ICCJ. Decizia nr. 7217/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7217/2012
Dosar nr. 22503/3/2007
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 10 mai 2004 sub nr. 535/2004, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul M.N.G. i-a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, SC A. SA, Z.D.M., Z.J.Ş. şi D.E. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului asupra imobilului situat în Municipiul Bucureşti, sector 2, compus din suprafaţa de 224 m.p. teren şi construcţia aferentă şi să se dispună obligarea pârâţilor la predarea acestuia în deplină proprietate şi liniştită posesie.
În motivare, reclamantul a arătat că imobilul din Bucureşti, sector 2, cu privire la care a formulat şi notificare în baza Legii nr. 10/2001, a fost preluat la stat în baza Decretului nr. 92/1950 de la autorul său M.T., proprietarul acestuia conform contractului de vânzare-cumpărare din 31 ianuarie 1935 autentificat la Grefa Tribunalului Ilfov, Secţia notariat. Ulterior, Municipiul Bucureşti, prin SC A. SA, a înstrăinat pârâţilor persoane fizice apartamente din imobil în baza Legii nr. 112/1995.
În drept, şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 480 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 821/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cauza a fost declinată la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în faţa căreia la 15 decembrie 2004 obiectul cererii a fost modificat, în sensul menţionat anterior.
Prin sentinţa civilă nr. 1544 din 23 februarie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti cauza a fost din nou declinată la Tribunalul Bucureşti, de unde, prin sentinţa civilă nr. 948 din 21 septembrie 2005, s-a dispus declinarea la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti.
În faţa acestei instanţe, M.P. a formulat cerere de intervenţie principală, prin care a susţinut că şi el are calitatea de moştenitor al fostului proprietar al terenului, M.T., alături de moştenitoarea reclamantului, în calitate de descendent al celui de-al doilea fiu al acestuia, M.D., şi a emis aceleaşi pretenţii ca şi reclamantul din acţiunea principală. Instanţa a încuviinţat, în principiu, cererea de intervenţie în interes propriu.
Prin sentinţa civilă nr. 7867 din 20 octombrie 2006, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a respins acţiunea pentru lipsei calităţii procesuale active. Această sentinţă a fost anulată prin decizia civilă nr. 572/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 528 din 10 aprilie 2009, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii, cât şi a tardivităţii cererii modificatoare, ca neîntemeiate. Totodată, a respins şi excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Z.D.M., Z.J.Ş. şi D.E., dar şi excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi intervenientului. În schimb, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA şi a respins acţiunea faţă de aceasta ca atare.
Pe fondul cauzei, a admis în parte cererea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu, în sensul că i-a obligat pe pârâţi să lase reclamantei şi intervenientului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2. Capătul de cerere privind constatarea preluării imobilului fără titlu valabil la stat a fost respins ca inadmisibil.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii Municipiul Bucureşti, Z.D.M., D.E., Z.J.Ş., intervenientul şi reclamanta.
Pârâţii au invocat, pe parcursul soluţionării apelului, excepţiile lipsei calităţii de reprezentant a avocatului care a formulat cererea de apel şi pentru intervenientul M.P. şi a semnat-o în numele acestuia, fără să facă dovada împuternicirii în acest sens şi excepţia nulităţii cererii de apel a acestuia pentru lipsa semnăturii.
Curtea a constatat că excepţiile invocate de către pârâţii-persoane fizice sunt neîntemeiate, în raport de precizarea intervenientului M.P., precum că înţelege să-şi însuşească calea de atac promovată de avocatul P.N.
Astfel fiind, lipsa semnăturii intervenientului de pe cererea de apel, în condiţiile confirmării intentării căii de atac, nu poate conduce la anularea acesteia, fie pentru lipsa calităţii de reprezentant, fie pentru lipsa semnăturii. Numai în condiţiile în care această lipsă nu se îndeplinea, instanţa putea anula cererea, astfel cum se stipulează prin dispoziţiile art. 161 alin. (2) C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 888/A din 06 decembrie 2011, pronunţată în complet de divergenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate, a respins excepţiile formulate de pârâţii persoane fizice cu privire la lipsa calităţii de reprezentant a apărătorului apelantului-intervenient M.P. şi a nulităţii apelului declarat de acesta; a respins apelul declarat de reclamanta P.V.C. şi intervenientul M.P., ca nefondate, a admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi D.E., Z.D.M., Z.J.Ş. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Curtea a constatat că apelurile declarate de pârâţi sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a reţinut că excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii, tardivităţii completării cererii de chemare în judecată şi lipsei calităţii procesuale active, just au fost respinse de către prima instanţă pentru considerentele pe larg dezbătute în cuprinsul hotărârii, aşa încât criticile formulate în acest sens prin motivele de recurs, vor fi respinse.
