ICCJ. Decizia nr. 7227/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7227/2012
Dosar nr. 7361/1/2007*
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03 martie 2000, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul N.F.I. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei să dispună retrocedarea imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din două corpuri de casă şi teren în suprafaţă de 336 m.p.
La data de 26 octombrie 2000, reclamantul a formulat cerere completatoare, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a mai multor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, în contradictoriu cu pârâţii B.M., B.S., P.P., P.S., P.V., P.D.C., A.M. şi SC R.V. SA.
La data de 08 martie 2001, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiate în baza aceleiaşi legi, în contradictoriu cu pârâţii M.D., M.E. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Pe parcursul procesului s-a dispus introducerea în cauză a pârâţilor P.I., moştenitor al pârâtei P.S., decedată anterior sesizării instanţei şi P.L.L., moştenitor al pârâtului P.P., decedat anterior sesizării instanţei.
Prin sentinţa civilă nr. 1945 din 20 decembrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantului N.F.I.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada că, la data naţionalizării, autorul său era exceptat de la naţionalizare în baza art. 2 din Decretul nr. 92/1950.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul N.F.I. şi pârâţii B.M., B.S., P.V., P.D.C., M.L. (moştenitorul lui M.D., alături de M.E.), M.E. şi P.I.
Prin decizia civilă nr. 523/A din 19 decembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de pârâţi şi a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul N.F.I.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că imobilul în litigiu cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, care vizează şi imobilele preluate fără titlu valabil, astfel încât analiza respectării condiţiilor prevăzute de Decretul nr. 92/1950, în prezentul litigiu, este nerelevantă, preluarea bunului în temeiul acestui act normativ fiind, oricum, caracterizată ca fiind „abuzivă” din perspectiva legii de reparaţie.
Cât priveşte acţiunea în nulitate, aceasta este neîntemeiată, deoarece noţiunea de „titlu” din perspectiva H.G. nr. 20/1996, republicată, în vigoare la data încheierii contractelor viza doar existenţa unui act normativ în baza căruia să fi operat preluarea, iar nu conformitatea măsurii naţionalizării cu prevederile legale în vigoare la data respectivă. Prin urmare, imobilele înstrăinate puteau face obiectul Legii nr. 112/1995, iar, în favoarea pârâţilor, operează prezumţia de bună credinţă la perfectarea actelor juridice în discuţie.
Apelul declarat de pârâţi a fost admis sub aspectul acordării, în favoarea acestora, a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia civilă nr. 7234 din 27 septembrie 2005, a admis recursul declarat de reclamantul N.F.I. împotriva deciziei civile sus-menţionate, a casat această hotărâre şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
În pronunţarea acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că acţiunea a fost înregistrată la data de 03 martie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.; dispoziţiile legii speciale nu sunt incidente în cauză, nefiind relevant că, la data soluţionării litigiului în apel, acestea intraseră în vigoare. Aplicarea Legii nr. 10/2001 ar fi devenit posibilă dacă exista opţiunea reclamantului în acest sens, faţă de dispoziţiile art. 47 din actul normativ în discuţie. Or, reclamantul a înţeles să continue acţiunea potrivit dreptului comun.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 354/A din 30 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii pârâţi B.S., B.Ş.F. (moştenitorul pârâtului B.M.), M.L., M.E., P.V., P.D.C., P.I., C.A. (moştenitoarea pârâtului A.M.) şi P.L.L. împotriva sentinţei civile nr. 1945 din 20 decembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul reclamant N.F.I. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu pârâţii P.P., B.M. şi B.S., P.S., P.V. şi P.D.C. şi, respectiv, A.M.
I-a obligat pe pârâţi să lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamantului imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 336 m.p. şi două corpuri de clădire, mai puţin apartamentele ocupate de M.D. şi M.E. cu contractul de vânzare-cumpărare din 1997, D.S. şi D.G. cu contractul de vânzare-cumpărare din 1997 şi M.L. şi M.I. cu contractul de vânzare-cumpărare din 1999.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active este nefondată, reclamantul depunând la dosarul cauzei toate actele de stare civilă din care rezultă că este moştenitorul autorului M.M.F.
Pe fondul litigiului, faţă de dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare în legătură cu respectarea temeiului juridic invocat de reclamant, instanţa de apel a reţinut că nu poate proceda la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ci doar a dispoziţiilor dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. şi art. 948 C. civ.
În ceea ce priveşte apelul reclamantului, Curtea a constatat că statul nu a preluat, cu titlu, imobilul aflat proprietatea autorului M.F., deoarece acesta era medic la data naţionalizării, fiind exceptat de la luarea acestei măsuri în condiţiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950.
