ICCJ. Decizia nr. 7222/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7222/2012

Dosar nr. 1005/35/2010

Şedinţa publică din 26 noiembrie 2012

Asupra cauzei de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 486 din 25 mai 2007 pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosar nr. 6996/111/2001, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de contestatorii A.J.P. şi A.J.T. în contradictoriu cu intimata SC M. SA Oradea; s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de intimata SC M. SA Oradea, împotriva Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiunilor Statului, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin decizia nr. 14 din 12 iulie 2001 emisă de intimata SC M. SA Oradea, s-a respins notificarea nr. 26/2001 formulată de contestatorii A.J.P. şi A.J.T., având ca obiect restituirea în natură a imobilelor cuprinse iniţial în C.F. nr. X Oradea, cu suprafaţa totală de 125 m.p., C.F. nr. Y Oradea, cu suprafaţa totală de 119 m.p., C.F. nr. Z Oradea, cu suprafaţa totală de 103 m.p., imobile actual cuprinse în C.F. nr. Q Oradea.

Prin această decizie s-a reţinut că restituirea în natură a imobilelor descrise mai sus nu este posibilă în conformitate cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi, totodată, s-a dispus şi trimiterea dosarului către Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiunilor Statului pentru a se face aplicarea art. 19 alin. (2) din aceeaşi lege.

Astfel în dispozitivul deciziei s-a reţinut că restituirea în natură nu este posibilă întrucât SC M. SA Oradea este societate privatizată integral prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni de la Fondul Proprietăţii de Stat – actual Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiunilor Statului, astfel că aceste imobile au intrat cu titlu valabil în patrimoniul SC M. SA Oradea, precum şi că imobilele a căror restituire se cere au altă destinaţie decât cea iniţială, fiind modificate substanţial, formând în prezent un singur imobil, ceea ce face imposibilă revenirea la destinaţia iniţială de locuinţă.

Analizând această decizie prin prisma probelor administrate în cauză, tribunalul a reţinut că temeiurile care au stat la baza acesteia sunt corecte.

Astfel, intimata a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor din litigiu în urma procesului de privatizare a acesteia, în baza contactului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 25 aprilie 2000. În capitolul III din acest contract se precizează că proprietatea asupra bunurilor vândute se transmite de la vânzător la cumpărător la data plăţii preţului prevăzut la art. 4.1, iar intimata a depus la dosarul cauzei ordinul de plată din 23 iunie 2000, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2000.

Susţinerile contestatorilor, potrivit cărora societatea nu ar fi fost privatizată integral, nu au fost reţinute de instanţă, singura probă în acest sens fiind o adresă a Camerei de Comerţ şi Industrie Bihor, din 05 octombrie 2001, din care rezultă că la data de 30 iulie 1998 Fondul Proprietăţii de Stat. este acţionar, având un aport la capitalul social de 9,897%.

Or, aceasta situaţie a acţionariatului nu numai că este mult anterioară procesului de privatizare a intimatei, dar acţiunile deţinute la acea dată de Fondul Proprietăţii de Stat sunt tocmai acele acţiuni are au făcut obiectul contactului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 25 aprilie 2000.

Mai mult, din certificatul emis de Camera de Comerţ şi Industrie Bihor din 23 octombrie 2002, rezultă că SC M. SA Oradea este o societate comercială al cărei capital social este în proporţie de 100% privat autohton.

Nu au fost reţinute nici susţinerile contestatorilor potrivit cărora bunurile litigioase ar fi fost preluate în temeiul contractului de privatizare. Astfel, odată cu proprietatea asupra acţiunilor s-a transmis şi dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor aflate în patrimoniul vânzătorului, deci inclusiv asupra bunurilor din litigiu, acestea fiind de altfel evidenţiate în fişa de inventar şi fişa mijlocului fix.

Faţă de cele de mai sus, prima instanţă a reţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 27 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 27 alin. (1) din actul normativ enunţat, „pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”.

