduloase (...).”. Altfel spus, în cazul în care se ajunge la concluzia că semnul Dr. W. nu se bucura de o protecţie juridică teritorială adecvată, pârâta va fi considerată de bună credinţă. Cu toate acestea, deşi Curtea de Apel constată că reclamanta nu se bucura de protecţie asupra semnului Dr. W. pe teritoriul pentru care pârâta a solicitat în anul 2004 - şi a obţinut - înregistrarea mărcii, ajunge la concluzia eronată că pârâta a fost de rea-credinţă, încălcând astfel dispoziţiile obligatorii ale deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dreptul conferit de o marcă naţională are un caracter esenţialmente teritorial, protecţia unei mărci fiind limitată la ţara/ţările în care aceasta a fost înregistrată. În caz contrar, ar însemna că, ori de câte ori o marcă este înregistrată pe cale naţională într-o ţară, aceasta ar deveni indisponibilă în toate celelalte jurisdicţii din lume, ceea ce este absurd.
Or, aşa cum corect a reţinut chiar instanţa de recurs, marca comunitară Dr. W. a fost înregistrată de A.N. abia la sfârşitul anului 2004, moment la care marca Dr. V., a cărei anulare se solicită, era deja înregistrată în România.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Prin decizia nr. 6759 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ciclul procesual anterior, s-a dispus casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea faptului că reaua-credinţă la înregistrarea unei mărci nu poate rezulta doar din faptul cunoaşterii, de către persoana care a devenit titularul mărcii înregistrate, a existenţei unei mărci anterioare (sau, în anumite condiţii, chiar a unui semn neînregistrat ca marcă) şi utilizate efectiv, fiind necesară întrunirea şi a altor criterii, ce trebuie verificate în concret, precum intenţia frauduloasă şi nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.
Instanţa de apel, schimbând în tot hotărârea primei instanţe şi dispunând anularea mărcii Dr. V. nr. X pentru înregistrare cu rea-credinţă, a reţinut că instanţa de casare nu a infirmat situaţia de fapt stabilită prin decizia de apel în ciclul procesual anterior. Astfel, în rejudecare, a pornit de la premisa că la data depozitului mărcii a cărei anulare se solicită în cauză – 28 aprilie 2004, pârâta, prin asociaţii săi, cunoştea despre preexistenţa mărcii poloneze Dr. W. şi despre utilizarea acesteia în activitatea comercială pentru produse de aceeaşi natură cu cele comercializate de către pârâtă.
Această premisă este corectă doar în parte, întrucât, deşi prin decizia de casare nu s-au infirmat aprecierile de fapt deja conturate, s-a arătat necesitatea clarificării pe deplin a situaţiei de fapt, prin prisma dezlegărilor instanţei supreme.
Or, o asemenea lămurire era necesară în privinţa utilizării mărcii poloneze Dr. W. la data de 28 aprilie 2004, deoarece în ciclul procesual anterior a fost avută în vedere doar preexistenţa mărcii poloneze, cunoscută de către pârâtă, nu şi utilizarea sa efectivă, aspect ce a fost relevat abia prin decizia de casare.
Cu toate acestea, se observă că instanţa de apel a reţinut că marca poloneză Dr. W. beneficia de recunoaştere de către publicul relevant polonez în proporţie de circa 61%, iar prezenţa pe aceeaşi piaţă – a producţiei de băuturi răcoritoare – atât a societăţii reclamante, cât şi a persoanelor ce au calitatea de asociaţi ai societăţii pârâte, cât şi a persoanelor ce au calitatea de asociaţi ai societăţii pârâte de naţionalitate română, dar şi succesul comercial de care fiecare dintre acestea se bucură în Polonia (fiind concurenţi de top, rivali pe segmentul de piaţă ai băuturilor răcoritoare), dovedeşte cunoaşterea de către pârâtă atât a existenţei şi a prestigiului mărcii poloneze Dr. W., cât şi a negocierilor ce s-au finalizat cu achiziţionarea acestei mărci de către reclamantă, în cursul anului 2004.
De asemenea, instanţa a reţinut că în publicaţiile locale s-a făcut vorbire despre strategia gândită de către cei doi concurenţi polonezi de a-şi extinde activităţile comerciale pe pieţele externe.
Faţă de aceste considerente, se constată că instanţa de apel a analizat şi aspectul utilizării mărcii Dr. W., marcă ce figura în topul principalilor producători de sucuri naturale, precum şi al cunoaşterii de către pârâtă a acestui fapt, date fiind relaţiile concurenţiale pe aceeaşi piaţă de produse.