Nu s-a făcut dovada că autorul reclamantului ar fi fost exploatator de locuinţe şi, chiar dacă acesta ar fi avut, în proprietate, mai multe locuinţe închiriate, nu i s-ar fi putut aplica sancţiunea naţionalizării, atâta vreme cât contractele de închiriere erau recunoscute de către legiuitor ca acte juridice legale, iar, pentru eventualele venituri realizate de proprietar din chirii, statul percepea impozit.
Independent de aceste consideraţii, Decretul nr. 92/1950 nu poate fi considerat titlu valabil al statului, în prezent, întrucât el contravine atât Constituţiei din 1948, cât şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, pe care România o ratificase.
În ceea ce priveşte Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că Decretul nr. 92/1950 contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei. Prin actul naţionalizării, Statul Român a exercitat o ingerinţă în dreptul de proprietate al autorului reclamantului, care a fost lipsită de bază legală şi, prin urmare, imobilul s-a aflat, de la naţionalizare şi până în momentul vânzării către chiriaşii cumpărători, în posesia statului de facto, fără un titlu valabil.
Trecând la analiza valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat şi chiriaşii cumpărători pârâţi, se constată că acestea s-au perfectat sub imperiul Legii nr. 112/1995.
Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în situaţia bunurilor, imobile cu destinaţia de locuinţe, faţă de care statul deţinea un titlu de proprietate valabil.
Întrucât, în speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, statul nu a deţinut imobilul cu titlu valabil, nu putea să aibă loc înstrăinarea apartamentelor ocupate de chiriaşii cumpărători, în temeiul art. 9 din lege.
Plecând de la faptul că statul nu a avut niciodată, în proprietate, imobilul în litigiu, acesta nici nu-l putea înstrăina chiriaşilor cumpărători, potrivit principiului „nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet”, critica apelantului reclamant pe acest aspect fiind fondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 948 C. civ., cauza licită este o condiţie esenţială pentru valabilitatea unei convenţii, lipsa acesteia ducând la nulitatea absolută a actului juridic.
Curtea a constatat că vânzarea către chiriaşii cumpărători apelanţi pârâţi a apartamentelor din imobil, în temeiul unei legi inaplicabile, este lipsită de cauză licită, ceea ce atrage admiterea capătului de acţiune vizând nulitatea celor cinci contracte de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte revendicarea imobilului, se constată că reclamantul are un titlu valabil de proprietate, dobândit prin succesiune de la adevăratul proprietar, în timp ce nici statul şi nici pârâţii persoane fizice nu pot opune titluri valabile, împrejurare care duce, în baza art. 480 C. civ., la admiterea acestui capăt de acţiune.
Curtea a constatat, însă, că, în afara contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu, statul a mai înstrăinat o parte din apartamentele din imobil unor chiriaşi cumpărători care nu au fost parte în prezenta cauză, respectiv s-au încheiat următoarele contracte de vânzare-cumpărare: din 1997 cu M.D. şi M.E. (apartamentul nr. 1, parter), din 1997 cu D.S. şi D.G. (apartamentul nr. 3, et. 2) şi din 1999 cu M.L. şi M.I. (apartamentul nr. 4, mansardă).
Cum aceste apartamente au ieşit din posesia statului prin încheierea acestor contracte şi cum cumpărătorii posesori nu sunt părţi în prezenta cauză, Curtea a admis, în parte, acţiunea în revendicare, doar pentru partea de imobil în litigiu, nu şi pentru aceste apartamente.
Având în vedere că pârâţii apelanţi au căzut în pretenţii prin admiterea acţiunii, nu a fost primită critica lor vizând cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs B.S., B.Ş.F., P.V., P.D.C., P.I., C.A., SC R.V. SA şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Prin decizia civilă nr. 9689 din 26 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile şi a casat decizia atacată, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
A reţinut instanţa de recurs că sunt fondate criticile comune ale tuturor pârâţilor cu privire la cele cinci contracte de înstrăinare, deoarece:
- toate contractele menţionate au fost încheiate conform Legii nr. 112/1995, dar nu simultan, ci la date diferite, în perioada 13 noiembrie 1996-22 martie 2000;
- actul normativ precitat viza doar imobilele cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului sau altor persoane juridice după 06 martie 1945, „cu titlu”, noţiune al cărei înţeles era stabilit prin art. 1 din Normele metodologice de aplicare a aceleiaşi legi;
- normele metodologice în discuţie, aprobate, iniţial, prin H.G. nr. 20/1996, au fost, ulterior, radical modificate şi completate prin H.G. nr. 11/1997, în privinţa textului referitor la înţelesul sintagmei „cu titlu”;
- prin urmare, analiza îndeplinirii condiţiilor de validitate a celor cinci contracte trebuia realizată diferenţiat, potrivit art. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, în vigoare la data încheierii fiecărui act de înstrăinare.