Or, cele două condiţii cumulativ prevăzute de textul indicat sunt îndeplinite în cauza de faţă. Astfel, imobilul din litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, în temeiul Legii nr. 4/1973, fapt necontestat de nici una din părţi. În ceea ce priveşte evidenţierea bunului în patrimoniul societăţii, îndeplinirea acestei condiţii rezultă din înscrierile făcute în fişa de inventar şi fişa mijlocului fix, conform celor reţinute mai sus. Pe de altă parte, prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 statuează pentru ipoteza restituirii în natură, necesitatea anularii actelor juridice de înstrăinare, inclusiv a celor făcute în cadrul procesului de privatizare, iar aceasta inclusiv în situaţia în care imobilele ar fi fost preluate de stat fără titlu valabil.

În cauza de faţă contestatorii nu au înţeles să conteste legalitatea procesului de privatizare în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001. În consecinţă, în mod corect intimata a dispus trimiterea dosarului către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în temeiul alin. (2) din art. 27 al Legii nr. 10/2001, care prevede în mod neechivoc că „Notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1) se adresează instituţiei publice implicate care a efectuat privatizarea – Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ministerul de resort, autoritatea administraţiei publice locale – în a cărei rază este sau era situat imobilul, indiferent de valoarea acestuia”.

Prin urmare, pentru ansamblul considerentelor de fapt şi de drept expuse mai sus, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru restituirea în natură a imobilelor în litigiu, cuprinse actual în C.F. nr. Q Oradea, contestatorii fiind îndreptăţiţi doar la plata de despăgubiri, instanţa a respins acţiunea formulată ca nefondată.

Ca urmare a respingerii cererii principale, a respins şi cererea de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiunilor Statului, formulată de intimată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, iar prin decizia civilă nr. 78 din 28 aprilie 2009 a Curţii de Apel Oradea, Dosar nr. 6996/111/2001, s-a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.

Această decizie a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel prin decizia civilă nr. 2858 din 07 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, reţinându-se următoarele considerente:

În esenţă, Curtea de Apel a reţinut că, în soluţionarea cauzei, este relevantă valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilului în litigiu, nu şi legalitatea modalităţii de preluare a bunului, de către stat, considerând, totodată, că, nefiind anulat contractul de privatizare care include şi imobilele pretinse de reclamanţi, aceştia nu pot obţine restituirea lor în natură.

În acest sens, Curtea de Apel a procedat la aplicarea art. 27 coroborat cu art. 46 din Legea nr. 10/2001, respingând apelul reclamanţilor pentru considerentele arătate.

Instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi, respectiv aplicarea greşită a celor două texte de lege.

Astfel, deşi Curtea a făcut aplicarea art. 27 alin. (1) din actul normativ în discuţie, şi, cu toate că nu indică în considerente, a vizat textul de lege respectiv în forma iniţială, de la data intrării în vigoare a actului normativ, a considerat, în mod greşit, că nu are relevanţă stabilirea caracterului valabil sau nevalabil al titlului statului, de preluare a imobilelor în litigiu.

Într-adevăr, în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, se prevede că, în cazul imobilelor evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute în art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.

În acest text de lege nu se face distincţie, în ceea ce priveşte forma de reparaţie cuvenită, în raport de caracterul modalităţii de preluare a imobilului pretins, de către stat.

Dispoziţiile respective nu se mai aplică, însă, faţă de Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.

În motivarea acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut, printre altele, că toate persoanele care au depus notificări in termenul legal se află într-o situaţie juridică identică, şi anume au dobândit vocaţia la măsuri reparatorii, cu precizarea că, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptăţite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.

Or, legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie şi un nou termen p entru depunerea notificării lor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibila de a se aplica pentru viitor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor restrânge după intrarea ei în vigoare.

Mai mult Curtea Constituţională a constatat că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor prin simpla împrejurare de fapt a soluţionării cu întârziere a notificărilor de către societăţile comerciale integral privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca fiind un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, care să justifice, pe plan legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior menţionate.

