ICCJ. Decizia nr. 7215/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7215/2012
Dosar nr. 1193/64/2007
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin plângerea formulată de petiţionarul J.B.E.A. s-a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Primăria Comunei Valea Crişului, jud. Covasna, şi Centrul de Cultură Arcuş, anularea deciziei nr. 5/2002 emisă de intimatul Centrul de Cultură Arcuş şi a se dispune restituirea în natură a imobilului intravilan, situat în com. Valea Crişului, sat Arcuş, în suprafaţă totală de 89 .706 m.p., teren pe care se află un castel de piatră şi cărămidă, o capelă din piatră şi un grajd din cărămidă.
S-a mai solicitat anularea încheierilor prin care s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român, respectiv a dreptului de administrare operativă al pârâtului Centrul de Cultură Arcuş pentru nevalabilitatea titlului, radierea din C.F. nr. X Arcuş a dreptului de proprietate al Statului Român şi a dreptului de administrare operativă a Centrului de Cultură Arcuş, restabilirea situaţiei de carte funciară anterioară încheierii nr. 107/1968, stabilirea calităţii de moştenitor a petiţionarului şi intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară.
Prin sentinţa civilă nr. 672 din 09 iulie 2004, Tribunalul Covasna a respins cererea de suspendare a judecăţii formulată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna. A respins excepţiile privind calităţile procesuale invocate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Centrul de Cultură Arcuş. A admis în parte plângerea formulată şi ulterior precizată; a respins plângerea faţă de intimata Primăria Comunei Valea Crişului, jud. Covasna; a anulat decizia nr. 5/2002, emisă de Centrul de Cultură Arcuş cu data de 27 martie 2001 şi, în consecinţă: a dispus restituirea în natură a următoarelor construcţii: castel din piatră şi cărămidă, grajd din cărămidă şi capelă din piatră, edificate pe terenul intravilan situat în comuna Valea Crişului, sat Arcuş, jud. Covasna, înscris în C.F. nr. X Arcuş, în total 89.706 m.p., în realitate în suprafaţă totală de 90.076 m.p.: a stabilit în favoarea petiţionarului, moştenitor al defunctului S.B., decedat la 28 iulie 1944, cetăţean străin, un drept de folosinţă special asupra terenului de mai sus, în suprafaţă reală de 90.076 m.p., drept care îi conferă drepturile şi obligaţiile conferite de lege proprietarului, cu excepţia dreptului de dispoziţie; a respins capetele de cerere privind anularea încheierilor de intabulare, radierea din cartea funciară a drepturilor Statului Român şi Centrului de Cultură Arcuş, restabilirea situaţiei anterioare, intabularea şi stabilirea calităţii de moştenitor.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna s-a reţinut că aceasta este lipsită de temei faţă de faptul că prin plângerea formulată petiţionarul a solicitat şi anularea încheierilor de intabulare, respectiv radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român, cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare, deci s-a pus în discuţie însuşi dreptul Statului Român înscris în cartea funciară, aspecte care nu pot fi analizate decât în contradictoriu cu proprietarii tabulari, respectiv titularii altor drepturi.
În legătură cu excepţia absenţei calităţii procesuale active, susţinută de Centrul de Cultură Arcuş, prin actele de stare civilă depuse la dosar şi ulterior, prin certificatul de calitate de moştenitor s-a făcut dovada de netăgăduit a calităţii de moştenitor pe care petiţionarul o are, el venind la succesiunea fostului proprietar tabular, în calitate de nepot de soră.
În urma notificării depuse de petiţionar, prin decizia nr. 5/2002, datată 27 martie 2001 (cum s-a menţionat din eroare) s -a respins cererea de restituire în natură cu motivarea că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, conform prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi s -a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri băneşti, evaluate la 5 miliarde ROL. S -a mai reţinut în decizie că destinaţia actuală este cea de instituţie publică de cultură.