Instanţa de apel a analizat, global, validitatea actelor de înstrăinare contestate de reclamant, pornind de la înţelesul atribuit sintagmei „cu titlu” prin art. 1 alin. (2) şi (4) din H.G. nr. 11/1997, precum şi de la noţiunea „titlu valabil”, introdusă prin art. 6 al Legii nr. 213/1998.
De asemenea, a fost apreciată fondată şi critica întemeiată pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ., formulată de recurenţii persoane fizice, deoarece, deşi au fost chemaţi în judecată numai pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor încheiate conform prevederilor Legii nr. 112/1995, instanţa de apel i-a obligat pe pârâţi, fără nicio diferenţiere, să lase reclamantului, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul revendicat.
Toate celelalte critici au fost apreciate ca fiind nefondate.
Aşa fiind, conform art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., toate recursurile au fost admise, în sensul casării ultimei hotărâri şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, care va analiza îndeplinirea condiţiilor de validitate a contractelor de înstrăinare contestate în raport de cadrul juridic existent la data încheierii lor şi, în ipoteza admiterii capătului de cerere privitor la revendicare, va stabili obligaţia de restituire a imobilului doar în limita învestirii.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 457/A din 28 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au admis apelurile declarate de pârâţii B.S. şi B.Ş.F., P.V. şi P.D.C., M.L.M. (moştenitorul lui M.D. şi M.E.), P.C.M. (moştenitoarea lui M.D. şi M.E.), C.A. (moştenitor al defunctului A.M.), P.L.L. (moştenitorul lui P.P.), P.I. (moştenitorul lui P.S.), s-a schimbat, în tot, sentinţa atacată, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamant, astfel cum a fost completată, ca nefondată. A fost respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
S-au încheiat următoarele contracte de vânzare-cumpărare:
1. Contractul de vânzare-cumpărare din 09 iulie 1997 încheiat cu P.P.
Fiind încheiat la 09 iulie 1997, a fost supus reglementării Normelor metodologice nr. 11 din 29 ianuarie 1997, publicate în M. Of. din 04 februarie 1997.
Se reţine că a fost încheiat conform art. 1-13 din Cap. I al Normelor metodologice din H.G. nr. 11/1997, avându-se în vedere precizările referitoare la „titlul valabil” (art. 1 din Norme).
2. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu P.S. din 14 mai 1997.
La cel ca şi în cazul celuilalt contract, se reţine că s-a încheiat conform Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 11/1997 şi Legii nr. 213/1998.
3. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu P.V. şi P.D.C. la 01 iulie 1997.
La fel, şi acesta s-a încheiat cu respectarea Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 11/1997 şi a Legii nr. 213/1998.
4. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu A.M. la 22 martie 2000.
Şi la acest contract s-au respectat Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 11/1997 şi Legea nr. 213/1998.
Toate aceste contracte se găsesc în dosarul de fond al Tribunalului Bucureşti şi au fost încheiate de SC R.V. SA.
5. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de SC R. SA cu M.D. la 03 aprilie 1997.
Şi acest contract a fost încheiat sub imperiul Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 11/1997 şi al Legii nr. 213/1998 şi se află la dosarul de fond.
6. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC R.V. SA, B.M. şi B.S. la 13 noiembrie 1996.
Acest contract a fost încheiat sub imperiul Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 20 din 17 ianuarie 1996, publicate în M. Of. nr. 16/23.01.1996.
La acest contract nu era definită (ca în H.G. nr. 11/1997) noţiunea „titlu valabil”.
Este de remarcat că, prin acţiunea principală, reclamantul N.F.I. a solicitat retrocedarea imobilului din Bucureşti, sector 1, naţionalizat conform Decretului nr. 92/1950, apoi a depus o precizare, prin care a solicitat nulitatea absolută a cinci contracte de vânzare-cumpărare, cu motivarea că au fost încheiate cu încălcarea Normelor metodologice ale Legii nr. 112/1995, cele prevăzute de H.G. nr. 20/1996 şi, ulterior, cele prevăzute de H.G. nr. 11/1997. La dosar fond s-a depus şi contractul din 03 aprilie 1997, încheiat de SC R. SA cu M.D. şi M.E.