Faţă de admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, Înalta Curte a constatat că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării, la care, de altfel, şi instanţele anterioare s-au raportat, şi nu dispoziţiile art. 29 din acelaşi act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.

Având în vedere textul de lege sus-menţionat, Curtea de Apel a ignorat, însă, una dintre cerinţele importante ale textului, atât în determinarea formei de reparaţie cuvenite reclamanţilor, cât şi a entităţii care este obligată să soluţioneze pretenţiile părţilor arătate, considerând, în mod greşit, că nu are relevanţă caracterul preluării imobilelor în litigiu, de către stat. Aceasta, deşi reclamanţii criticaseră, prin cererea de apel, printre altele, concluziile primei instanţe în legătură cu caracterul valabil al preluării bunurilor, de către stat.

Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, doar în ipoteza imobilelor preluate cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoanei îndreptăţite i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.

Din interpretarea per a contrario (prin opoziţie) a normei juridice enunţate mai sus, rezultă că, în cazul preluării bunului pretins fără titlu valabil, se poate dispune restituirea în natură a acestuia sau măsuri reparatorii prin echivalent, după caz. Reparaţia în echivalent nu intervine, în mod automat, ci raportat la alte criterii din Lege (de exemplu, art. 1, art. 18, art. 19). În esenţă, restituirea în natură este posibilă dacă terenul este liber şi nu este considerat un alt imobil, în sensul şi condiţiile dispoziţiilor legale menţionate.

Prin urmare, restituirea în natură a imobilelor, formă de reparaţie solicitată de reclamanţi, nu este exclusă doar determinat de faptul că imobilele figurează în patrimoniul unei societăţi integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, caracterul preluării imobilului de către stat are importanţă şi în ceea ce priveşte entitatea abilitată de lege să soluţioneze notificarea.

Potrivit art. 27 alin. (2), în cazul în care se solicită restituirea în condiţiile alin. (1), în consecinţă, pentru imobile preluate de stat cu titlu valabil, notificarea se adresează (şi se soluţionează) de către instituţia publică implicată în privatizare - Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (în prezent, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului). Prin aceeaşi modalitate de interpretare a textului, per a contrario, rezultă că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil va soluţiona notificarea unitatea deţinătoare a imobilului, indiferent de forma de reparaţie cuvenită solicitantului.

Cum instanţa de apel nu a verificat criticile apelanţilor privind nevalabilitatea titlului statului, neintrând în cercetarea fondului motivelor de apel respective, Înalta Curte a reţinut că nu poate aplica, în recurs, dispoziţiile legale anterior menţionate, ceea ce determină admiterea căii de atac exercitate de reclamanţi, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel să examineze şi să răspundă criticilor formulate în legătură cu titlul statului. Raportat la acest aspect, în raport de natura titlului statului,

Curtea va stabili, în primul rând, entitatea care trebuie să soluţioneze notificarea şi, în ipoteza în care aceasta se determină a fi pârâta SC M. SA, forma de reparaţie, în natură sau în echivalent, cuvenită reclamanţilor. În caz contrar şi raportat la toate elementele indicate mai sus, va aprecia cu privire la măsura de trimitere a notificării, spre soluţionare, către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, sens în care s-a şi dispus prin decizia nr. 14 din 12 iulie 2001, analizată de instanţele anterioare, sau, dacă este cazul, către o altă unitate deţinătoare.

Raportat la acest ultim aspect, al unităţii deţinătoare a imobilului, Curtea a considerat, în mod greşit, că nu are relevanţă de plano decizia civilă pronunţată în recurs, în consecinţă, irevocabilă şi cu putere de lucru judecat, nr. 816/R din 08 iunie 2006, de către Curtea de Apel Oradea.

Prin hotărârea menţionată, s-a decis, printre altele, constatarea nulităţii parţiale a încheierilor de intabulare prin care s-a schimbat destinaţia construcţiilor în litigiu şi s-au intabulat dreptul de administrare operativă şi, respectiv, dreptul de proprietate, în favoarea pârâtei, asupra apartamentelor nr. I, II, III, solicitate în prezentul litigiu, şi s-a dispus, totodată, radierea înscrierilor din colile de carte funciară cu obiectul menţionat.