Conform procesului-verbal din 13 iunie 1946 şi adresei din 1947 exproprierea a avut loc în baza art. 3 lit. c) din Legea nr. 187/1945, fiind expropriată întreaga avere mobilă şi imobilă a numitei S.E. întrucât aceasta s-a refugiat şi nu s-a întors în ţară.
Din acelaşi proces-verbal reiese că S.E. a contestat exproprierea, susţinând că nu a fost refugiată şi că a fost soră de caritate voluntară, însă contestaţia i-a fost respinsă.
Prin urmare, intabularea dreptului de proprietate al statului a avut loc în baza adresei din 1947 care se referă la S.E., a cărei avere a fost expropriată în baza art. 3 lit. c) din Legea nr. 187/1947.
Deci nu s-a depus un act din care să rezulte că a fost expropriată averea lui S.B. şi totuşi dreptul de proprietate al statului s -a intabulat în baza adresei mai sus amintite, deci nu există identitate între persoana ale cărei bunuri au fost expropriate şi cea care a fost proprietara tabulară a imobilului din litigiu. Drept urmare, s-a reţinut aplicarea abuzivă a legii.
Conform certificatului eliberat de Parohia Romano-Catolică din Valea Grisului, fostul proprietar tabular S.B. a decedat la 28 iulie 1944 la Arcuş, unde a şi fost înmormântat, deci era puţin probabil ca să i se fi aplicat prevederile art. 3 lit. c) din Legea nr. 187/1945.
Prin urmare, potrivit art. 16 alin. (4) în vigoare la data înregistrării plângerii, art. 16 alin. (1) şi (2) nu era aplicabil imobilelor preluate fără titlu valabil, ceea ce trebuia avut în vedere şi cu prilejul emiterii deciziei.
Examinând decizia atacată prin prisma celor de mai sus, s-a reţinut că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 292/2003 privind organizarea şi funcţionarea aşezămintelor culturale include în această categorie instituţiile publice de cultură care desfăşoară activităţi şi în domeniul educaţiei permanente. În acest sens, în alin. (2) este considerat ca aşezământ cultural şi centrul de cultură, ale cărui atribuţii sunt enumerate în art. 29 din lege. Este vorba despre o instituţie publică de cultură cu personalitate juridică, care funcţionează în subordinea Ministerului Culturii şi cultelor.
Deci prima condiţie prevăzută de art. 16 alin. (1), a ocupării imobilului de un aşezământ cultural este îndeplinită.
În legătură cu cea de-a doua condiţie, aceea a împrejurării că imobilul este necesar în vederea continuării activităţii social-culturale, s-a observat că, prin adresa Ministerului Culturii şi Cultelor înregistrată în 04 noiembrie 2002, s-a comunicat includerea imobilului pe lista cu imobilele care intră sub incidenţa art. 16 din lege, cu menţiunea că aceasta a fost transmisă Ministerului Administraţiei Publice, Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001, la 24 octombrie 2002.
De asemenea, imobilul a fost cuprins în inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 15/2004, Anexa G, cod de clasificare 8.29.06.
Cu toate acestea, nu s-a făcut dovada că există o propunere care să respecte cele prevăzute în alin. (2) al art. 16 şi că această propunere este fundamentată pe criteriile prevăzute de Normele metodologice amintite.
Absenţa acestei propuneri fundamentate face ca în speţă să nu fie întrunite cerinţele art. 16 alin. (1), nefiind dovedite elemente care să confirme că imobilul este necesar în vederea continuării activităţilor de interes social-cultural.
Întrucât art. 16 alin. (1) din lege nu este aplicabil, în temeiul art. 24, instanţa a admis în parte plângerea şi a dispus restituirea în natură a construcţiilor enumerate anterior.
Dat fiind faptul că prin art. 2 din O.U.G. nr. 184/2002, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 şi a altor acte normative, aprobată prin Legea nr. 48/2004, li s-a recunoscut cetăţenilor străini care au calitatea de persoane îndreptăţite, potrivit Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură a unor terenuri situate în intravilanul localităţilor şi dreptul de a opta pentru dobândirea unui drept de folosinţă special, iar petiţionarul şi-a manifestat opţiunea prin precizarea plângerii, urmează a i se recunoaşte acest drept.