În concluziile scrise, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii a şase contracte de vânzare-cumpărare, cele din acţiunea completatoare, precum şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat de M.
Referitor la numiţii M.D. şi M.E. (care nu au fost părţi în dosarul de fond), instanţa nu poate fi învestită, nici în apel, nici în recurs, dacă aceasta nu s-a realizat în dosarul instanţei de fond.
Curtea a constatat, astfel, că urmează a se pronunţa asupra nulităţii numai în ceea ce priveşte cele cinci contracte de vânzare-cumpărare pentru care s-a formulat acţiune în dosarul instanţei de fond şi care, evident, sunt corecte.
Art. 6 din Legea nr. 213/1998 (publicată în M. Of. nr. 448/24.11.1998) defineşte noţiunea de „titlu valabil” în sensul bunurilor care au intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituţiei, a tratatelor de drept internaţional la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării de către stat.
Or, instanţa supremă a stabilit că, în cauză, nu este aplicabilă Legea nr. 10/2001, deoarece nu a existat (inclusiv din partea reclamantului) vreo notificare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, probleme juridice dezlegate, de care, în rejudecare, Curtea va ţine seama.
În raport de art. 6 din Legea nr. 213/1998, care defineşte noţiunea de „titlu valabil”, discuţia referitoare la Decretul nr. 92/1950 nu mai are relevanţă, dispoziţiile legii statuând că imobilele preluate în baza acestui decret au fost trecute în proprietatea statului, în mod abuziv, în condiţiile aplicării şi Normelor metodologice emise prin H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 11/1997. Aceste acte nu pot fi aplicabile retroactiv.
Ca atare, reţinând, că, în mod corect, s-au vândut apartamentele chiriaşilor, cu respectarea actelor normative în vigoare la data întocmirii celor cinci contracte, instanţa de apel a constatat că acţiunea reclamantului este nefondată.
Aşa fiind, nici motivele de apel ale reclamantului nu pot fi primite, cele cinci contracte, ca şi problema nulităţii contractelor (singurul aspect ce se cere clarificat de instanţa supremă) fiind neîntemeiate.
Prin urmare, conform art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul formulat de pârâţi, a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, acţiunea principală şi completată.
Pentru aceleaşi considerente, conform art. 296 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul N.F.I.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Apelantul reclamant a formulat cerere de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 457/A din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 2811 C. proc. civ., menţionând că, în ipoteza în care acţiunea formulată de acesta a fost respinsă de prima instanţă, nu rezultă din decizie în ce sens a fost schimbată, în tot, sentinţa atacată.
Prin încheierea pronunţată la data de 22 septembrie 2011, de către aceeaşi instanţă, s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei sus-menţionate, formulată de reclamant, ca nefondată.
Instanţa de apel a considerat că nu se justifică lămurirea dispozitivului deciziei nr. 457/A din 28 aprilie 2011, deoarece Curtea a indicat, în mod expres, că, urmare a admiterii apelului pârâţilor, a schimbat, în tot, sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea principală. Ca atare, nu există nicio îndoială rezonabilă asupra înţelesului neechivoc al dispoziţiei instanţei, referitor la ceea ce vizează schimbarea, în tot, a hotărârii tribunalului, dispoziţia acesteia, astfel cum a fost schimbată, fiind prevăzută în teza finală a alin. al doilea din dispozitivul deciziei.
Reclamantul a declarat recurs atât împotriva deciziei nr. 457/A din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cât şi împotriva încheierii pronunţate de aceeaşi instanţă la data de 22 septembrie 2011.
I. Decizia civilă nr. 457/A din 28 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost criticată, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
1. Instanţa de apel nu a procedat la analiza îndeplinirii condiţiilor de validitate ale contractelor a căror nulitate a fost solicitată, în raport de cadrul juridic existent la data încheierii lor, simpla enumerare a actelor normative sub imperiul cărora s-a încheiat fiecare contract (enumerare adesea greşita, anume, „contracte încheiate în 1997, în temeiul Legii nr. 213/1998 - a se vedea pct. 2, 3, 6 a deciziei recurate), cu menţiunea că vânzarea s-a făcut cu respectarea acestor dispoziţii, nu poate fi considerată analiza şi motivarea impuse prin decizia de casare.
Daca ar fi analizat aceste condiţii în limitele dispoziţiilor deciziei de recurs, instanţa de apel ar fi constatat că actele juridice menţionate sunt lovite de nulitate absolută.