Astfel, deşi nu se poate reţine nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. din acest punct de vedere, instanţa de apel, pentru a se considera că a dat eficienţă deciziei de casare şi a analizat atitudinea subiectivă a pârâtei la înregistrarea mărcii în raport de criteriile enunţate de către instanţa supremă, ar fi trebuit să analizeze aceste criterii nu în mod izolat, ci având în vedere faptul că acestea se condiţionează reciproc: nu poate subzista intenţia frauduloasă fără cunoaşterea „faptului relevant” (atât a existenţei, cât şi a utilizării mărcii poloneze Dr. W.), însă nici aceasta din urmă fără intenţia de a profita de semnul preexistent, prin blocarea utilizării acestuia pe piaţa produselor în contextul căreia se analizează atitudinea subiectivă.
Ceea ce este esenţial în analiza atitudinii subiective – după cum rezultă din decizia de casare – este împrejurarea dacă şi în ce măsură marca înregistrată şi-a îndeplinit funcţiile specifice, cercetându-se actele de comercializare efectuate de către pârâtă, însă prin prisma actelor de utilizare, la data solicitării înregistrării mărcii, a mărcii preexistente, invocate ca atare în susţinerea cererii de anulare a mărcii ulterioare.
Or, instanţa de apel s-a raportat exclusiv la actele de comercializare efectuate de către pârâtă, nu şi la cele efectuate în legătură cu marca poloneză Dr. W.
După cum s-a reţinut în fapt, marca Dr. W. era efectiv utilizată, figura între primele zece mărci din Polonia din punctul de vedere al cotei de piaţă şi era recunoscută de publicul relevant în proporţie de 61%.
Instanţa de apel nu a reţinut, însă, că marca ar fi fost utilizată, la data de 28 aprilie 2004, pentru alte produse decât cele pentru care marca Dr. W. era înregistrată în Polonia, respectiv „băuturi din fructe şi sucuri din fructe” din clasa 32, conform certificatului de protecţie eliberat de Oficiul de Brevete din Polonia.
De altfel, dacă marca ar fi fost utilizată în fapt şi pentru alte produse decât cele pentru care era înregistrată în Polonia, ar fi trebuit stabilit dacă, pentru acele produse, marca beneficia de protecţie juridică printr-un grad ridicat al cunoaşterii de către public, în virtutea unei astfel de utilizări. Or, instanţa de apel nu a reţinut că recunoaşterea de către consumatori într-un procent de 61% ar viza şi alte produse decât cele pentru care marca era înregistrată şi nu a stabilit care ar fi acele produse, dimpotrivă, s-a referit la întinderea drepturilor conferite de marca poloneză, dobândite, aşadar, prin înregistrare, ceea ce impunea raportarea exclusiv la produsele menţionate în certificatul de înregistrare, în absenţa unor aprecieri contrare.
Atitudinea subiectivă a persoanei juridice - prin organele sale - la înregistrarea unei mărci se analizează la momentul solicitării de înregistrare, pentru că, doar în acest caz, s-ar putea imputa solicitantului intenţia de fraudare a unei mărci preexistente.
Astfel, reaua-credinţă a pârâtei trebuie analizată în raport de situaţia mărcii poloneze de la acel moment, independent de extinderea ulterioară a sferei produselor şi a serviciilor sub care marca a fost înregistrată, ca marcă comunitară (abia la data de 17 noiembrie 2004).
Această constatare nu exclude posibilitatea ca reaua-credinţă la înregistrarea unei mărci să subziste şi în legătură cu produse similare cu cele efectiv utilizate sub semnul preexistent, nu numai pentru produse identice (în speţă, băuturi din fructe şi sucuri din fructe), chiar dacă semnul anterior nu era utilizat pentru aceste produse similare.
O concluzie pe acest aspect nu poate fi adoptată cu caracter de principiu, aplicabil în toate cazurile, independent de situaţia de fapt, ci de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele concrete vizând atitudinea subiectivă a persoanei care a înregistrat marca ulterioară.
Nu s-ar putea reţine că extinderea relei-credinţe asupra produselor similare trebuie să opereze în mod obligatoriu în baza deciziei pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 11 iunie 2009 în cauza C-529/07 (Lindt & Sprüngli c. Franz Hauswirth GmbH), la care a făcut trimitere instanţa de casare în primul ciclu procesual.
