ICCJ. Decizia nr. 7194/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7194/2012
Dosar nr. 5685/2/2012
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta SC G.R.B.G. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi SC G.N.I.E. SRL, obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 10620 din 11 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că acţiunea în revendicare imobiliară nu poate fi înscrisă în categoria faptelor de comerţ obiective enumerate la art. 3 C. com. şi nici nu poate fi prezumată ca fiind faptă de comerţ, şi având în vedere natura litigiului şi ţinând cont de valoarea obiectului indicat de reclamantă, sub 500.000 RON, competenţa de soluţionare a cauzei revine judecătoriei de la locul situării imobilului.
Recursul formulat împotriva acestei sentinţe, a fost respins ca nefondat, prin decizia comercială nr. 520 din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Prin sentinţa nr. 10052 din 30 mai 2012, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat cauza Curţii de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătoria a reţinut că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unei acţiuni reale imobiliare, în revendicarea imobilului situat în municipiul Bucureşti, sector 1, compus din construcţie în suprafaţă utilă de 158,41 m.p., respectiv suprafaţa construită desfăşurată de 190 m.p. având teren aferent 110 m.p. şi teren în cotă indiviză de 47 m.p.
În raport de evaluarea provizorie a obiectului acţiunii, indicată de reclamant, în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 3 C. proc. civ. şi de natura juridică a litigiului supus judecăţii, a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
În faţa acestei instanţe părţile au învederat că valoarea obiectului cererii depăşeşte pragul valoric de 500 000 RON, care atrage competenţa judecătoriei, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Judecătoria a reţinut că, potrivit raportului de expertiză judiciară efectuat, valoarea de circulaţie a imobilului revendicat este de 2.251.517 RON.
Astfel, instanţa a apreciat întemeiată excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 1 în soluţionarea cauzei în considerarea următoarelor argumente:
Evaluarea obiectului litigiului nu prezintă legătură directă cu soluţionarea fondului cauzei - nefiind incidente dispoziţiile art. 181 C. proc. civ., care au ca premisă o cu totul altă ipoteză decât cea în discuţie - astfel că, în temeiul art. 158 alin. (1) şi alin. (3) raportat la art. 159 pct. 2 şi la art. 2 C. proc. civ., întrucât obiectul cererii de chemare în judecată depăşeşte pragul valoric de 500 000 RON, judecătoria a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat soluţionarea pricinii în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 80 din 22 august 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a stabilit competenţa materială a soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Stabilirea competenţei materiale se face prin cererea introductivă de instanţă, aceasta legând instanţa.
Conform art. 181 C. proc. civ., aplicabil în speţă, „Instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii, rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect”.
Deci momentul care interesează în stabilirea valorii obiectului cererii este cel al sesizării instanţei, art. 18 C. proc. civ. stabilind în mod expres că instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţă după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece, chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.
Împrejurarea că, după administrarea probelor, reclamanta şi-a majorat preţuirea iniţială peste limita prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. nu este de natură a determina declinarea competenţei de către judecătorie, faţă de faptul că, în raport cu evaluarea iniţială făcută prin cererea de chemare în judecată, sub 500.000 RON, sesizarea instanţei a fost conformă legii.
Preţuirea obiectului cererii şi determinarea astfel a competenţei instanţei depinde de voinţa părţii, în virtutea principiului disponibilităţii procesului civil.
Aşa încât, ceea ce determină în primul rând competenţa instanţei este valoarea precizată în cererea principală.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanta SC G.R.B.G. SRL şi pârâta SC G.N.I.E. SRL.
1. În susţinerea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ., reclamanta a arătat că sentinţa pronunţată în soluţionarea conflictului negativ de competenţă este nelegală.
Greşit s-a considerat că Judecătoria sector 1 Bucureşti este competentă, deoarece valoarea obiectului litigiului depăşeşte suma de 500.000 RON, iar normele de competenţă materială sunt imperative.
Nelegal s-a reţinut doar aplicabilitatea dispoziţiilor art. 181 C. proc. civ., pentru că reclamanta a indicat provizoriu, în vederea stabilirii timbrajului, pragul valoric al obiectului cererii, pentru evaluarea reală a imobilului, solicitând expertiză evaluatoare.
