ICCJ. Decizia nr. 7216/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7216/2012
Dosar nr. 6138/2/2011
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 aprilie 2005 sub nr. vechi 1679/2005 (nr. nou 11168/3/2005) pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să anuleze decizia nr. 150 din 14 martie 2005 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi să oblige pârâta la restituirea în natură a imobilului reprezentând moara ţărănească M. din localitatea Amara, jud. Ialomiţa.
La data de 10 iunie 2005, contestatoarea şi-a completat şi precizat cererea sub aspectul obiectului său, arătând că înţelege să solicite ca instanţa să anuleze decizia nr. 150 din 14 martie 2005 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi să oblige Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în principal, la restituirea în natură a morii ţărăneşti M. şi a anexelor acesteia, a terenului aferent lor, precum şi a bunurilor, utilajelor şi instalaţiilor aferente morii preluate de stat prin naţionalizare de la tatăl său, R.I., iar, în subsidiar, la acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru bunurile mobile şi imobile naţionalizate, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă.
Contestatoarea a formulat o cerere prin care a arătat că înţelege să renunţe la judecarea cererii având ca obiect obligarea intimatei la restituirea în natură a morii ţărăneşti şi a anexelor acesteia.
Totodată, contestatoarea a mai precizat că solicită instanţei să oblige intimata numai la acordarea de despăgubiri, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005, pentru moara ţărănească, anexele acesteia, terenul aferent, precum şi pentru utilajele şi instalaţiile aferente morii, evidenţiate în patrimoniul SC M. SA, societate privatizată.
Prin sentinţa civilă nr. 1436 din 24 noiembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondată acţiunea, iar prin decizia civilă nr. 165/A din 19 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Curtea a apreciat că din înscrisurile menţionate rezultă existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al numitului R.I. cu privire la bunurile care fac obiectul prezentului litigiu, în condiţiile de probaţiune admise de Legea nr. 10/2001 sub acest aspect.
Dovedindu-se că bunurile au aparţinut numitului R.I., că acestea au intrat în proprietatea statului prin naţionalizare, în temeiul Legii nr. 119/1948 şi fiind probat în cauză şi necontestat că petenta S.M. este succesoarea defunctului R.I., Curtea a constatat că sunt satisfăcute regulile instituie prin Legea nr. 10/2001, derogatorii de la norma generală aplicabilă, în ceea ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor a căror restituire se solicită şi, pe cale de consecinţă, a calităţii petentei de persoană îndreptăţită la restituire.
Curtea a dispus trimiterea spre rejudecare a cauzei către prima instanţă întrucât aceasta nu a intrat în cercetarea fondului litigiului, dând îndrumări în sensul de a se suplimenta probatoriul administrat în cauză pentru a se stabili dacă utilajele în litigiu sunt sau nu evidenţiate în patrimoniul unei societăţii comerciale, integral privatizate, aspect esenţial pentru soluţionarea litigiului deoarece numai în aceste condiţii ar fi operabilă obligaţia reglementată în sarcina Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului prin prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 747 din 15 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis contestaţia, a anulat decizia nr. 150 din 14 martie 2005, a obligat intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să emită o nouă dispoziţie prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 748 m.p. şi construcţii, la valoarea reală de piaţă a imobilului, la data efectuării plăţii, a obligat intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum de 65.204 euro, în echivalent în RON, la data plăţii, pentru bunurile mobile preluate de către stat odată cu „Moara Ţărănească R.” şi care nu mai pot fi restituite în natură.
Prin decizia civilă nr. 73/A din 28 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum de 21.707 euro în echivalentul RON la data plăţii pentru terenul aferent morii în suprafaţă de 748 m.p., 1.723,98 euro în echivalentul RON la data plăţii pentru moara ţărănească şi 72,10 euro în echivalentul RON la data plăţii pentru anexele morii (şopron), a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a respins, ca nefondat, apelul apelantei-pârâte Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Prin decizia civilă nr. 6558 din 03 decembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de intimat, a casat decizia şi a trimis cauza pentru rejudecare în apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat că, în considerentele deciziei în interesul legii nr. 52 din 04 iunie 2007 s-a reţinut că deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (fost art. 26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
Greşit instanţa de apel a apreciat că singura modalitate de reparaţie prin echivalent este acordarea de despăgubiri băneşti în condiţiile Legii nr. 10/2001 (în varianta anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005), întrucât art. 27 din Legea nr. 10/2001 din forma iniţială a legii, ca şi în forma actuală, nu prevede această obligaţie, ci numai propuneri concretizate în decizie în sensul textului legal, iar acordarea de despăgubiri băneşti nu se circumscrie acestuia.