De asemenea, hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină, atât în fapt cât şi în drept, fiind respectate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Faptul că pârâţii nu-şi însuşesc argumentele instanţei în soluţionarea excepţiilor invocate şi a fondului pricinii, nu echivalează cu lipsa motivării hotărârii, cum pretind pârâţii.
Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că, într-adevăr, ambele părţi invocă titluri de proprietate asupra imobilului din litigiu.
Aflându-ne în situaţia existenţei a două titluri de proprietate asupra aceluiaşi imobil, Curtea a stabilit care dintre părţi este deţinătoarea unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În speţă, reclamanta şi intervenientul nu au obţinut o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care să li se reconfirme dreptul de proprietate, iar Statul Român să fi fost obligat la restituirea în natură a imobilului.
Într-o cauză recentă, cu caracter de hotărâre pilot, respectiv în hotărârea din 12 octombrie 2010 - cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale.
În raport de aceste statuări, Curtea de apel a conchis că, prin simplul fapt al constatării în considerentele hotărârii judecătoreşti apelate a preluării imobilului în litigiu fără titlu la stat, reclamanta şi intervenientul nu devin titularii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru a putea obţine restituirea în natură a acestuia.
Aceştia nu pot obţine restituirea în natură a imobilului nici în baza legislaţiei interne, atâta vreme cât imobilul a fost înstrăinat în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorul este protejat prin dispoziţiile art. 18 lit. c) şi art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, conform art. 18 lit. c) din lege, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
De asemenea, conform art. 45 alin. (2) din lege, contractele de vânzare-cumpărare invocate de pârâţi nu au fost anulate înlăuntrul termenului special de prescripţie, iar analiza bunei sau relei credinţe a părţilor contractante nu ţine de esenţa acţiunii în revendicare şi nici nu poate face obiectul prezentei acţiuni.
Reclamanta şi intervenientul pot valorifica constatarea nevalabilităţii titlului statului în cadrul procedurii instituită în baza Legii nr. 10/2001, care-i conferă un drept patrimonial constând în creanţe.
Împotriva menţionatei decizii au declarat şi motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă P.V.C., apelantul-intervenient M.P., apelanţii-pârâţi Z.D.M., D.E. şi Z.J.Ş.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelantul-intervenient M.P. şi apelanta-reclamantă P.V.C. au arătat următoarele:
Constatarea nulităţii titlului statului s-a solicitat pentru fraudarea legii - fraus omnia corumpit - cât şi în considerarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât nulitatea are efect retroactiv de la data pronunţării în lumina principiului de drept că proprietatea nu se pierde prin neuz. Prin urmare, reclamanta şi intervenientul se aflau în posesia unui „bun actual” în sensul Convenţiei.
Deşi intervenientul M.P. a solicitat în termenul legal - la data de 10 iulie 1996 - restituirea exclusiv în natură a imobilului în discuţie potrivit Legii nr. 112/1995, cererea sa nu a soluţionată, vânzare făcând-se astfel prin fraudarea legii întrucât în speţă contractele de vânzare-cumpărare ale pârâţilor Z.D.M., Z.J.Ş. şi D.E. s-au încheiat fără ca organul administrativ-jurisdicţional să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură, neîmplinindu-se astfel a doua condiţie impusă de art. 9 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 112/1995 care dispune că fac obiectul cererii de cumpărare „apartamentele ce nu se restituie în natură” or pârâta SC A. SA nu era competentă să se pronunţe asupra cererilor de restituire în natură, astfel încât nici nu îl putea vinde.
Astfel, autorităţile administrative au procedat la înstrăinarea imobilului fără o verificare prealabilă şi corectă a regimului juridic al bunului şi cu fraudarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea înainte ca instanţa de judecată să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură formulată de fostul proprietar.