- Contractul din 13 noiembrie 1996 este nul absolut faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996, nemodificată, şi de împrejurarea că statul nu are titlu pentru imobil, Decretul nr. 92/1950 fiind un act normativ care contravenea art. 10 din Constituţia în vigoare în anul 1948, precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
- Contractele din 09 iulie 1997, din 14 mai 1997, din 01 iulie 1997 şi din 03 aprilie 1997 sunt nule absolut, deoarece au fost încheiate cu încălcarea art. 1 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 20/1996, astfel cum a fost modificată şi completată prin H.G. nr. 11/1997. Astfel, preluarea acestor imobile a avut loc cu nerespectarea art. 2 din Decretul nr. 92/1950.
- Contractul din 22 martie 2000 este nul absolut, deoarece vizează o parte dintr-un imobil preluat fără titlu, conform Legii nr. 112/1995 coroborată cu H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997 şi Legii nr. 213/1998, şi este încheiat după notificarea din 16 decembrie 1999 făcută către SC R.V. SA, de a nu vinde, şi după introducerea acţiunii la instanţă – 03 martie 2000.
Vânzarea de către stat a imobilului pretins prin acţiune a fost efectuată cu încălcarea art. 9 din Legea nr. 112/1995, actele juridice respective având o cauză ilicită.
2. Instanţa de apel, în mod greşit, consideră că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, discutarea preluării în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu mai are relevanţă.
Pentru a se stabili dacă actele de înstrăinare a căror nulitate s-a solicitat au fost încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi a Normelor de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 11/1997, se impune analizarea noţiunii „de titlu”, ce se face tocmai prin raportare la actul de preluare, respectiv Decretul nr. 92/1950. Discuţia preluării în baza Decretul nr. 92/1950 este imperios necesară şi indispensabilă soluţionării cauzei.
3. Instanţa de apel menţionează, fără niciun temei, că pârâţii M.D. şi M.E. nu au fost părţi în dosarul de fond şi, ca atare, instanţa nu poate fi învestită cu cererea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceştia, direct în apel. Din analiza actelor dosarului de fond, rezultă că au fost chemaţi în judecată la data 08 martie 2001, figurând ca pârâţi în sentinţa nr. 1945 din 20 decembrie 2001 şi în încheierea din 13 decembrie 2001, ce face parte integrantă din aceasta, instanţa de apel trebuind să se pronunţe şi asupra validităţii contractului de înstrăinare încheiat de aceste părţi. De asemenea, pârâţii menţionaţi au formulat apel împotriva sentinţei indicate, fiind menţionaţi ca apelanţi pârâţi (prin moştenitorii lor) chiar în decizia recurată.
4. Instanţa de apel nu motivează respingerea apelului reclamantului în ceea ce priveşte cererea în revendicare.
Astfel, instanţa de casare a menţionat că instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, în ipoteza admiterii capătului de cerere în revendicare, va stabili obligaţia de restituire a imobilului în limitele învestirii.
Soluţia dată acţiunii în revendicare este lipsită de temei legal, având în vedere împrejurarea că statul nu a preluat „cu titlu” imobilul în litigiu. Autorul recurentului nu a pierdut calitatea de proprietar al imobilului revendicat, având un titlu valabil de la dobândirea imobilului, în anul 1933, calitate pe care a transmis-o părţii, prin succesiune. În această situaţie, recurentului nu i se poate opune de către stat sau persoane fizice titluri valabile de proprietate.
5. Conform adresei din 29 martie 2007, în imobilul în litigiu se află şi apartamente nevândute, cu privire la care instanţa a fost învestită şi care trebuia retrocedate împreuna cu terenul aferent acestora.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac, modificarea, în tot, a deciziei civile nr. 457/A din 28 aprilie 2011, iar, pe fond, admiterea cererii, aşa cum a fost completată.
II. Încheierea din 22 septembrie 2011 a aceleiaşi instanţe a fost criticată, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
Prin decizia recurată, s-a menţinut soluţia instanţei de fond, prin care s-a respins acţiunea, dar, în dispozitivul hotărârii instanţei de apel, se arată că se schimbă, în tot, sentinţa apelată; în consecinţă, ar fi trebuit să apară o soluţie diferită de cea iniţială, de respingere. În atare situaţie, când soluţia din apel este identică cu cea de la fond (de respingere), se impune a se lămuri în ce sens s-a schimbat, în tot, hotărârea primei instanţe.
În concluzie, încheierea prin care s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei recurate este netemeinică şi nelegală.
Intimaţii pârâţi nu au formulat întâmpinare.
I. Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
1. Primul motiv de recurs se referă la încălcarea deciziei de casare nr. 9689 din 26 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în ceea ce priveşte obligaţia stabilită prin această hotărâre în sarcina instanţei de rejudecare, de a motiva soluţia ce o va pronunţa asupra acţiunii în nulitate cu referire la fiecare contract de vânzare-cumpărare în parte, în raport de actele normative în vigoare la data perfectării fiecărui act juridic.
Prin urmare, se invocă încălcarea dispoziţiilor obligatorii din decizia de casare în legătură cu modalitatea în care a fost motivată hotărârea instanţei de apel, critici care se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi Cod.
Astfel cum, în mod corect, a susţinut şi recurentul, instanţa de apel, în rejudecare, s-a limitat să menţioneze contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru diferite părţi din imobilul în litigiu, să redea actele normative în vigoare la data perfectării lor (în cazul unora dintre contracte, actele normative fiind indicate greşit – Legea nr. 213/1998 pentru contracte încheiate în anul 1997) şi să arate că aceste acte juridice respectă textele de lege relevante din actele normative respective, concluzionând că apartamentele dobândite de cumpărătorii chiriaşi au fost vândute în mod corect.
De asemenea, Curtea a considerat că este nerelevantă examinarea modalităţii de preluare a imobilului din perspectiva cerinţelor legale prevăzute de Decretul nr. 92/1950, deşi o asemenea analiză era fundamentală în soluţionarea cauzei, atât în ceea ce priveşte acţiunea în nulitate, cât şi în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare.
Referitor la acţiunea în nulitate, verificarea preluării raportat la Decretul nr. 92/1950 era importantă tocmai determinat de împrejurarea că noţiunea „cu titlu” din Legea nr. 112/1995, fundamentală în stabilirea legalităţii înstrăinărilor care au avut loc pentru imobilul în litigiu, a comportat diferite interpretări în Normele metodologice adoptate în aplicarea acestei legi, modificate şi completate în timp (H.G. nr. 20/1996 în forma iniţială, H.G. nr. 11/1997, de modificare şi completare a H.G. nr. 20/1996) şi prin Legea nr. 213/1998.
Or, prin decizia de casare anterioară, s-a stabilit tocmai obligaţia instanţei de a verifica valabilitatea fiecăruia dintre contracte în raport de actul normativ sub imperiul căruia s-a încheiat.
În cauză, actele juridice contestate de reclamant au fost încheiate la momente diferite, fie sub imperiul H.G. nr. 20/1996 în forma nemodificată, fie sub cel al H.G. nr. 11/1997, respectiv sub imperiul Legi nr. 213/1998, aspect în raport de care stabilirea caracterului legal sau nu al fiecăreia dintre vânzări implica analiza modalităţii de preluare a imobilului de către stat, împrejurarea că trecerea bunului la stat a avut loc în temeiul unui act normativ, respectiv Decretul nr. 92/1950, nefiind suficientă pentru ca preluarea să fie considerată cu titlu valabil (aceasta pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate sub imperiul H.G. nr. 11/1997 şi al Legii nr. 213/1998).
Şi din perspectiva acţiunii în revendicare, era importantă analiza modalităţii de preluare a imobilului, deoarece, nefiind incidentă Legea nr. 10/2001 în speţă, astfel cum s-a stabilit în mod irevocabil prin prima decizie de casare, nr. 7234 din 27 septembrie 2005, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, obligatorie pentru instanţa de rejudecare conform art. 315 C. proc. civ., soluţionarea acestei acţiuni se realizează în raport de regulile prevăzute de dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ., care constituie şi temeiul juridic invocat de reclamant pentru acţiunea în revendicare. Or, din perspectiva acestor reguli, premisa importantă în soluţionarea acţiunii în revendicare o reprezintă stabilirea modalităţii de preluare a imobilului de către stat, în raport de acest aspect urmând a se da câştig de cauză celui care a dobândit de la adevăratul proprietar al bunului.
În concluzie, cum instanţa de apel nu a procedat în sensul arătat mai sus, rezumându-se la indicarea contractelor perfectate în cauză, la indicarea actelor normative sub imperiul cărora acestea au fost încheiate şi la concluzionarea, nefundamentată legal, că înstrăinările au fost corecte, decizia pronunţată de această instanţă va fi casată, în urma admiterii recursului declarat de reclamant, şi se va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, care urmează să motiveze soluţia pe care o va pronunţa în prezentul litigiu cu respectarea tuturor exigenţelor prevăzute în art. 261 pct. 5 C. proc. civ., raportat la cele arătate în prezenta decizie.