Pe de o parte, instanţa de casare a menţionat expres în considerente faptul că doar îşi însuşeşte criteriile de apreciere a relei-credinţe arătate în respectiva hotărâre pronunţată de instanţa europeană, fără a impune aplicarea deciziei în cauză. De altfel, hotărârea vizează mărcile comunitare, fiind pronunţată în interpretarea Regulamentului nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993, or în cauză este vorba despre o marcă naţională, înregistrată anterior aderării României la Uniunea Europeană.
Pe de altă parte, raţionamentul instanţei europene, chiar dacă ar fi preluat în cauză pentru identitate de raţiune, tot nu ar conduce la concluzia extinderii obligatorii a relei-credinţe în privinţa produselor similare. Deşi în dispozitivul acelei decizii se face referire la utilizarea de către un terţ „a unui semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere”, datele speţei nu au impus o analiză din partea instanţei europene a similarităţii produselor ori a relevanţei acesteia în contextul relei-credinţe, fiind vorba despre produse identice. Curtea pare să fi preluat în dispozitiv, fără vreo cenzură, formularea din întrebarea preliminară adresată de instanţa naţională.
În consecinţă, relevanţa similarităţii produselor pentru care marca a cărei anulare se solicită şi a celor pentru care marca preexistentă este efectiv folosită trebuie apreciată de la caz la caz, în contextul factorilor relevanţi pentru aprecierea atitudinii subiective.
În speţa de faţă, s-a stabilit că pârâta a avut cunoştinţă despre existenţa şi utilizarea mărcii poloneze la data cererii de înregistrare a mărcii sale Dr. V., respectiv despre împrejurarea că marca poloneză Dr. W. era în curs de înstrăinare, existând riscul vânzării către reclamantă, unul dintre principalii competitori ai societăţii-mamă a pârâtei din Polonia. Totodată, pârâta ştia că reclamanta intenţiona să-şi extindă activităţile comerciale pe pieţele externe.
Trebuie adăugat faptul că în 2004, spre deosebire de România, Polonia aderase deja la Uniunea Europeană şi exista riscul înregistrării unei mărci comunitare (ceea ce s-a întâmplat), ale cărei efecte ar fi fost extinse automat în România din momentul aderării acesteia la Uniunea Europeană.
Cu toate acestea, nu ar fi rezonabil a se reţine că pârâta a prevăzut strategia comercială a reclamantei în legătură cu marca Dr. W. – pe care încă nu o achiziţionase la data de 28 aprilie 2004 -, în sensul extinderii sferei produselor comercializate sub această marcă în funcţie de specificul activităţii reclamantei, pentru a i se imputa intenţia de a bloca intrarea reclamantei pe piaţa din România, cu marca Dr. W., pentru toate produsele ce intrau în obiectul activităţii sale (cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a indicat explicit, în cauză, tipurile de produse pe care le comercializa la acel moment, independent de marca Dr. W.).
Nu este de domeniul evidenţei că marca nou achiziţionată, căreia publicul îi asocia o anumită valoare comercială, pentru băuturi şi sucuri din fructe, urma a fi extinsă la alte categorii de produse, iar reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei, nu a dovedit că pârâta cunoştea despre vreo intenţie a reclamantei în acest sens.
În acest context, o extindere a eventualei rele-credinţe dincolo de limitele utilizării semnului pretins fraudat prin înregistrarea mărcii ulterioare ar echivala cu sancţionarea solicitantului acestei mărci nu pentru intenţia de a împiedica intrarea unui concurent pe piaţă, ci pentru că nu a prevăzut manifestarea de voinţă a concurentului de a-şi folosi semnul protejat (în speţă, o marcă înregistrată) şi pentru alte produse sau servicii decât cele pentru care o utiliza efectiv la data solicitării mărcii ulterioare.
Or, o asemenea finalitate nu poate fi primită, întrucât ar contraveni conţinutului conceptual al relei-credinţe, astfel cum a fost stabilit prin decizia de casare nr. 6759 din 17 decembrie 2010, prin care s-a statuat că reaua-credinţă la înregistrarea unei mărci, în sensul art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, se suprapune în toate cazurile intenţiei frauduloase, neincluzând culpa, constând în lipsa de diligenţă în acţiunile întreprinse, în raporturile cu concurenţii de pe aceeaşi piaţă de produse sau servicii, pentru considerentele dezvoltate în acea decizie, a căror reiterare nu se impune.