Faţă de aceste dispoziţii şi de puterea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre irevocabilă, în condiţiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 şi 1202 C. civ., Curtea trebuia să verifice susţinerile apelanţilor în legătură cu persoana care poate fi considerată unitate deţinătoare a imobilului, în sensul Legii nr. 10/2001, şi anume cea care invocă un drept de proprietate sau un alt drept real cu privire la bunurile pretinse şi care, în opinia reclamanţilor, este Statul Român, iar nu pârâta.

În mod greşit, Curtea a ignorat această hotărâre judecătorească şi nu a examinat critica apelanţilor referitor la efectele juridice ale deciziei din recurs asupra calificării unităţii deţinătoare a imobilului, cu atât mai mult cu cât, în materie de nulitate, efectele constatării acestei sancţiuni au caracter retroactiv (cu excepţiile prevăzute de lege).

De asemenea, situaţia juridică a construcţiilor în litigiu nu poate fi confundată şi nici tratată, din punct de vedere juridic, identic cu cea a terenului aferent construcţiilor, astfel încât să prezinte interes, pentru identificarea unităţii deţinătoare, doar persoana care este titulara dreptului de proprietate asupra terenului.

Curtea a examinat problema construcţiilor şi a terenului aferent, fără distincţie, considerând, în mod greşit, că situaţia lor juridică este aceeaşi şi, ignorând decizia sus-menţionată, a stabilit că subzistă dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcţiilor, deşi înscrierea acestui drept în favoarea pârâtei fusese radiată tocmai prin hotărârea menţionată. În plus, nu a avut în vedere nici caracterul şi efectele înscrierilor, respectiv a radierii menţiunilor respective, în regimul de carte funciară reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938.

A mai considerat că dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu este justificat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991, deşi acesta vizează doar terenul, şi de contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 2000, deşi acest act juridic se referă la acţiuni, iar nu la active.

Din perspectiva ultimului dintre actele juridice sus-menţionate, Curtea a stabilit, în mod greşit, natura juridică a contractului, cu consecinţa unei concluzii nelegale în ceea ce priveşte caracterul valabil al titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu determinat de faptul că reclamanţii nu au obţinut, în prealabil, desfiinţarea contractului de privatizare, în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală (art. 46 în forma iniţială).

Pe lângă argumentele expuse mai sus în legătură consecinţele deciziei nr. 816/2006 asupra drepturilor invocate de pârâtă în privinţa imobilelor în litigiu şi, respectiv, asupra calităţii ei de unitate deţinătoare, aspecte ce trebuia să fie verificate de instanţa de apel, trebuie menţionat că actul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 25 aprilie 2000, încheiat între fostul Fond al Proprietăţii de Stat şi SC. C.T.G. SA, nu are relevanţă pentru dovedirea existenţei dreptului de proprietate, în patrimoniul societăţii SC M. SA asupra imobilelor în litigiu. Actul juridic respectiv vizează un pachet de acţiuni, corespondent al capitalului social, şi care nu se referă la active, corespondent al patrimoniului. Cu alte cuvinte, intimata nu a dobândit nici un drept de proprietate prin contractul respectiv asupra bunurilor pretinse de reclamanţi, ci doar a probat privatizarea sa prin cumpărarea pachetului de acţiuni menţionat în contract, de către societatea comercială menţionată.

De altfel, capitolul 3 din contract, invocat de Curte, se referă la transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor la data plăţii preţului convenit de părţi, iar nu asupra activelor din care fac parte şi imobilele în litigiu.

Nici fişele de inventar întocmite ca urmare a încheierii contractului sus-menţionat nu justifică dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu întrucât nu există dispoziţii legale care să le confere o astfel de valoare probatorie.