Intimaţii persoane fizice nu sunt în posesia unui bun întrucât vânzătorul nu era proprietarul apartamentelor vândute, astfel încât proprietatea nu se putea transmite către cumpărători. Vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiţie a faptului că bunul a trecut ilegal în proprietatea statului - fapt asupra căruia instanţele de fond au căzut unanim de acord - reprezintă o privare de bunuri care, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Belasin c. României).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite a decis prin decizia nr. 33/2008 - într-o interpretare per a contrario - că acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă cu despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, pârâţii pot fi despăgubiţi cu valoarea de piaţă a imobilului conform standardelor internaţionale de evaluare.
Este de observat că nu există măsuri generale luate de Statul Român care să conducă la soluţionarea problemelor în materia imobilelor naţionalizate. România se confruntă cu o problemă structurală, de sistem, rezultând din redactarea defectuoasă a legislaţiei cu privire la restituirea imobilelor naţionalizate şi care au fost vândute de stat cumpărătorilor de bună-credinţă (Katz c. României). Mecanismul de aplicare al Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este disfuncţional şi nu asigură despăgubirea efectivă a persoanelor care, potrivit legii, au dreptul la despăgubiri, astfel cum nici Legea nr. 112/1995 nu a protejat dreptul intervenientului la restituire (Deneş c. României).
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate atât împotriva deciziei, cât şi a încheierilor de şedinţă din 15 martie 2011 şi 24 mai 2011, apelantul-pârât Z.D.M. a arătat următoarele:
Greşita respingere a excepţiilor lipsei calităţii de reprezentant a domnului avocat P.N. pentru apelantul-intervenient M.P. şi a excepţiei nulităţii apelului promovat de apelantul-intervenient M.P.
La termenul de judecată din data de 28 septembrie 2010, recurentul Z.D.M. a invocat nulitatea cererii de apel formulată de numitul M.P. pentru lipsa semnăturii acestuia din cuprinsul cererii, precum şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a domnului avocat P.N., ca şi apărător al apelantului M.P.
Termenul din data de 24 mai 2011 a fost momentul până la care apelantul intervenient M.P. putea să-şi însuşească cererea de apel, în caz contrar devenind incidente dispoziţiile art. 287 alin. (2) C. proc. civ., care sancţionează lipsa semnăturii cu nulitatea cererii de apel.
Excepţiile lipsei semnăturii şi a lipsei dovezii de reprezentant fac parte din categoria excepţiilor peremptorii, pentru că tind la anularea cererii, determinând incidenţa dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., iar instanţa de apel în mod greşit nu a aplicat aceste dispoziţii, prorogând soluţionarea tuturor excepţiilor odată cu soluţionarea tuturor apelurilor.
Instanţa trebuia să constate nulitatea cererii de apel formulată de intervenientul M.P. şi să admită excepţia lipsei calităţii de reprezentant a domnului avocat P.N. pentru numitul M.P.
În soluţionarea excepţiilor invocate, instanţa a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 161 alin. (2) C. proc. civ., care se referă doar la dovada calităţii de reprezentant a părţii, nu la lipsa semnăturii cererii, pentru care erau aplicabile dispoziţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ.
Instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 161 alin. (2) C. proc. civ., regula în materie fiind ca instanţa să anuleze cererea dacă nu se face dovada calităţii de reprezentant şi, doar dacă apreciază necesar, să dea un termen pentru complinirea acestei lipse. Astfel, legiuitorul nu a stabilit că dovada lipsei calităţii de reprezentant se poate complini până la închiderea dezbaterilor, cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel.
Din contră, legiuitorul a stabilit în mod imperativ obligaţia instanţei de a anula cererea, dacă lipsurile nu se împlinesc la termenul la care se constată sau cel mai târziu la următorul termen, în speţă: 19 octombrie 2010.
Astfel, deşi invocarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a avut loc la termenul din data 28 septembrie 2010, când instanţa a şi făcut adresă la sediul Cabinetului de avocatură P.N., pentru a se prezenta în instanţă, iar la următorul termen de judecată, 19 octombrie 2010, domnul avocat nu s-a prezentat şi nu a făcut dovada calităţii de reprezentant al apelantului-intervenient M.P., instanţa nu a anulat cererea de apel.