În speţă, este incident motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nemotivarea deciziei provocând reclamantului vătămarea cerută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care analiza modalităţii de preluare din perspectiva Decretului nr. 92/1950 nu se poate face direct în recurs, în absenţa acestor verificări nu se poate exercita de prezenta instanţă controlul judiciar asupra soluţiei pronunţate de Curtea de Apel, iar reclamantul nu-şi poate exercita dreptul la apărare asupra celor stabilite în faza apelului în legătură cu problemele în discuţie.
Prin urmare, primul motiv de recurs este fondat.
Criticile de fond privind motivele pentru care contractele atacate ar fi nule absolut nu pot fi cercetate de prezenta instanţă, faţă de soluţia de trimitere a cauzei, spre rejudecare, în baza considerentelor arătate.
2. Susţinerile prezentate în cadrul acestui motiv de recurs sunt întemeiate pentru considerentele prezentate în analiza motivului de recurs anterior.
În plus, instanţa de apel a considerat greşit ca fiind nerelevantă analiza modalităţii de preluare din perspectiva Decretului nr. 92/1950, deoarece legea ar declara preluarea realizată în baza acestui act normativ ca având caracter abuziv. Legea nr. 10/2001 este actul normativ care defineşte ca fiind „abuzivă” preluarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950 [art. 2 alin. (1) lit. a)]. Dar, pentru considerentele precedente, legea actuală de reparaţie nu este incidentă în cauză, fiind fundamentală analiza preluării din perspectiva acestui act normativ, în condiţiile în care, cum s-a arătat deja, actele normative în raport de care trebuie verificate vânzările în litigiu au comportat o evoluţie în timp în legătură cu interpretarea noţiunii de preluare „cu titlu”, menţionată în art. 1 din Legea nr. 112/1995.
3. Criticile din cadrul acestui motiv de recurs în legătură cu calitatea de părţi a cumpărătorilor M. în dosarul primei instanţe sunt corecte, dar nu vor determina schimbarea soluţiei instanţei de apel în legătură cu necercetarea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceste persoane, soluţie care este legală pentru următoarele considerente:
Astfel, este adevărat că reclamantul a solicitat, în dosarul primei instanţe, la data de 08 martie 2001, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat de M.D. şi M.E., aceste persoane fiind citate în cauză, în calitate de pârâţi, ulterior fiind introdus în cauză, în calitate de moştenitor de pe urma acestora, M.L.M.
Cu toate acestea, cererea în nulitate în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat de M. nu mai putea fi analizată de instanţa de apel şi, în mod evident, nu poate fi examinată nici în rejudecare, întrucât, printr-o decizie anterioară pronunţată în apel, respectiv decizia nr. 354/A din 30 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a constatat nulitatea absolută a cinci contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru părţi din imobilul în litigiu, printre aceste contracte neregăsindu-se şi actul juridic încheiat de M., iar acţiunea în revendicare a fost admisă, mai puţin, printre altele, pentru apartamentul ocupat de M.D. şi M.E.
Reclamantul nu a formulat recurs împotriva acestei decizii, ceea ce înseamnă că hotărârea sus-menţionată a intrat în puterea de lucru judecat sub aspectul soluţiei pronunţate în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat de M.D. şi M.E., în temeiul art. 1200 pct. 4 şi 1202 alin. (2) C. civ., nemaiputând fi reformată ca urmare a declarării prezentului recurs.
Ca urmare, în mod corect, instanţa de apel a considerat că nu se poate verifica, în rejudecare, acţiunea reclamantului pentru imobilul dobândit de Merei prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, dar nu pentru considerentele arătate în decizia recurată, ci pentru argumentele arătate mai sus, care le înlocuiesc pe cele ale Curţii de Apel.
4. Şi criticile referitoare la nemotivarea soluţiei instanţei de apel în legătură cu acţiunea în revendicare formulată de reclamant sunt, pe deplin, corecte.
Astfel, hotărârea Curţii de Apel nu conţine niciun argument în legătură cu soluţia pronunţată în revendicare, fiind încălcate, în consecinţă, dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care vizează necesitatea enunţării motivelor de fapt şi de drept care au fundamentat convingerea instanţei în pronunţarea soluţiei, precum şi a celor pentru care a înlăturat cererile părţilor.
Nefiind prezentate argumentele pentru care s-a respins acţiunea în revendicare, prin decizia recurată, nu se poate considera că instanţa de apel a intrat în cercetarea fondului cauzei şi nici nu se poate exercita controlul judiciar asupra modalităţii de aplicare a legii la situaţia de fapt ce ar fi trebuit stabilită de instanţa anterioară, fiind întrunite, în consecinţă, cerinţele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Spre deosebire de primul motiv de recurs examinat prin hotărârea de faţă, Înalta Curte nu a considerat că se impune cercetarea criticilor formulate în cadrul prezentului punct din cererea de recurs din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ci a art. 304 pct. 7 din acelaşi cod.