Pe de altă parte, Curtea a considerat, în mod greşit că restituirea în natură a imobilelor, către reclamanţi, nu este posibilă deoarece nu s-a obţinut, de către aceste părţi, anularea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, în condiţiile art. 46 (actual art. 45) din lege.

Textul de lege sus-menţionat se referă la situaţiile în care actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate cu sau fără titlu valabil, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, sunt valabile sau lovite de nulitate absolută după distincţiile menţionate în paragrafele art. respectiv. Ca atare, reglementarea se referă la acte juridice de înstrăinare cu titlu particular, nu şi la privatizarea prin cumpărarea pachetului de acţiuni; or, aşa cum deja s-a arătat, contractul de vânzare-cumpărare din 2000 priveşte un pachet de acţiuni.

În consecinţă, în speţă, nu se impunea obţinerea nulităţii contractului de privatizare, pentru ca reclamanţii să beneficieze de forma de restituire solicitată, nici dispoziţiile art. 45 şi nici cele le art. 27 din legea în forma iniţială, al cărui conţinut a fost redat mai sus, nereglementând o asemenea cerinţă în sarcina părţilor menţionate, în vederea restituirii în natură a imobilelor.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a constatat că, în cauză, este incident art. 27 în forma de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuţie, pe care nu îl poate aplica, însă, direct, în recurs, la o situaţie de fapt insuficient stabilită. Aceasta va determina admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel.

Cu ocazia rejudecării, s-a reţinut prin decizia de casare că instanţa va verifica legalitatea deciziei contestate raportat la natura titlului statului, de preluare a imobilelor în litigiu, pe care o va examina, şi, raportat la aceasta, forma de reparaţie cuvenită părţilor şi entitatea abilitată să soluţioneze notificarea reclamanţilor (unitatea deţinătoare sau instituţia implicată în privatizare).

În legătură cu unitatea deţinătoare, dacă se va stabili că reparaţia trebuie asigurată de această persoană, va analiza calitatea acesteia şi faţă de decizia irevocabilă nr. 816/2006, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, şi, în ipoteza în care se va reţine că unitatea deţinătoare a imobilelor solicitate nu figurează, ca parte, în proces, se va avea în vedere trimiterea notificării către unitatea deţinătoare.

De asemenea, în limitele celor stabilite conform dispoziţiilor precedente, s-a mai recomandat cu titlu obligatoriu pentru instanţa de rejudecare că urmează a se stabili forma de reparaţie şi raportat la caracterul imobilelor de a fi „libere” în sensul Legii nr. 10/2001, şi, în consecinţă posibil de restituit în natură foştilor proprietari sau, în ipoteza contrară, se vor avea în vedere măsurile reparatorii prin echivalent stabilite de legea în vigoare, precum şi, dacă este cazul, acordul reclamanţilor la una sau alta dintre aceste forme de reparaţie.

În rejudecare după casare, instanţa de apel prin decizia civilă nr. 191 din 27 septembrie 2001 a respins ca nefondat apelul reclamanţilor pentru următoarele considerente:

În mod legal a reţinut instanţa de fond că imobilele din litigiu nu pot fi restituite în natură, fiind în proprietatea unei societăţi comerciale de drept privat, care a dobândit bunurile din litigiu în urma procesului de privatizare şi prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind astfel menţinută dispoziţia nr. 16 din 28 august 2001 emisă de societatea pârâtă, dispoziţie prin care s-a stabilit că restituirea în natură a imobilelor cuprinse în notificarea din 2001 nu este posibilă, comunicându-se dosarul la Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului Bucureşti şi Primăria Municipiului Oradea pentru parcurgerea procedurilor prevăzute la art. 24 şi art. 36 din Legea nr. 10/2001.

Imobilele din litigiu, situate în Oradea, înscrise iniţial în C.F. nr. W Oradea, în prezent în C.F. nr. Q Oradea, au format iniţial apartamente de locuit şi au aparţinut în cotă parte Statului Român şi defunctului P.I. – antecesorul reclamanţilor.