Fiind însă lipsă de procedură până în data de 15 martie 2011, iar acesta fiind termenul la care s-a soluţionat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de apel, data la care instanţa trebuia să se pronunţe asupra acestei excepţii era 24 mai 2011.
În schimb, instanţa de apel, la termenul când s-au pus în discuţie aceste excepţii, în mod greşit a prorogat discutarea acestora odată cu soluţionarea pe fond a tuturor apelurilor.
Art. 133 alin. (2) trebuie coroborat cu art. 298 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 287 C. proc. civ.
În cauză era aplicabilă teza a II-a a art. 133 alin. (2), când apelantul-intervenient trebuia să semneze cererea cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare următoare, respectiv 15 martie 2011 sau, în cazul în care se apreciază că apelantul nu ar fi putut cunoaşte dispoziţiile instanţei cu privire la însuşirea apelului de către acesta, la termenul din data de 24 mai 2011, dată la care instanţa trebuia să anuleze cererea de apel formulată de intervenientul M.P.
Faptul că ulterior acestui termen intervenientul înţelege să acorde un mandat către avocat în scopul însuşirii cererii de apel nu mai are relevanţă, fiind depăşit termenul procedural expres stabilit prin legea de procedură. Mandatul acordat avocatului care nu l-a prezentat pe intervenient în faza de primă instanţă şi nici în apel poate produce efecte numai pentru viitor, adică pentru acel termen de judecată şi nu poate acoperi nulitatea expresă şi absolută.
În ceea ce priveşte excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii, tardivităţii completării cererii de chemare în judecată şi lipsei calităţii procesuale active, instanţa de apel a dispus respingerea acestora fără o motivare proprie, încălcând astfel dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, instanţa de fond nu a analizat aceasta excepţie din prisma tuturor motivelor invocate în susţinerea ei: lipsa dreptului de proprietate perfect în patrimoniul autorilor comuni ai reclamantului şi intervenientului datorat condiţionării naşterii dreptului de proprietate de achitarea integrală a preţului imobilului, ceea ce nu s-a dovedit în cauză, conform art. 7 din contract. În consecinţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile fostului art. 1295 C. civ., în vigoare la data încheierii actului juridic respectiv.
Mai mult, împotriva certificatelor de moştenitor în baza cărora apelanţii îşi dovedesc calitatea procesuală activă, recurentul s-a înscris în fals, cerere respinsă, însă asupra eficienţei acestor certificate instanţa urma să efectueze o analiză mai amplă odată cu soluţionarea fondului acţiunii. Nici asupra acestui aspect, instanţa de apel nu s-a pronunţat, astfel încât, în mod greşit, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului-reclamant şi a apelantului-intervenient.
Recurentul arată că, în mod greşit, s-a dispus respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun. Odată cu pronunţarea deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, s-a tranşat definitiv problema admisibilităţii introducerii acţiunilor în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În speţă, prin promovarea prezentei acţiuni se aduce atingere dreptului de proprietate al chiriaşilor cumpărători, precum şi unui raport juridic deja stabilit.
Totodată, prevalenţa dispoziţiilor Convenţiei nu este absolută şi aplicabilă în orice situaţie, ci cu anumite restricţii, astfel încât să nu fie afectat dreptul de proprietate al altei persoane, precum şi securitatea raporturilor juridice, prin aceasta totuşi neîngrădindu-se accesul liber la justiţie al reclamantului.
Atâta timp cât contractul prin care recurentul a dobândit imobilul nu a fost anulat sau nu s-a constatat nulitatea sa, acesta produce efecte care creează o realitate opozabilă revendicatorului. Prin decizia pronunţată în recursul în interesul legii, securitatea circuitului civil este văzută ca o condiţie obligatorie în raport de deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, care prevăd că un drept de proprietate definitiv nu trebuie pus sub semnul rediscutării.
Reclamantului îi este asigurat accesul la justiţie pe calea Legii nr. 10/2001, acesta formulând şi notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că îşi poate valorifica bunul preluat de către stat în cadrul acelei proceduri.