În raport de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei la Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, ca instanţă competentă.
2. În baza aceluiaşi temei legal, pârâta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate şi stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Dispoziţiile pe care instanţa şi-a motivat soluţia nu au relevanţă în cauză, întrucât valoarea obiectului cererii nu a fost modificată ulterior în cadrul soluţionării dosarului şi în urma administrării unor probe.
„Preţuirea obiectului cererii şi determinarea astfel a competenţei depinde de voinţa părţii” nu poate fi reţinută cu titlu absolut pentru că în virtutea rolului activ, instanţa trebuie să cerceteze dacă valoarea corespunde realităţii, mai ales când valoarea este contestată de partea adversă şi cu atât mai mult în speţă când, ulterior chiar reclamantul precizează faptul că valoarea iniţială a fost indicată greşit.
Examinând sentinţa în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:
În esenţă, recurentele critică hotărârea pentru greşita reţinere a dispoziţiilor art. 181 C. proc. civ., apreciind că Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, este competent să soluţioneze cauza, motiv pentru care recursurile vor fi analizate printr-un considerent comun.
Este nefondată critica potrivit căreia, faţă de valoarea obiectului cererii de peste 500.000 RON, competenţa materială de primă instanţă în soluţionarea litigiului aparţine tribunalului şi nu judecătoriei, aşa cum greşit s-a stabilit prin sentinţa recurată.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Potrivit art. 181 C. proc. civ., instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţă după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte valoarea aceluiaşi obiect.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că evaluează magazinul revendicat la suma de 110.000 RON, sumă în raport de care a înţeles să calculeze taxa judiciară de timbru, adresându-se pentru soluţionarea acestei cereri judecătoriei, ca instanţă competentă material. Se constată că, implicit, aceasta a făcut o preţuire a valorii obiectului litigiului ca fiind sub suma de 500.000 RON, situaţie care nu poate fi schimbată de expertiza efectuată în cauză, prin care s-a stabilit că valoarea obiectului pricinii este mai mare de suma de 500.000 RON (2.251.517 RON) atrăgând competenţa materială a tribunalului.
Prin urmare, stabilirea competenţei materiale a instanţei se determină după valoarea obiectului pricinii la data învestirii instanţei, iar faptul că ulterior, pe baza unei expertize, valorile au fost reactualizate nu atrage competenţa altei instanţe, potrivit art. 181 C. proc. civ.
De aceea, constatând că valoarea obiectului litigiului la data investirii instanţei era de 110.000 RON, sub pragul valoric care atrage competenţa materială de primă instanţă a tribunalului, Curtea de Apel, în soluţionarea conflictului negativ de competenţă, legal a stabilit că, potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ., judecătoriei îi revine competenţa materială de primă instanţă în soluţionarea litigiului.
Deşi nu arată expres, susţinând că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea principiului rolului activ al judecătorului şi că, în raport de valoarea obiectului pricinii care este de peste 500.000 RON, competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului, recurenta-pârâtă a invocat, implicit, pronunţarea sentinţei recurate cu încălcarea prevederilor art. 129 C. proc. civ., care consacră acest principiu precum şi pe cel al disponibilităţii în procesul civil şi a art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind stabilirea competenţei materiale de primă instanţă în soluţionarea prezentului litigiu.
Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”, ceea ce înseamnă că în procesul civil este la latitudinea reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii, ceea ce înseamnă că acest text de lege este edictat în favoarea reclamantului, iar încălcarea lui de către instanţa de judecată poate fi invocată numai de către acesta şi nu de către pârâţi, pe de o parte, iar pe de altă parte, competenţa materială a instanţelor este o excepţie de ordine publică, care trebuie respectată de către instanţele de judecată, întrucât normele care o reglementează au caracter imperativ.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă şi de recurenta-pârâtă, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC G.R.B.G. SRL şi de pârâta SC G.N.I.E. SRL împotriva sentinţei nr. 80 din 22 august 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7214/2012. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7106/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