În ce priveşte capetele de cerere privind anularea încheierilor de intabulare, radierea dreptului statului şi a dreptului de administrare al Centrului de Cultură Arcuş, restabilirea situaţiei anterioare şi intabularea dreptului de proprietate s-a constatat că acestea aparţin procedurii de drept comun, neputând fi discutate în cadrul acestei proceduri speciale, deci urmează a le respinge, ceea ce justifică admiterea în parte a plângerii.
În privinţa capătului de cerere privind stabilirea calităţii de moştenitor s-a observat că acesta a rămas fără obiect, fiind obţinut certificatul de calitate de moştenitor motiv pentru care petiţionarul nici nu a mai susţinut această excepţie, astfel că şi acest capăt va fi respins.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii Centrul de Cultură Arcuş şi Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna.
Iniţial, apelul a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 296/Ap/2005 de Curtea de Apel Braşov care a fost recurată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia civilă nr. 5044/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 296/Ap/2005 şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor cu îndrumarea de a se clarifica numele persoanelor rămase de pe urma defunctului S.B. şi calitatea succesorală a acestora faţă de autor, precum şi situaţia juridică a terenului în litigiu: dispunerea în teritoriu (intravilan/extravilan), configuraţia proprie a acestuia, semne exterioare şi vecinătăţi, afectarea terenului în cauză de utilităţi publice.
În rejudecarea apelurilor, prin decizia civilă nr. 155/Ap din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelurile declarate de pârâţii Centrul de Cultură Arcuş şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat în teritoriu de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna.
Rejudecând apelurile în limitele motivelor de apel şi în raport de îndrumările date prin decizia instanţei supreme, Curtea a reţinut următoarele:
În cauză, reclamantul a făcut dovada că este persona rămasă după proprietarul tabular, defunctul S.B., cu certificatul de moştenitor din 26 februarie 2009 şi, prin urmare, are calitatea de persoană îndreptăţită conform Legii nr. 10/2001, republicată.
Situaţia juridică a terenului din litigiu a fost clarificată prin coroborarea expertizei efectuate în cauză şi conţinutul adresei din 21 octombrie 2009 emisă de Primăria Comunei Arcuş, jud. Covasna, prin care se identifică imobilul şi se precizează că terenul nu este afectat de utilităţi publice.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, a fost corect respinsă de prima instanţă, având în vedere obiectul dedus judecăţii prin care se pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate al Statului Român înscris în cartea funciară, aspect care nu poate fi analizat decât în contradictoriu cu proprietarul tabular.
Deoarece potrivit prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 C. civ., legea civilă nu retroactivează şi, în consecinţă, nu este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o dispoziţie legală care încă nu exista atunci când el s-a născut, Curtea a analizat hotărârea prin prisma prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în forma aplicabilă de la 14 februarie 2001 până la 04 aprilie 2005, respectiv data soluţionării deciziei nr. 5 din 27 martie 2002 (datată eronat 27 martie 2001).
Critica referitoare la analiza titlului statului în sensul că reclamantul nu a sesizat instanţa cu un asemenea petit, este nefondată întrucât plângerea este întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că „Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu se aplică imobilelor preluate fără titlu valabil”, ceea ce implică analizarea valabilităţii titlului statului.
În cauză, imobilul a fost preluat în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare.
Instanţa de fond a analizat preluarea abuzivă a imobilului şi implicit nevalabilitatea titlului statului, argumentând şi că inexistenţa unei identităţi între persoana ale cărei bunuri au fost expropriate şi cea care a fost proprietarul tabular al imobilului, dovedeşte odată în plus nevalabilitatea titlului statului.