În urma sistării de indiviziune prin sentinţa civilă nr. 1826/1973, antecesorului reclamanţilor i-au fost atribuite trei apartamente din imobilele de mai sus, iar ulterior aceste trei apartamente au trecut în proprietatea Statului Român în anul 1975, în baza deciziei Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Bihor, nr. 444 din 16 august 1975, emisă în temeiul art. 5 şi art. 56 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 4/1973.

Astfel, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 4/1973 stabilea că cetăţenii au dreptul să aibă în proprietate personală o singură locuinţă şi o singură casă de odihnă, pentru ei şi familiile lor, prevederile alin. precedent cu privire la membrii familiei referindu-se numai la soţ, soţie şi copiii minori.

Art. 56 din actul normativ menţionat stabilea că „persoanele prevăzute la art. 5, care dobândesc o a doua locuinţă prin moştenire, donaţie, ca urmare a căsătoriei, sau pe alte căi, sunt obligate să înstrăineze una dintre acestea în termen de un an de la dobândire”, iar la alin. (2), se prevedea că „în cazul când nu se îndeplineşte obligaţia prevăzută în alineatul precedent, una dintre cele doua locuinţe va fi trecută în proprietatea statului, prin decizia comitetului executiv al Consiliului popular judeţean sau al municipiului Bucureşti, cu plata unei despăgubiri, potrivit normelor stabilite prin hotărâre a Consiliului de Miniştri. Până la emiterea deciziei, membrii familiei sunt în drept să aleagă locuinţa pe care o reţin în proprietate.

Aşadar preluarea imobilului în proprietatea Statului Român de la antecesorul reclamanţilor s-a făcut cu titlu legal, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, respectiv dispoziţiile Legii nr. 4/1973.

Ulterior aceste imobile au fost transferate în administrarea operativă a Întreprinderii de Tricotaje M. Oradea, actualmente SC M. SA, prin decizia nr. 420 din 03 septembrie 1980 a Consiliului Popular al Judeţului Bihor şi procesul-verbal de predare primire încheiat la 07 octombrie 1980 între secţia fond locativ şi termoficare I.J.G.C.L. Bihor ca predător şi Întreprinderea de Tricotaje M., ca primitor, iar după preluarea acestora, unitatea economică le-a schimbat destinaţia în magazie de creaţie, club de incintă sau cantină.

Prin H.G. nr. 1254/1990 s-a înfiinţat SC M. SA Oradea, prin preluarea patrimoniului existent la acea dată la Întreprinderea de Tricotaje M. Oradea, patrimoniu în care era inclusă şi valoarea imobilelor în litigiu, capitalul social rezultat pe baza reevaluării patrimoniului fiind de 158.500.000 ROL, împărţit în 31.705 acţiuni în valoare de 5.000 ROL fiecare, conform actelor de la dosar, iar prin contractul de privatizare, vânzare-cumpărare de acţiuni, din 2000, pârâta SC M. SA Oradea a cumpărat acţiunile la valoarea reactualizată a patrimoniului, respectiv a capitalului social, plătind integral participaţiile statului la această societate, pârâta devenind astfel societate integral privată.

În capitolul 1, pct. 1.2 şi 1.3, din contractul de vânzare cumpărare de acţiuni din 25 aprilie 2000 încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat şi SC M. SA, se menţionează că societatea comercială are un capital social de 18.084.900.000 ROL, (capital social în care era inclus şi întregul patrimoniu al societăţii) împărţit în 723.396 acţiuni în valoare nominală de 25.000 ROL fiecare, iar în capitolul 3 din contract s-a stipulat că proprietatea asupra acţiunilor vândute se transmite cu toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege, la data plăţii preţului. Preţul pentru participaţiile statului a fost achitat la data de 23 iunie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fapt confirmat şi prin adresa din 07 septembrie 2001 emisă de Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului .

Prin urmare, este evident că odată cu acţiunile au fost cumpărate şi activele constând din imobilele în litigiu, acest fapt rezultând din înscrisurile mai sus menţionate şi din fişele de inventar întocmite cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare între fostul Fond al Proprietăţii de Stat şi societatea pârâtă.

Prin decizia Curţii de Apel Oradea, nr. 816/2006, invocată de apelanţi, s-a dispus doar cu privire la supraedificatele ce au aparţinut defunctului, care astfel au revenit în proprietatea Statului Român, dar împotriva acestuia pârâta SC M. SA Oradea deţine titlu valabil, contractul de privatizare din 2000 şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991, ambele titluri fiind apte de întabulare.

De altfel apelanţii nici nu au făcut dovada rectificării înscrierilor de carte funciară în baza deciziei civile de mai sus, în prezent imobilul fiind deţinut tot de către pârâta SC M. SA conform afirmaţiilor părţilor litigante.

Ori în atare situaţie, evingerea cumpărătoarei, ce s-ar produce în ipoteza în care s-ar dispune restituirea în natură a imobilelor din litigiu, ar însemna o vătămare a dreptului de proprietate al acesteia, drept consfinţit atât prin Constituţia României, cât şi prin art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel s-a reţinut că sunt nefondate criticile apelanţilor privind inexistenţa titlului Statului Român cu privire la imobilele în litigiu sau în ce priveşte dreptul de proprietate al pârâtei societate comercială. Operând transmisiunea proprietăţii de la Statul Român în favoarea unei persoane juridice private, esenţială în prezenta cauză este valabilitatea titlului de proprietate al cumpărătorului, în speţă SC M. SA Oradea, ori aşa cum am arătat mai sus, titlul de proprietate al pârâtei dobândit în cadrul procesului de privatizare este unul valabil şi actual.

Potrivit art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care se solicită restituirea în condiţiile alin. (1), pentru imobile preluate de stat cu titlu valabil, notificarea se adresează (şi se soluţionează) de către instituţia publică implicată în privatizare - Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (în prezent, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului).

Faţă de starea de fapt şi de drept prezentată, s-a apreciat că reclamanţilor nu li se pot restitui în natură imobilele solicitate, acestea fiind şi în prezent în posesia şi proprietatea unei persoane juridice, care le-a dobândit cu respectarea dispoziţiilor legale, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 27 coroborate cu art. 46 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii fiind îndreptăţiţi doar la măsuri reparatorii prin echivalent, sens în care în mod corect pârâta a înaintat notificarea făcută de reclamanţi către Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului Bucureşti, pentru declanşarea procedurilor de despăgubire prin echivalent, conform dispoziţiilor deciziei nr. 16 din 28 august 2001 emisă de aceasta.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii A.J.P. şi A.J.T.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel se susţine că instanţa de rejudecare nu s-a conformat recomandărilor din decizia de casare, iar soluţionarea fondului cauzei a avut loc fără a ţine seama de situaţia juridică a imobilului anterioară şi ulterioară apariţiei Legii nr. 10/2001.

Întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., raportat de recomandările şi probvlemele de drept dezlegate prin decizia de casare, reclamanţii au solicitat casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În aceeaşi idee se mai învederează că soluţia instanţei de apel este contradictorie în raport de motivele de casare şi de problemele de drept deja stabilite prin decizia de casare cu referire la faptul că intimata nu a dobândit nici un drept de proprietate ci doar a probat privatizarea sa prin cumpărarea pachetului de acţiuni.

Din această perspectivă recurenţii susţin că instanţa de apel nu a reuşit să facă deosebire între dreptul de proprietate, dreptul de administrare operativă, noţiunea de bun imobil aflat în folosinţa unei societăţi comerciale chiar privatizate şi bun aflat în patrimoniul unei societăţi.

Recurenţii mai învederează că preluarea abuzivă fără titlu a imobilului de la antecesorul lor P.I. s-a realizat în două etape: cota de ½ de la poziţie B2 cu titlu de sistare a indiviziunii şi cota de ½ prin decizia nr. 444/1975 în temeiul Legii nr. 4/1973.