Aceasta deoarece, chiar dacă se face referire la aceeaşi decizie de casare nr. 9689 din 26 noiembrie 2009, care ar fi dezlegat problema motivării acţiunii în revendicare, nu se poate constata încălcarea dispoziţiilor obligatorii ale deciziei respective în legătură cu aspectul în discuţie.
Astfel, ceea ce s-a reţinut, prin decizia de casare sus-menţionată, a fost împrejurarea că pârâţii persoane fizice au fost chemaţi în judecată doar pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceştia, că pârâţii au fost obligaţi, în mod nediferenţiat, să lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilul în litigiu reclamantului şi că, în caz de admitere a acţiunii în revendicare, instanţa va stabili obligaţia de restituire doar în limitele învestirii.
Or, cum instanţa de apel a respins, în întregime, acţiunea formulată de reclamant, astfel cum a fost completată, deci, şi acţiunea în revendicare, nu se poate reţine că s-ar fi încălcat dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, care vizau respectarea limitelor de învestire stabilite de reclamant în primă instanţă, în caz de admitere a acţiunii în revendicare.
Pentru aceste motive, prezenta instanţă a considerat că verificarea criticilor de la pct. 4 din cererea de recurs trebuie să se realizeze din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu a pct. 5 din acelaşi cod.
Instanţa de rejudecare va ţine seama, însă, de cele stabilite prin decizia de casare nr. 9689 din 26 noiembrie 2009, în legătură cu limitele învestirii primei instanţe în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată de reclamant, urmând a motiva soluţia ce o va pronunţa în revendicare raportat şi la aspectul dezlegat de Înalta Curte, prin decizia menţionată.
5. Recurentul susţine că statul trebuie să-i restituie şi acele părţi din imobil, apartamente şi terenul aferent acestora, nevândute şi care fac sau au făcut obiectul unor contracte de închiriere (et. 1, apartamentul 2 – C.I.; parter, apartamentul 1 – T.D., apartamentul liber prin deces; parter – P.N.; parter – C.C.).
Într-adevăr, solicitând, prin acţiunea introductivă de instanţă, obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să-i retrocedeze întreg imobilul situat în Bucureşti, format din două corpuri de clădire şi terenul aferent, în suprafaţă de 336 m.p., este fără dubiu că reclamantul a înţeles să pretindă, în dosarul primei instanţe, şi acele părţi din imobil care nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, rămânând, astfel, în proprietatea pârâtului. În plus, reclamantul nu a renunţat, pe parcursul procesului, la această cerere; în consecinţă, prima instanţă a rămas învestită cu aceasta.
Curtea de Apel nu a motivat în niciun fel soluţia pronunţată în legătură cu imobilul revendicat şi care a rămas în proprietatea statului, încălcând, şi sub acest aspect, dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Sunt întrunite, în consecinţă, cerinţele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce va conduce la admiterea recursului şi din această perspectivă.
În concluzie, în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 457/A din 28 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi Curte de Apel.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va proceda la analiza fiecăruia dintre contractele de vânzare-cumpărare pentru care s-a formulat acţiunea în constatarea nulităţii absolute, în raport de actele normative sub imperiul cărora au fost încheiate aceste contracte, mai puţin, cel încheiat de M.D. şi M.E., şi va motiva soluţia ce urmează să o pronunţe cu respectarea cerinţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.; de asemenea, va soluţiona motivat acţiunea în revendicare, în limitele de învestire stabilite atât prin decizia de casare nr. 9689 din 26 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, cât şi prin prezenta decizie.
II. Referitor la recursul declarat de reclamant împotriva încheierii pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 22 septembrie 2011, şi acesta va fi admis în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., dar nu pentru motivele invocate de reclamant, a căror analiză nu se mai impune, ci determinat de împrejurarea că, fiind casată decizia nr. 457/A din 28 aprilie 2011, a cărei lămurire a fost solicitată, nu mai subzistă obiectul cererii de lămurire formulate în temeiul art. 2811 C. proc. civ.
Prin urmare, va fi modificată încheierea atacată, în sensul că se va respinge cererea de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 457/A din 28 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca rămasă fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul N.F.I. împotriva deciziei nr. 457/A din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Admite recursul declarat de reclamant împotriva încheierii din 22 septembrie 20011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică încheierea, în sensul că respinge cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile sus-menţionate, ca rămasă fără obiect.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7222/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7230/2012. Civil → |
|---|