De altfel, conform art. 2 din Legea nr. 10/2001, toate imobilele care cad sub incidenţa acestei legi sunt considerate a fi preluate abuziv, însă se distinge după cum titlul statului este valabil sau nevalabil.
Mai mult, instanţa de fond a analizat speţa dedusă judecăţii prin raportarea situaţiei de fapt şi de drept la toate dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, având în vedere că instanţele judecătoreşti sesizate pot stabili neîncadrarea unui imobil în dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, s-a reţinut corect de către instanţa de fond şi neaplicarea în cauză a prevederilor art. 16 alin. (2) din lege, în sensul că nu există o hotărâre de guvern care să prevadă neretrocedarea în natură a imobilului.
Critica referitoare la faptul că nu au fost administrate probe în sensul dovedirii că imobilul nu mai este necesar pentru continuarea activităţii de interes social, a fost înlăturată de curte pe considerentul că în acest sens au fost administrate probe de ambele părţi, a căror analiză a fost detaliată de prima instanţă în considerentele hotărârii apelate.
Ultimele critici ale pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, au fost înlăturate de Curte întrucât, având legitimare procesuală pasivă şi fiind parte căzută în pretenţii, corect au fost aplicate prevederile art. 274 C. proc. civ., iar cu privire la reţinerea contravalorii lucrărilor de investiţii efectuate la imobil cu ocazia acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, instanţa de apel a reţinut, în primul rând, că aceste măsuri au fost acordate prin decizia nr. 5/2002 necontestată de apelant şi, în al doilea rând, critica nu a avut relevanţă în cauză, întrucât decizia menţionată a fost corect anulată de instanţa de fond, în cauză dispunându-se restituirea în natură a imobilului.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, apelanţii-pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, şi Centrul de Cultură Arcuş pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, motivată de împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 672 din 09 iulie 2004 pronunţată de Tribunalul Covasna s-au respins capetele de cerere privind anularea încheierilor de intabulare, respectiv radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate a Statului Român, cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare şi, întrucât împotriva acestei sentinţe reclamantul nu a promovat calea de atac a apelului, această parte din hotărâre a dobândit putere de lucru judecat.
Astfel, soluţionarea plângerii formulată de J.B.E.A. împotriva deciziei nr. 5/2002 emisă de Centrul de Cultură Arcuş, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu se mai impune a fi soluţionată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român deoarece instanţa nu mai este chemată să se pronunţe cu privire la anularea încheierilor de intabulare respectiv radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate avea calitate procesuală pasivă nici în temeiul Legii nr. 10/2001, care la art. 26 alin. (3) precizează că în cauzele întemeiate pe acest act normativ, poate avea calitate procesuală pasivă unitatea deţinătoare a cărei decizie a fost atacată.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate de către acest apelant cu privire la modul de soluţionare fondului cauzei, se arată că, faţă de concluzia instanţei de apel, în sensul îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel Braşov trebuia să ia în considerare şi probele administrate în cauză pentru dovedirea condiţiei prevăzută la art. 16 alin. (2) din acelaşi act normativ, respectiv propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor privind includerea imobilului în cauză pe lista imobilelor ce intră sub incidenţa art. 16 din lege.
În speţă, Ministerul Culturii şi Cultelor, prin adresa din 04 noiembrie 2002, a procedat conform celor menţionate la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, propunând imobilele care nu vor fi retrocedate în natură şi pentru care se acordă măsuri reparatorii în echivalent potrivit alin. (1). Astfel, imobilul înscris în C.F. nr. X Arcuş, este cuprins în inventarul imobilelor ce alcătuiesc domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 5/2004, Anexa G, cod de clasificare 8.29.06.
În mod greşit se precizează că, întrucât instanţei nu i s-a prezentat fundamentarea acestei propuneri şi criteriile care trebuie avute în vedere, nu se poate considera că imobilul în litigiu are afectaţiune de interes public.