Prezenta acţiune s-a aflat în faţa instanţei de fond, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar aceasta are obligaţia de a aplica legea în vigoare la data soluţionării acţiunii, astfel încât acţiunea de drept comun este suprimată.
Nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au analizat excepţia inadmisibilităţii acţiunii din punct de vedere al respectării litisconsorţiul procesual activ forţat, obligatoriu în astfel de situaţii.
Acţiunea a fost formulată iniţial de către reclamantul M.N.G., a cărui moştenitoare este numita P.V.C., iar M.P. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu abia în data de 17 februarie 2006, în cadrul Dosarului nr. 13327/2005 înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Procedura intervenţiei în interes propriu a fost utilizată în alt scop decât cel în vederea căruia fost legiferată, ceea ce constituie o fraudare a Legii nr. 10/2001 care instituia pentru intervenient obligaţia formulării unei notificări.
În această situaţie, rezultă că interesele acestora sunt contrare, ambii tinzând la dobândirea imobilului, iar admiterea acţiunii şi a cererii de intervenţie în acelaşi timp nu se poate realiza.
Respingerea excepţiei prematurităţii introducerii acţiunii constituie o soluţie greşită, d eoarece prematuritatea acţiunii nu are nicio legătură cu încălcarea Convenţiei întrucât statele sunt libere să stabilească regulile procedurale aplicabile în legislaţia internă.
Instanţa de fond nu şi-a motivat în concret care au fost acele circumstanţe concrete ale speţei care au permis înlăturarea legii speciale şi nici nu a arătat care anume dispoziţii din legislaţia internă sunt cele care contravin Convenţiei sau sunt neconcordante cu aceasta, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederile art. 261 C. proc. civ. Având în vedere că instanţa de apel a menţinut doar soluţia dată de instanţa de fond fără o motivare în concret, rezultă că şi acesta a încălcat dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., această situaţie conducând la imposibilitatea instanţei de control judiciar de a analiza şi cenzura raţionamentul juridic care a permis înlăturarea excepţiei.
În ceea ce priveşte respingerea excepţiei tardivităţii cererii modificatoare, recurentul arată că în data de 15 decembrie 2004, în faţa Judecătoriei sectorului 2, autorul reclamantei a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată care a fost depusă tardiv, întrucât prima zi de înfăţişare a fost în data de 20 septembrie 2004, când părţile au pus concluzii, pe excepţia competenţei materiale a Tribunalului Bucureşti. Acela era termenul până la care se putea modifica cererea de chemare în judecată, însă reclamanta a formulat această cerere după 7 luni de zile şi 3 termene de judecată, astfel încât menţinerea în apel a soluţiei dată de către instanţa de fond cu privire la această excepţie este greşită.
Instanţa de apel nu a soluţionat critica din apel cu privire la nepronunţarea de către instanţa de fond asupra cererii de intervenţie în interes propriu, având în vedere că intervenţia principală trebuie judecată odată cu fondul, conform art. 55 C. proc. civ. Instanţa de apel nu a analizat aceste critici, omiţând la rândul ei să se pronunţe cu privire la cererea de intervenţie.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, apelanţii-pârâţi D.E. şi Z.J.Ş. au arătat următoarele:
Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active limitându-se doar la dovedirea calităţii de moştenitori ai foştilor proprietari M.T. şi M.M., deşi motivele invocate de apelanţii-pârâţi în susţinerea excepţiei priveau faptul că dreptul de proprietate asupra bunului în cauză nu era perfectat din cauza nedovedirii în instanţă a plăţii integrale a ratelor vânzării.