De altfel, aprecierea atitudinii subiective la înregistrarea mărcii în funcţie de actele de utilizare a semnului preexistent reflectă percepţia solicitantului mărcii asupra „faptului relevant”, astfel cum acesta a fost descris în aceeaşi decizie de casare, care a reprezentat premisa rejudecării apelului, corect reţinută de către instanţa de apel, fără a-i da, însă, eficienţă în analiza relei-credinţe.
Prin prisma considerentelor expuse, se constată că anularea mărcii nr. X se justifică doar pentru produsele „băuturi din fructe şi sucuri din fructe”, pentru care marca Dr. W. era efectiv folosită la data de 28 aprilie 2004, nu şi pentru celelalte produse din clasa 32.
În aceste condiţii, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, în ceea ce priveşte modul de determinare a atitudinii subiective la înregistrarea mărcii nr. X, prin prisma criteriilor stabilite prin decizia de casare, urmând ca anularea mărcii să vizeze doar produsele „băuturi din fructe şi sucuri din fructe” din clasa 32, potrivit Clasificării internaţionale a produselor şi serviciilor în vederea înregistrării mărcilor adoptate prin Aranjamentul de la Nisa din 1957, revizuit ulterior şi ratificat de România prin Legea nr. 3/1998.
Această concluzie nu este infirmată de susţinerile pârâtei în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit să extindă efectele utilizării de către pârâtă a unora dintre produsele pentru care a înregistrat marca Dr. V. la produse similare menţionate în acelaşi certificat de înregistrare, în caz contrar, ajungându-se la scindarea nejustificată a atitudinii subiective la înregistrare în funcţie de diferitele produse sau servicii.
Instanţa de apel a dispus anularea mărcii pârâtei exclusiv pentru produsele din clasa 32 pentru care marca a fost înregistrată, respectiv „bere, ape minerale şi gazoase, alte băuturi nealcoolice, băuturi din fructe şi sucuri fructe, siropuri şi alte preparate pentru fabricarea băuturilor”.
A respins, aşadar, cererea de anulare a mărcii pentru produsele din clasa 5 „suplimente alimentare” şi din clasa 30, dispoziţie ce a intrat în puterea lucrului judecat, deoarece reclamanta nu a declarat recurs.
Respingerea cererii a fost motivată doar pentru produsele din clasa 5, în sensul că pârâta a dovedit că a utilizat marca Dr. V., în anul 2004 – aşadar, în perioada depunerii cererii de înregistrare a mărcii a cărei anulare se solicită în cauză –, pentru tablete efervescente cu aromă de portocale.
Anularea mărcii în privinţa produselor din clasa 32 a fost argumentată prin faptul că pârâta nu a dovedit utilizarea lor după înregistrarea mărcii, iar utilizarea mărcii pentru produse din clasa 5 nu produce efecte şi în privinţa altor produse pentru care pârâta a obţinut protecţie prin acelaşi certificat de înregistrare.
În raport de considerentele expuse anterior, interesul analizei pe acest aspect este limitat doar la produsele „băuturi din fructe şi sucuri din fructe”, deoarece în privinţa celorlalte produse din clasa 32 nu se justifică anularea mărcii.
Fiind vorba chiar despre produsele utilizate sub marca poloneză, cunoscute ca atare de către pârâtă, numai dacă acestea ar fi fost efectiv comercializate de către pârâtă după înregistrare – ceea ce nu s-a întâmplat, fără ca prin motivele de recurs să se susţină contrariul – s-ar fi putut reţine, eventual, lipsa unei intenţii frauduloase la înregistrare. Pârâta ar fi dovedit că a urmărit obţinerea unei protecţii juridice efective, cu titlu de marcă înregistrată, în legătură cu produse ce au necesitat alocarea de resurse financiare şi umane în desfăşurarea unei activităţi comerciale complexe de marketing, publicitate, producţie, distribuţie, comercializare etc.
În acest context, probarea de către pârâtă a utilizării mărcii Dr. V. doar pentru tablete efervescente este lipsită de relevanţă din perspectiva necesităţii utilizării pentru băuturi din fructe şi sucuri din fructe, după cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel.
Eforturile economice ale pârâtei au fost desfăşurate în direcţia comercializării pe o altă piaţă de produse decât cea a băuturilor răcoritoare, respectiv cea a medicamentelor (în categoria cărora intră, în sens larg, suplimentele alimentare, după cum a definit instanţa de apel tabletele efervescente, fără ca recurenta să conteste această natură a produselor), destinate unui alt public decât consumatorul de băuturi răcoritoare din fructe şi comercializate în alte spaţii şi prin alte reţele de distribuţie decât produsele pentru care marca poloneză înregistrată era utilizată.