Cu toate acestea, din interpretarea prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă clar că asupra propunerii de exceptare se pronunţă Guvernul prin hotărâre, instanţa neavând competenţa de a se pronunţa asupra fundamentării şi criteriilor care stau la baza propunerii, astfel cum în mod greşit a considerat instanţa de apel.
Prin urmare, instanţa de apel trebuia să reţină că, faţă de prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 11 din Legea nr. 213/1998, imobilul în cauză, înscris în C.F. nr. X Arcuş, nu poate fi restituit în natură, întrucât constituie domeniu public, astfel fiind inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.
În cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (4) în varianta valabilă la data introducerii plângerii, ci trebuia să aibă în vedere legea aplicabilă cu toate modificările şi completările aduse la momentul pronunţării.
De asemenea, instanţa de apel în mod netemeinic şi nelegal a considerat inaplicabile modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin O.U.G. nr. 184/2002 când este vorba de „titlu valabil”, dar le consideră aplicabile atunci când recunoaşte dreptul special de folosinţă al cetăţenilor străini asupra terenului.
Expertul avea obligaţia să stabilească cheltuielile voluptorii efectuate de deţinătorii imobilului şi să le deducă din valoarea despăgubirilor stabilite, însă nici raportul de expertiză şi nici completarea la acesta nu au răspuns acestui obiectiv.
Având în vedere faptul că decizia nr. 5/2002 nu a fost emisă de Ministerul Finanţelor Publice, cât şi lipsa culpei procesuale în soluţionarea notificării privind cererea de restituire în natură, soluţionată de deţinătorul imobilului, se impune respingerea obligării recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelantul-pârât Centrul de Cultură Arcuş arată că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
În opinia recurentului, nelegalitatea acestei hotărâri este determinată de faptul că imobilul în discuţie nu se încadrează în niciuna din situaţiile prevăzute în mod limitativ la art. 2 alin. (1) lit. a)-lit. i) din Legea nr. 10/2001, fiind preluate de stat în temeiul Legii nr. 187/1945, act normativ care, în viziunea Legii nr. 10/2001, nu este considerat ca fiind abuziv.
Este de observat că Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, nu figurează printre actele normative enunţate la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia imobilele trecute în proprietatea statului au fost considerate a fi preluate în mod abuziv. Aşadar, este evidentă greşeala instanţei de apel, care a apreciat că imobilul în cauză cade sub incidenţa art. 2 din Legea nr. 10/2001.
De altfel, nici reclamantul nu consideră Legea nr. 187/1945 ca fiind un act normativ abuziv. Acesta consideră că dispoziţiile sale au fost aplicate în mod abuziv, temeiul trecerii în proprietatea statului a imobilului în litigiu neconstituindu-l art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, ci, aşa cum rezultă din înscrisurile în baza cărora s-a operat intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea statului, dispoziţiile cuprinse în art. 3 lit. c) din acelaşi act normativ.
Potrivit acestui din urmă text de lege, urmau să treacă în proprietatea statului „Pământurile celor care s-au refugiat în ţările cu care România este în stare de război ori s-au refugiat în străinătate după data de 23 august 1944”.
Cu privire la incidenţa acestui text de lege asupra imobilelor în litigiu, niciuna dintre instanţele de judecată nu au făcut vreo referire.
Astfel, instanţa de fond a apreciat că este puţin probabil ca proprietarului tabular S.B. să i se fi aplicat prevederile art. 3 lit. c) din Legea nr. 187/1945, de vreme ce acesta a decedat la data de 28 iulie 1944.
În legătură cu persoana care urma să suporte consecinţele prevederilor legale mai sus precizate, la dosarul cauzei au fost depuse două înscrisuri, respectiv: procesul-verbal din 13 iunie 1946, încheiat de Comisiunea judeţeană de îndrumări pentru aplicarea reformei agrare din jud. Treiscaune şi adresa înregistrată în 26 august 1946, la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor - Registratura Petiţiilor şi în 31 august 1946 la Direcţiunea Proprietăţii şi Bunurilor Statului, din cadrul aceluiaşi minister.