Curtea de Apel nu se putea limita la motivarea Tribunalului Bucureşti asupra excepţiilor inadmisibilităţii, prematurităţii şi lipsei calităţii procesuale active întrucât criticile aduse prin motivele de apel erau suplimentare considerentelor primei instanţei. Din această cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Curtea de Apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., cu privire la incidenţa deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, ale art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cu privire la obligativitatea urmării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ale art. 725 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la aplicarea imediată a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009. Din această cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că reclamanta şi intervenientul au un titlu de proprietatea asupra imobilului în litigiu în condiţiile în care aceştia nu au făcut dovada că autorii lor au fost titularii dreptului de proprietate, întrucât definitivarea dreptului de proprietate în patrimoniul lor era condiţionată de plata integrală a preţului. Astfel a fost schimbată natura actului juridic invocat de reclamantă şi intervenient în sensul că a fost reţinut drept titlu de proprietate un înscris care nu atestă transmiterea definitivă a dreptului de proprietate. Din această cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În faza procesuală a recursului a fost invocată de către recurentul-pârât Z.D.M. excepţia nulităţii recursului formulat de către reclamantă şi intervenient pentru neîncadrarea în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Analizând această excepţie cu prioritate, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât, din lecturarea conţinutului motivării acestei cereri de recurs, rezultă că recurenţii invocă critici de nelegalitate precum: încălcarea art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, greşita apreciere a inexistenţei unui „bun actual” în accepţiunea dată acestei noţiuni de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, încălcarea art. 9 al Legii nr. 112/1995, modul de interpretare a deciziei nr. 33/2008 privind recursul în interesul legii, care se circumscriu motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul declarat de apelantul-intervenient M.P. şi apelanta-reclamantă P.V.C., Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care recurenţii au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001, iar calea dreptului comun pentru valorificarea aceluiaşi drept de proprietate ar fi fost deschisă acestora numai în măsura în care erau deţinătorii unui „bun actual” şi nu obţinuseră nici o reparaţie pe calea legii speciale.
Astfel, în decizia nr. 33/2008 s-a stabilit că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie”.
Ca atare, accesul la justiţie în condiţiile dreptului comun este acceptat numai în măsura în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Cât timp reclamanta şi intervenientul nu au făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti în temeiul căruia s-ar fi dispus restituirea imobilului în litigiu în patrimoniul acestora, ei nu se pot prevala de existenţa unui bun actual, astfel cum acesta a fost definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu Contra României: „ existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (parag. 140).
Întrucât existenţa unui bun actual nu este condiţionată în vreun fel, fiind considerată fără dubiu numai prin recunoaşterea calităţii de proprietar, a persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii, printr-o hotărâre judecătorească în care s-a dispus în mod expres restituirea bunului, motivele invocate de către recurenţi cu privire la cauzele imposibilităţii obţinerii unei astfel de hotărâri judecătoreşti apar ca nefondante.
De asemenea, nefondante sunt şi criticile privind vânzarea de către stat a bunului altuia prin încălcarea art. 9 al Legii nr. 112/1995 şi a art. 501 al Legii nr. 10/2001, a luării în considerare a lipsei de funcţionare a Fondului Proprietatea, cât timp instanţa nu putea trece peste cerinţa existenţei unui bun actual în patrimoniul persoanelor care se pretind foşti proprietari ai imobilului.
În absenţa unei astfel de dovezi, în mod corect a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului formulată de către reclamantă şi intervenient.
Pe cale de consecinţă, respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului este corectă, întrucât, prin respingerea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile de drept comun ale art. 480 C. civ., constatarea nevalabilităţii titlului statului nu ar putea produce nici un efect juridic în prezenta cauză, acest aspect urmând a fi valorificat în cadrul procedurii iniţiate în temeiul legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Analizând recursurile declarate de apelanţii- pârâţi D.E., Z.J.Ş. şi Z.D.M., Înalta Curte le apreciază ca nefondate pentru următoarele considerente comune:
Criticile acestor recurenţi vizează în principal modul de soluţionare a excepţiilor pe care le-au invocat.
În ceea ce priveşte neanalizarea de către instanţa de apel a criticii privind nepronunţarea de către prima instanţă asupra cererii de intervenţie, Înalta Curte observă că, deşi o astfel de analiză nu s-a realizat în apel, critica este nefondată întrucât, prin admiterea cererii de revendicare în contradictoriu cu reclamanta şi intervenientul, prima instanţă s-a pronunţat implicit şi asupra cererii de intervenţie, care fusese anterior admisă în principiu, astfel încât această cerere nu a rămas nesoluţionată.
Asupra nepronunţării instanţei de apel asupra excepţiei nulităţii apelului declarat de către intervenient, motivate de nesemnarea de către acesta a cererii de apel, Înalta Curte constată că cererea de apel a fost semnată de către avocatul reclamantei, P.N., în baza împuternicirii date de către aceasta. La termenul din 24 mai 2011 Curtea de Apel Bucureşti a prorogat pronunţarea asupra excepţiei nulităţii apelului formulat de către intervenient, urmând a se pronunţa asupra sa odată cu fondul.