Or, comercializarea de alte produse decât băuturile răcoritoare din fructe nu relevă intenţia reală a pârâtei prin înregistrarea mărcii sale, în raport de marca poloneză Dr. W., susţinerile recurentei pe acest aspect urmând a fi înlăturate.
Nu sunt fondate nici susţinerile referitoare la preexistenţa mărcii Dr. V. nr. Y, cu efecte începând din anul 1998, deoarece pârâta nu se poate prevala de drepturile dobândite prin cesiune asupra acestei mărci pentru a pretinde că a fost de bună – credinţă la data de 28 aprilie 2004, când a solicitat înregistrarea mărcii Dr. V. nr. X, în condiţiile în care cesiunea mărcii nr. Y a intervenit ulterior anului 2004, respectiv în anul 2006.
Pe de altă parte, instanţa de apel a apreciat în mod corect faptul că preexistenţa mărcii nu poate înlătura concluzia relei-credinţe, adoptată pe baza considerentelor expuse, în condiţiile în care marca nr. Y nu a fost efectiv folosită pentru produsele pentru care a fost înregistrată, astfel cum rezultă din decizia nr. 217 din 02 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi de proprietate intelectuală, irevocabilă, prin care s-a dispus decăderea pârâtei din prezenta cauză din drepturile asupra respectivei mărci.
În ceea ce priveşte protecţia juridică de care beneficiază marca poloneză aparţinând reclamantei, se reţine că instanţa de casare, fără a tranşa acest aspect, a dispus ca, în cadrul rejudecării, să se determine dacă reaua-credinţă la înregistrarea unei mărci naţionale poate subzista independent de principiul teritorialităţii ce guvernează protecţia unei mărci înregistrate într-un alt stat.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a apreciat în mod corect că răspunsul la această întrebare este unul afirmativ, deoarece este posibil ca, prin înregistrarea mărcii naţionale, să se urmărească împiedicarea intrării pe piaţa naţională relevantă a unui competitor al titularului mărcii dintr-un alt stat, care nu a obţinut încă protecţia mărcii sale pe teritoriul în care intenţionează să o utilizeze (în speţă, teritoriul României).
Intenţia frauduloasă la înregistrare nu poate fi identificată doar faţă de semne protejate – prin înregistrare sau prin folosire îndelungată (în anumite condiţii) – pe acelaşi teritoriu, întrucât înregistrarea unei mărci nu poate ignora principiile concurenţei loiale între comercianţi, ce trebuie respectate independent de caracterul teritorial al protecţiei recunoscute unei mărci. Nu s-ar putea considera ca fiind onestă atitudinea unui comerciant, care este avizat în privinţa intenţiilor de extindere teritorială a activităţii unui alt comerciant, cu privire la o anumită marcă, utilizată într-un alt stat, de a bloca această extindere, profitând de prioritatea la înregistrarea mărcii recunoscută prin lege persoanei care a depus prima o cerere de înregistrare.
Pe de altă parte, m otivul de nulitate prevăzut de art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998 poate fi invocat de către orice persoană interesată, nu numai de către titularul unei mărci anterioare protejate pe teritoriul României, în caz contrar, cauza de nulitate identificându-se cu cea prevăzută de art. 48 lit. b) din aceeaşi lege, ceea ce nu poate fi acceptat, deoarece art. 48 lit. c) ar fi lipsit de efecte juridice.
Pentru ca norma în discuţie să producă asemenea efecte, se consideră că poate invoca motivul de nulitate şi persoana care a folosit efectiv semnul în litigiu, chiar într-un alt stat, cum este reclamanta din cauză.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte decizia atacată, în sensul că anularea mărcii nr. X din 28 aprilie 2004 vizează exclusiv produsele „băuturi din fructe şi sucuri din fructe” din clasa 32, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.
În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe intimata-reclamantă SC A.N. SP Z.o.o. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 13.095,44 RON către recurenta-pârâtă SC T.M. România SRL, constând în onorariu avocat pentru faza recursului, conform facturii din 09 decembrie 2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC T.M. România SRL împotriva deciziei nr. 229/A din 04 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică în parte decizia atacată, în sensul că anularea mărcii nr. X din 28 aprilie 2004 vizează exclusiv produsele „băuturi din fructe şi sucuri din fructe” din clasa 32.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Obligă pe intimata-reclamantă SC A.N. SP Z.o.o. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 13.095,44 RON către recurenta-pârâtă SC T.M. România SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7215/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7194/2012. Civil → |
|---|