Coroborând conţinutul celor două înscrisuri, se poate concluziona că moştenitoarea legală a defunctului S.B. a fost S.E. Aceasta din urmă a acceptat succesiunea după fratele său. Dovada acceptării succesiunii o constituie însăşi contestaţia formulată contra procesului verbal din 29 august 1945 a Comisiunii de Plasă Sf. Gheorghe. Prin urmare, bunurile care au trecut în proprietatea Statului Român, în temeiul art. 3 lit. c) din Legea nr. 187/1945, au aparţinut lui S.E.
În aceste condiţii, aşa-zisa aplicare abuzivă a prevederilor Legii nr. 187/1945, susţinută de reclamant, trebuia raportată la persoana în patrimoniul căreia se aflau bunurile rămase de pe urma defunctului S.B., la data apariţiei Legii nr. 187/1945, respectiv la S.E.
Analizând recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat, pentru următoarele considerente :
Întrucât prima instanţă de fond a respins capetele de cerere având ca obiect anularea încheierilor de intabulare, radierea din cartea funciară a drepturilor Statului Român şi Centrului de Cultură Arcuş, restabilirea situaţiei anterioare, intabularea şi stabilirea calităţii de moştenitor, cu motivarea că acestea aparţin procedurii de drept comun, neputând fi discutate în cadrul acestei proceduri speciale, iar această soluţie nu a fost criticată pe calea apelului, soluţia de respingere a intrat în puterea lucrului judecat, astfel încât în recurs nu se vor mai putea analiza aspecte relative la aceste capete de cerere.
Astfel, s-a stabilit irevocabil că pretenţiile menţionate anterior nu se pot valorifica pe calea acestei acţiuni, ci pe calea dreptului comun ceea ce înseamnă că, de fapt, aceste pretenţii au fost respinse ca inadmisibile.
Pe de altă parte, criticile din recurs referitoare la modul de soluţionare a capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 5/2002 emisă de Centrul de Cultură Arcuş, inclusiv aspectele referitoare la nevalabilitatea titlului statului, urmează a fi analizate în contradictoriu cu această parte care, în calitate de unitate deţinătoare a imobilului şi de emitentă a deciziei contestate, va putea opune toate argumentele în combaterea criticilor referitoare la aceste aspecte.
De altfel, calitate procesuală pasivă, în contestaţiile formulate împotriva deciziilor sau dispoziţiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001, are numai unitatea deţinătoare, astfel cum este definită în art. 21 al Legii nr. 10/2001, întrucât art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 prevede că ceea ce se contestă este decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură.
Ca atare, luând în considerare soluţia dată de către prima instanţă de fond în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, cât şi în raport de reţinerea calităţii procesuale pasive pe capătul de cerere privind contestaţia împotriva deciziei nr. 5/2002 numai în ceea ce îl priveşte pe pârâtul Centrul de Cultură Arcuş, Înalta Curte apreciază că nu a existat nici un temei legal pentru chemarea în judecată, în calitate de pârât, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, în prezenta cauză, motiv pentru care în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, invocată în faţa ambelor instanţe de fond.
Se impune, prin urmare, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia, sens în care va fi admis recursul formulat de acest recurent, va fi m odificată în parte decizia recurată prin admiterea apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, împotriva sentinţei civile nr. 672 din 09 iulie 2004 a Tribunalului Covasna, pe care o va schimba în parte în sensul că va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, şi va respinge plângerea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, pentru acest considerent. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Ca urmare a constatării lipsei calităţii procesual pasive a acestei părţi, va fi înlăturată obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în primă instanţă şi apel, întrucât, nefiind parte în cauză, nu se poate considera că „a căzut în pretenţii”, în accepţiunea art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Constatându-se lipsa calităţii procesual pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, celelalte critici pe care acest recurent le-a adus în prezentul recurs asupra fondului cauzei nu vor mai putea fi analizate.