În ceea ce priveşte modalitatea de despăgubire, instanţa trebuia să facă aplicarea legii, însă în forma dată prin Legea nr. 247/2005, de imediată aplicare. Prin art. 1 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se prevede, de altfel, că dispoziţiile acestui titlu sunt aplicabile şi despăgubirilor propuse prin decizia motivată a conducătorului instituţiei publice implicate în privatizare.
De asemenea, instanţa de apel nu a analizat dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum au fost invocate în cererea de apel, iar aprecierea acestora de către instanţa de recurs este oprită de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., deoarece presupun şi verificări de fapt.
În rejudecare, în al treilea ciclu procesual , prin decizia civilă nr. 41/A din 02 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelurile formulate de contestatoarea S.M. şi de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat pe intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să emită o nouă dispoziţie, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul situat în localitatea Amara, judeţ Ialomiţa, astfel cum a fost identificat prin expertiza efectuată în cauză de expert L.G., în valoare de 21.707 euro (echivalent în RON la data plăţii); pentru construcţiile identificate de expert L.M., respectiv moară ţărănească, în valoare de 1.723,98 euro (echivalent în RON la data plăţii) şi anexă moară - şopron, în valoare de 72,10 euro (echivalent în RON la data plăţii), precum şi pentru utilajele şi instalaţiile preluate de stat care îndeplineau la data de 14 februarie 2001 condiţia de a nu fi înlocuite, casate sau distruse, identificate de expert I.E., în valoare de 8.366 euro, exclusiv TVA (echivalent în RON la data plăţii). A obligat Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.126 RON şi onorariu expertiză de 300 RON, către apelanta S.M.
Examinând sentinţa apelată, Curtea a reţinut următoarele:
Existenţa dreptului de proprietate al numitului R.I. cu privire a bunurile care face obiectul prezentului litigiu a fost definitiv stabilită prin decizia civilă nr. 165/A din 19 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în Dosarul nr. 11168/3/2005, care nu a fost atacată de niciuna din părţi.
Calitatea reclamantei de moştenitoare a acestuia, caracterul abuziv al preluării imobilului şi felul măsurilor reparatorii de care poate beneficia (măsuri reparatorii prin echivalent, iar nu restituire în natură) au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 747 din 15 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 36364/3/2007 - hotărâre judecătorească ce face obiectul prezentului control judiciar, împotriva acesteia neformulându-se critici prin nici unul dintre cele două apeluri cu care Curtea a fost învestită şi pe aspectele învederate.
Calitatea intimatei de entitate competentă să soluţioneze notificarea numai cu privire la suprafaţa de 748 m.p., iar nu cu privire la o suprafaţă de 3.680 m.p, a fost stabilită prin decizia civilă nr. 73/A din 28 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 36364/3/2007, atacată numai de către intimată cu recurs, astfel încât recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, regulă valabilă în cazul trimiterii cauzei spre rejudecare, motiv pentru care acest aspect nu mai poate fi pus în discuţie.
În fine, prin decizia nr. 6558 din 03 decembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a stabilit, pe de o parte, faptul că Legea nr. 10/2001 nu prevede în sarcina intimatei acordarea de despăgubiri băneşti, ci numai efectuarea de propuneri concretizate în decizie, iar pe de altă parte că, în ce priveşte modalitatea de despăgubire, instanţa trebuie să facă aplicarea legii, însă în forma dată prin Legea nr. 247/2005. Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în cadrul rejudecării, Curtea nu a mai răspuns nici primului motiv de apel invocat de către intimată.
Stabilind astfel limitele rejudecării celor două cereri de apel, numai cu privire la pretenţiile referitoare la utilaje, Curtea a reţinut, în ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta intimată, sub un prim aspect, faptul că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001: „Măsuri reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de a persoane juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse”.