Întrucât intervenientul, prin declaraţia autentică nr. 868/C-1375 din 27 octombrie 2011 dată la Consulatul General al României de la Lyon şi-a însuşit calea de atac a apelului formulat de avocat în temeiul contractului de asistenţă juridică din 16 februarie 2006, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului P.N. pentru intervenient şi excepţia nulităţii cererii de apel a acestuia pentru lipsa semnăturii, apreciind că intervenientul şi-a însuşit cererea de apel, făcând aplicarea art. 161 alin. (2) C. proc. civ.
Recurentul Z.D.M. critică această soluţie în raport de prevederile art. 133 alin. (2) coroborat cu art. 298 şi 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., care, în opinia sa, permit cel mult acordarea unui termen pentru ca apelantul să îşi semneze cererea de apel, din momentul la care s-a invocat excepţia nesemnării apelului, în caz contrar intervenind sancţiunea nulităţii cererii de apel prevăzută de art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că nici această critică nu este fondată, întrucât recurentul ignoră faptul că atât reclamanta, cât şi intervenientul invocă o cotă parte indiviză din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât prin natura raportului juridic dintre aceştia, efectele hotărârii, în cazul admiterii acţiunii în revendicare, se întind asupra ambilor titulari ai cererii de apel, în temeiul art. 48 C. proc. civ. Aflându-ne într-o acţiune de drept comun, dreptul de acrescământ, prevăzut de Legea nr. 10/2001 numai în favoarea moştenitorului care a formulat notificare, nu este aplicabil, astfel că reclamanta şi intervenientul nu au interese contrare în prezenta cauză.
Din acest motiv apare ca fiind corectă soluţia instanţei de apel care nu a pronunţat o hotărâre parţială prin care să constate nulitatea cererii de apel formulată de intervenient, pentru că o astfel de hotărâre ar fi înlăturat numai calitatea de apelant a intervenientului, însă efectele hotărârii s-ar fi produs în aceeaşi măsură şi asupra intervenientului, în calitate de intimat, întrucât instanţa de apel era obligată să continue judecata apelului reclamantei, care avea interese comune cu cele ale intimatului-intervenient, ambii fiind moştenitori ai foştilor proprietari: M.T. şi M.M.
Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea art. 137 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aplicarea sancţiunii nulităţii cererii de apel formulată de intervenient pentru lipsa calităţii de reprezentant a avocatului care a semnat-o, în numele acestuia, în absenţa unui mandat de reprezentare, nu influenţa cu nimic continuarea judecării cererii de apel, instanţa de apel fiind legal învestită cu această cerere care este semnată de acelaşi avocat şi în numele reclamantei, în temeiul unei delegaţii de reprezentare valabile.
De altfel, potrivit delegaţiei avocaţiale de la Dosarul nr. 13327/2005 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, la judecata cauzei în primă instanţă, intervenientul a fost reprezentat de acelaşi avocat, P.N., iar potrivit art. 69 alin. (2) C. proc. civ. „avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite, de asemenea, orice cale de atac împotriva hotărârii date; în acest caz însă, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de partea însăşi”.
În condiţiile menţionate, unirea cu fondul a excepţiei nulităţii cererii de apel a fost în mod corect dispusă, luându-se act ulterior şi de însuşirea cererii de apel de către intervenient, exprimată prin declaraţie autentică.
În ceea ce priveşte critica de nemotivare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active rezultând din neplata integrală a preţului apartamentului de către autorii reclamantei şi intervenientului, conform clauzei de la pct. 7 din contractul de construire nr. 3517/1935, cât şi a lipsei dovezii drepturilor lor succesorale, Înalta Curte observă că, într-adevăr, instanţa de apel nu a analizat acest aspect, însă excepţia are caracter de ordine publică şi poate fi analizată direct de către instanţa de recurs.