Analizând recursul declarat de către pârâtul Centrul de Cultură Arcuş, Înalta Curte îl consideră a fi nefondat pentru argumentele ce succed:
Imobilul în litigiu a fost expropriat de către stat în temeiul art. 3 alin. (1) lit. c) al Legii nr. 187 din 23 martie 1945, ulterior datei de 06 martie 1945, astfel încât, sub aspect temporal, intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) al Legii nr. 10/2001, sub incidenţa acestei legi intră „ orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat”.
Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 187 din 23 martie 1945 nu este enumerată expres în cuprinsul art. 2 al Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, întrucât enumerarea din art. 2 nu este exhaustivă, astfel cum rezultă de altfel din conţinutul art. 2 alin. (1) lit. i).
Preluarea imobilului în litigiu s-a realizat de la S.E., iar nu de la fratele acestuia, S.B., care figura ca proprietar tabular. S.E. acceptase succesiunea fratelui său, S.B.R., decedat la momentul naţionalizării.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a apreciat că preluarea s-a realizat fără titlu valabil, chiar şi numai în considerarea preluării bunului de la altă persoană decât cea care era proprietara acestuia la data naţionalizării.
De altfel, nevalabilitatea titlului statului trebuie analizată şi în raport de prevederile art. 6 alin. (1) al Legii nr. 213/1998, fiind evident că dispoziţiile Legii nr. 187/1945 au încălcat prevederile Constituţiei de la acea dată (art. 16 al Constituţiei din 1938), astfel că, şi din această perspectivă preluarea imobilului de către stat s-a realizat fără titlu valabil.
Deşi menţionează faptul că instanţa de apel nu a analizat preluarea imobilului din perspectiva art. 3 lit. c) al Legii nr. 187/1945, ci numai a art. 3 lit. h), în temeiul căruia s-a realizat intabularea Statului Român în cartea funciară, recurentul critică mai apoi modul de interpretare a art. 3 alin. (1) lit. c) al Legii nr. 187/1945, afirmând că acesta trebuia raportat la persoana lui S.E.
Prin urmare, o analiză a cauzei din perspectiva art. 3 lit. c) al Legii nr. 187/1945 s-a realizat de către instanţa de apel, care a concluzionat că imobilul a fost preluat de la o persoană decedată la momentul naţionalizării, iar nu de la moştenitoarea acesteia.
Constatarea preluării fără titlu a imobilului a determinat aplicarea art. 16 al Legii nr. 10/2001, care a suferit modificări pe parcursul soluţionării cauzei în fond în cele două cicluri procesuale, sub aspectul modalităţii de acordare a reparaţiilor: în natură sau prin echivalent.
Întrucât modificările aduse aceleiaşi legi sunt incidente asupra proceselor în curs de judecată asupra fondului, deoarece reglementează raporturi juridice în curs, constituind facta pendentia, va fi incidentă forma art. 16 al Legii nr. 10/2001 de la momentul soluţionării apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, întrucât până la acest moment are loc soluţionarea devolutivă a cauzei.
La momentul pronunţării deciziei recurate, 16 decembrie 2009, art. 16 al Legii nr. 10/2001 permitea restituirea în natură a imobilului, fără a mai face nicio distincţie cu privire la modul de preluare de către stat a imobilelor.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, imobilul în litigiu, identificat prin raportul de expertiză efectuat în apel, în al doilea ciclu procesual, a fost restituit în natură, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul Centrul de Cultură Arcuş urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Centrul de Cultură Arcuş împotriva deciziei nr. 155/Ap din 16 decembrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, împotriva deciziei nr. 155/Ap din 16 decembrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, împotriva sentinţei civile nr. 672 din 09 iulie 2004 a Tribunalului Covasna şi înlătură obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Schimbă în parte sentinţa civilă nr. 672 din 09 iulie 2004 a Tribunalului Covasna în sensul că admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, şi respinge plângerea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, pentru acest considerent. Înlătură obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7235/2012. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 7214/2012. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