În acelaşi sens, conform art. 6.2 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, procesul-verbal de constatare a casării nu este singurul mijloc de dovadă admis, expertiza judiciară având aceeaşi forţă probantă, deoarece expertul lucra în calitate de delegat al instanţei, prezentând garanţii de obiectivitate şi imparţialitate, bazate pe constatările sale de fapt, care fac dovada până la înscrierea în fals şi se bazează pe date şi raţionamente precise şi ştiinţifice. În speţă, expertul I.E. a analizat înscrisurile prezentate de părţi şi a făcut inspecţie în teren.
Pentru ipoteza utilajelor care au fost înlocuite, casate sau distruse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, legiuitorul român nu a recunoscut un drept nou, în virtutea căruia proprietarul deposedat abuziv sau moştenitorul acestuia să poată solicita acordarea unor măsuri reparatorii.
Prin expertiza efectuată în rejudecare, au fost identificate şi evaluate utilajele şi instalaţiile preluate de la autorul reclamantei, care îndeplineau, la data de 14 februarie 2001, condiţia de a nu fi înlocuite, casate sau distruse şi care erau deţinute la aceeaşi dată de SC M. SA
Cât priveşte cheltuielile de judecată la care a fost obligată apelanta intimată, Curtea a constatat că prima instanţă a stabilit în sarcina acesteia suportarea costurilor reprezentând onorariu expertiză de identificare a imobilului, în cuantum de 500 RON; onorariu expertiză de evaluare a imobilului, în cuantum de 500 RON; onorariu expert expertiză în domeniul industrie-utilaje şi procese tehnologice, în cuantum de 1.500 RON şi parte din onorariul avocaţial (respectiv 2.034 RON din 5.437,95 RON), achitat în cuantum de 2.100 RON şi în cuantum de 3.337,95 RON.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocatului angajat, tribunalul a făcut în acelaşi timp şi aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., obligând intimata să suporte numai o parte din cheltuielile efectuate în cauză de partea adversă, considerate necesare şi cu caracter rezonabil. Au fost avute în vedere, pe de o parte, timpul şi volumul de muncă solicitate pentru redactarea cererilor, pregătirea apărării, iar, pe de altă parte, limitele cuantumului onorariilor percepute de regulă de avocaţi pentru cauze cu un grad de dificultate asemănător.
Referitor la apelul formulat de contestatoare, instanţa de apel a avut în vedere faptul că, prin decizia în interesul legii nr. 52 din 04 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în cazul notificărilor soluţionate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestaţiile formulate privesc nu doar îndreptăţirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci şi, după caz, natura sau întinderea acestora. În virtutea acestei reguli de drept privind aplicarea legii în timp, Curtea a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii de care va beneficia în cauză persoana îndreptăţită.
S-a precizat că acordarea de despăgubiri băneşti, conform variantei iniţiale a Legii nr. 10/2001, a fost posibilă numai în situaţiile expres prevăzute de lege care nu se regăsesc în cauză, respectiv: art. 24 alin. (2) (pentru imobilele cu destinaţia de locuinţă) şi art. 27 alin. (4) (pentru imobilele deţinute de o organizaţie cooperatistă şi care au fost înstrăinate de aceasta cu respectarea legii). Măsurile reparatorii de care urmează să beneficieze apelanta nu pot fi însă cele prevăzute de lege în forma în vigoare la data emiterii deciziei, deoarece acestea nu ar mai putea fi puse în aplicare în prezent, ca urmare a modificării legislative intervenite.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, apelanta-intimată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanţa de apel, în mod greşit a constatat că este dovedită calitatea de persoană îndreptăţită conform Legii nr. 10/2001, republicată, nefiind dovedit dreptul de proprietate al numitului R.I. asupra imobilului revendicat, în condiţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Pretenţiile cu privire la plata contravalorii utilajelor nu sunt întemeiate, deoarece nu sunt dovedite condiţiile prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu s-a dovedit că utilajele şi instalaţiile au fost preluate odată cu imobilul şi că se aflau în patrimoniul unităţii deţinătoare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În raport de noile reglementări şi în lumina principiului aplicării imediate a legii noi, conform dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu are obligaţia de plată efectivă (obligaţie de a da) a măsurilor reparatorii în echivalent sau despăgubiri şi nici în altă modalitate de despăgubire (bani, bunuri).
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, se poate constata că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are doar competenţa de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii, despăgubiri care vor fi acordate de instituţiile competente.
Art. 13 alin. (1) din Capitolul III din Legea nr. 247 din 22 iulie 2005, precizează ca „Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea cancelariei Primului Ministru, instituţiei competente Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în condiţiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005”, astfel încât numai Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor poate stabili cuantumul final al despăgubirilor.