Se constată astfel că reclamanta şi intervenientul, în calitate de strănepoată, respectiv de nepot de fiu, au făcut dovada calităţii de moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului în litigiu: M.T. şi M.M., cu certificate de naştere, cu certificatul de moştenitor nr. 66/2003 de pe urma lui M.T. şi certificatul de calitate de moştenitor nr. 186/2007 de pe urma lui M.M., cu certificatul de moştenitor nr. 97 din 01 iulie 2005 de pe urma defunctului M.N.G. (nepot de fiu şi autorul reclamantei), iar cererea de înscriere în fals împotriva certificatului de moştenitor nr. 66/2003 a fost respinsă prin încheierea de la termenul din 27 iunie 2008.
Ca atare, nevalabilitatea acestui înscris nu a fost probată, acesta, alături de celelalte certificate menţionate, făcând pe deplin dovada calităţii reclamantei şi intervenientului de moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului în litigiu.
Faptul că autorii acestora nu ar fi achitat integral preţul imobilului, prin urmare nu ar fi dobândit dreptul de proprietate, astfel cum s-a stipulat în art. 7 al contractului de vânzare-cumpărare nr. 3517 din 31 octombrie 1935, nu este dovedit, existând însă dovada contrară, respectiv menţiunea din anexa la Decretul nr. 92/1950 din care rezultă că cele 5 apartamente supuse naţionalizării, situate în Bucureşti, se aflau la acel moment în proprietatea lui M.T.
Nici critica privind greşita respingere a excepţiei tardivităţii cererii modificatoare nu este fondată, Înalta Curte apreciind că au fost respectate prevederile art. 132 coroborat cu art. 134 C. proc. civ., câtă vreme cererea modificatoare a fost depusă la dosar la data de 15 decembrie 2004, înaintea primului termen de judecată acordat la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, respectiv 26 ianuarie 2005, după declinarea cauzei de la Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 821 din 27 septembrie 2004, avându-se în vedere că pricina se afla în judecare într-un nou ciclu procesual, după stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
În faţa primei instanţe de fond declarată competentă, reclamantul îşi poate modifica cererea, deoarece anterior declinării nu s-a tranşat asupra nici unui aspect de fond, cadrul procesual urmând a fi configurat numai după stabilirea în mod definitiv a instanţei competente să soluţioneze pricina în prima instanţă.
Pârâţii au reiterat în recurs excepţiile inadmisibilităţii acţiunii în revendicare după modificarea art. 46 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 şi după publicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât şi a prematurităţii introducerii acţiunii în revendicare faţă de procedura instituită de Legea nr. 10/2001.
În motivarea soluţiei de respingere a recursului reclamantei şi intervenientului, au fost prezentate argumentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun numai în condiţiile existenţei în patrimoniul reclamantului a unui bun actual, acestea urmând a fi avute în vedere şi pentru înlăturarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare după publicarea deciziei nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a prematurităţii introducerii acţiunii în revendicare faţă de procedura instituită de Legea nr. 10/2001.
Aceeaşi excepţie raportată la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 va fi respinsă, în considerarea faptului că prezenta acţiune a fost introdusă la data de 10 mai 2004, deci anterior prevederilor Legii nr. 1/2009, care nu este incidentă în cauza pendinte întrucât încalcă principiul neretroactivităţii legii civile noi.
Instanţa de apel şi-a însuşit întrutotul motivarea primei instanţe de fond asupra modului de soluţionare a excepţiilor, realizând prin aceasta o motivare implicită, astfel încât nu se poate aprecia că nu se cunosc argumentele pentru care au fost respinse aceste excepţii.
De altfel, întrucât excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii în revendicare, lipsei calităţii procesuale active constituie motive de ordine publică, acestea pot fi invocate în orice fază procesuală, astfel încât o eventuală nemotivare a lor în faza apelului poate fi complinită în recurs. În considerarea celor expuse anterior, răspunzând criticilor din recurs, Înalta Curte a expus din nou argumentele pentru care a considerat că respingerea acestor excepţii este fondată.
Astfel fiind, soluţia instanţei de apel, în opinia majoritară, urmează a fi păstrată.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta P.V.C. şi de intervenientul M.P., ca nefondată.
Respinge recursurile declarate de reclamanta P.V.C. şi de intervenientul M.P., de pârâtul Z.D.M. şi de pârâţii D.E. şi Z.J.Ş. împotriva deciziei nr. 888/A din 06 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7216/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7218/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