Cum intimata nu a dobândit nici un drept de proprietate, fiind nerespectate recomandările, statuările şi problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, se solicită admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 315 C. proc. civ.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Este real că prin decizia de casare nr. 2858/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, au fost dezlegate probleme de drept de esenţa raporturilor juridice dintre părţi, iar acestea, precum şi recomandările şi statuările instanţei de casare au putere obligatorie pentru instanţa în rejudecare.

Astfel s-a reţinut prin decizia de casare că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării şi că restituirea în natură a imobilelor – formă de reparaţie solicitată de reclamanţi nu este exclusă doar automat de faptul că imobilele figurează în patrimoniul unei societăţi integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, precum şi faptul că are importanţă caracterul preluării imobilului de către stat în privinţa entităţii abilitată de lege să soluţioneze notificarea.

Faţă de admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, Înalta Curte a constatat prin decizia de casare că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării, la care, de altfel, şi instanţele anterioare s-au raportat, şi nu dispoziţiile art. 29 din acelaşi act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.

Prin aceeaşi decizie de casare s-a recomandat instanţei în rejudecare să verifice legalitatea deciziei contestate raportat la natura titlului statului de preluare a imobilelor în litigiu şi raportat la aceasta să aibă în vedere şi forma de reparaţie cuvenită părţilor precum şi entitatea abilitată să soluţioneze notificarea reclamanţilor (unitatea deţinătoare sau instituţia implicată în privatizare).

În legătură cu unitatea deţinătoare, instanţa de casare a mai recomandat ca în rejudecare să se analizeze calitatea acesteia şi faţă de decizia irevocabilă nr. 816/2006 a Curţii de Apel Oradea, iar în ipoteza în care se va reţine că unitatea deţinătoare a imobilelor solicitate nu este parte în litigiu, se va avea în vedere trimiterea notificării către unitatea deţinătoare.

În aceeaşi idee s-a mai recomandat instanţei în rejudecare să aibă în vedere forma de reparaţie raportat la caracterul imobilelor de a fi „libere” în sensul Legii nr. 10/2001 şi în consecinţă posibile de restituire în natură sau în ipoteza contrară se vor avea în vedere măsurile reparatorii prin echivalent, şi dacă este cazul şi acordul reclamanţilor la una sau alta dintre aceste forme de reparaţie.

Deşi recomandările, statuările şi problemele de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 2858/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie secţia civilă şi de proprietate intelectuală, erau şi sunt obligatorii pentru instanţa în rejudecare, este de observat că ele nu au fost avute în vedere, în condiţiile în care în considerentele hotărârii nu se regăsesc a fi examinate aspectele sus evocate.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Soluţia consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă, ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar, dispoziţiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanţei de recurs la problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe.

Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condiţiile determinate de instanţa de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanţa determinată să rejudece cauza are obligaţia de a respecta limitele casării şi problemele de drept dezlegate.

Or, raportând cele expuse la cauza de faţă este de reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa în rejudecare nu a dat eficienţă statuărilor, recomandărilor şi problemelor de drept deja dezlegate prin decizia de casare, deşi acestea au putere obligatorie pentru instanţa de rejudecare.

Din această perspectivă, neputînd a fi exercitat controlul judiciar urmează a se admite recursul reclamanţilor şi în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ. a se casa hotărârea instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând a fi avute în vedere toate aspectele, statuările, recomandările inclusiv problemele de drept deja dezlegate prin decizia de casare nr. 2858/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum au fost dezvoltate şi explicitate prin considerentele ei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A.J.P. şi A.J.T. împotriva deciziei nr. 191/A din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 7221/2012. Civil		ICCJ. Decizia nr. 7227/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 7217/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 7218/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 7219/2012. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 7221/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 7227/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 7230/2012. Civil ICCJ. Decizia nr. 7231/2012. Civil. Investire cu formulă executorie. Recurs ICCJ. Decizia nr. 7233/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Contestaţie în anulare - Fond