Astfel, în mod nelegal au fost omologate cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, deoarece a fost încălcată procedura administrativă specială prevăzută de Legea nr. 247 din 22 iulie 2005, care are caracter obligatoriu.
Nelegal a fost stabilită în sarcina Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.126,25 RON şi onorariu de expert în sumă de 300 RON, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. întrucât această parte nu a încălcat dispoziţiile legale şi nu a tergiversat nejustificat soluţionarea cauzei. Cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, nefiind justificate prin dovezi clare, în raport de costurile reale ale procesului.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Constatarea existenţei calităţii procesuale active în cauză s-a realizat cu putere de lucru judecat, în primul ciclu procesual, instanţa stabilind că proprietar al bunurilor care fac obiectul cauzei este R.I., iar S.M. este moştenitoarea acestuia, astfel încât aceasta are calitatea de persoană îndreptăţită, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, la acordarea de măsuri reparatorii. Ca atare, în temeiul art. 315 C. proc. civ., potrivit căruia „î n caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, (…) sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”, nu va mai putea fi analizat aspectul calităţii procesuale active.
Este nefondată şi critica privind ne dovedirea faptului că utilajele şi instalaţiile au fost preluate odată cu imobilul şi că se aflau în patrimoniul unităţii deţinătoare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât prin raportul de expertiză efectuat în cauză au fost identificate şi evaluate utilajele şi instalaţiile care îndeplineau condiţia de a nu fi casate la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar această probă a fost apreciată de către instanţa de apel ca având o forţă probantă asemănătoare cu a unui proces-verbal de constatare a casării.
Recurenta susţine în mod eronat că a fost obligată la plata efectivă a măsurilor reparatorii în echivalent, câtă vreme în dispozitivul deciziei recurate nu s-a stabilit în sarcina sa o astfel de obligaţie, ci, cu respectarea art. 29 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost obligată să emită o nouă dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de a stabili prin expertiză cuantumul măsurilor reparatorii care urmează a fi acordate persoanei îndreptăţite şi de a dispune acordarea lor fără a mai trimite dispoziţia la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, se observă că şi acest aspect a fost analizat şi dezlegat în mod irevocabil în cel de-al doilea ciclu procesual al prezentei cauze, ocazie cu care s-a avut în vedere decizia în interesul legii nr. 52/2007, în raport de care, faţă de data formulării prezentei contestaţii, 26 aprilie 2005, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247 din 19 iulie 2005, s-a apreciat că nu se impune ca dispoziţia contestată să fie trimisă la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru a fi evaluate despăgubirile.
S-a avut în vedere concluzia instanţei care a soluţionat recursul în interesul legii potrivit cu care „ în măsura în care, în cazul notificărilor soluţionate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestaţiile formulate privesc nu doar îndreptăţirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci şi, după caz, natura sau întinderea acestora, instanţele se vor pronunţa asupra contestaţiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competenţă”.
În schimb, asupra modalităţii despăgubirii ce se impune a fi acordată, instanţa de recurs a considerat că aceasta este supusă reglementării din Legea nr. 247/2005, întrucât este de imediată aplicaţiune. Această dezlegare devine obligatorie pentru judecători în rejudecare, potrivit art. 315 C. proc. civ., astfel încât nu pot fi reiterate de către recurentă criticile privind greşita aplicare a Legii nr. 247/2005 sub aspectul obligativităţii urmării procedurii acestei legi în scopul evaluării măsurilor reparatorii.
Recurenta solicită exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa în apel, motivându-şi cererea pe împrejurarea că nu a fost de rea-credinţă şi nu a tergiversat în mod nejustificat judecata.
Înalta Curte constată că, deşi au fost admise ambele apeluri, formulate de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi de către contestatoare, numai Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este partea căzută în pretenţii, deoarece numai în sarcina sa instanţa de apel a stabilit anumite obligaţii.
Pe de altă parte, art. 274 alin. (1) C. proc. civ. se referă numai la plata cheltuielilor de judecată de către partea care a căzut în pretenţii şi nu impune alte condiţii pentru suportarea cheltuielilor de judecată, precum cele invocate de către recurentă.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că nu este incident în cauză motivul de recurs invocat şi, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 41/A din 02 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6832/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 7217/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
