ICCJ. Decizia nr. 7235/2012. Civil. Contestaţie decizie de pensionare. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7235/2012
Dosar nr. 3006/1/2012
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de revizuire înregistrată sub nr. de mai sus, revizuenta C.M. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 4325 din 28 martie 2012 a Curţii de Apel Craiova în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., susţinându-se că este potrivnică deciziei civile nr. 1926 din 26 octombrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti.
Astfel, revizuenta a susţinut că cele două hotărâri vizează aceeaşi operaţiune juridică în baza aceleiaşi Legi nr. 110/2010, constând în înlăturarea pensiei de serviciu şi stabilirea unei pensii de asigurări sociale, în acelaşi cuantum, singura deosebire fiind doar sintagma „recalculare” din H.G. nr. 737/2010 şi revizuire din O.U.G. nr. 59/2011, utilizând aceleaşi criterii de calcul din sistemul public de pensii, de drept comun.
În această idee se învederează singura deosebire pentru că în fapt cuantumul pensiei „recalculate” prin deciziile succesive nr. 188103 din 20 august 2010, şi 188103 din 02 noiembrie 2010, este identic cu cel „restituit” prin decizia nr. 188103 din 26 iulie 2011.
Examinând decizia a cărei revizuire se solicită în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin decizia civilă nr. 4325 din 28 martie 2012 a Curţii de Apel Craiova s-a respins ca nefondat recursul declarat de C.M. împotriva sentinţei civile nr. 1614 din 05 octombrie 2011 a Tribunalului Olt, reţinându-se următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 17 august 2011, sub nr. 3375/104/2011 contestatoarea C.M. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 188103 emisă de pârâta Casa Judeţeană de Pensii la data 26 iulie 2011, solicitând instanţei ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să dispună anularea deciziei anularea acesteia, menţinerea în plată a deciziei nr. 188103 emisă la data de 18 aprilie 2011, obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre pensia de serviciu conform deciziei nr. 175886 din 18 aprilie 2011 şi pensia revizuită începând cu data de 01 august 2011 şi actualizarea sumelor restante cu indicele de inflaţie, până la data achitării efective a acestora.
În motivarea contestaţiei contestatoarea a arătat că în baza Legii nr. 119/2010 şi H.G. nr. 737/2010 s-a emis decizia nr. 188103 pe care a contestat-o în instanţă, fiindu-i admisă acţiunea şi anulată decizia de diminuare a pensiei prin sentinţa civilă nr. 35/2011 pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 2868/104/2010 .
Ca urmare a apariţiei O.U.G. nr. 59/2011, s-a emis o nouă decizie, cu nr. 188103 din 26 iulie 2011, prin care a fost din nou redusă pensia.
Prin sentinţa nr. 1614 din 05 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 3375/104/2011, s-a respins contestaţia formulată de contestatoarea C.M., împotriva deciziei nr. 188103 din 26 iulie 2011 emisă de intimata Casa Judeţeană de Pensii Olt.
Legea nr. 119/2010 a făcut obiectul unui control „a priori” de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 433/28.06.2010, Curtea Constituţională, respingând excepţia, a statuat că pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport de pensiile acordate în sistemul public de pensii. Astfel, spre deosebire de acestea din urmă, pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, şi anume: pensia contributivă şi un supliment din partea statului, care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială. Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depăşeşte acest cuantum se suportă din bugetul de stat.
Trebuie observat că dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Constituţie se referă distinct la dreptul la pensie faţă de cele privind alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege, dar pe care Legea fundamentală nu le nominalizează.
Prin urmare, în ceea ce priveşte aceste din urmă drepturi de asigurări sociale, legiuitorul are dreptul exclusiv de a dispune, în funcţie de politica socială şi fondurile disponibile, asupra acordării lor, precum şi asupra cuantumului şi condiţiilor de acordare.
Ca atare, având în vedere condiţionarea posibilităţii statului de a acorda pensiile speciale în raport de elemente variabile, aşa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestaţii ale statului nu li se opune contribuţia asiguratului la fondul din care se plătesc, precum şi caracterul succesiv al prestaţilor, dobândirea dreptului la pensia specială nu poate fi considerată ca instituind o obligaţie pe termen nelimitat a statului de a recunoaşte acest drept, singurul drept câştigat reprezentând doar prestaţiile deja realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări şi asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Ţinând seama că pensiile speciale nu reprezintă un privilegiu, ci au o justificare obiectivă şi raţională, se apreciază că acestea pot fi eliminate doar dacă există o raţiune, o cauză suficient de puternică spre a duce în final la diminuarea prestaţiilor sociale ale statului sub forma pensiei. Or, în cazul Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, o atare cauză o reprezintă necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităţilor existente în sistem, şi, nu în ultimul rând, situaţia de criză economică şi financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât şi cel al asigurărilor sociale de stat. Astfel, această măsură nu poate fi considerată ca fiind arbitrară; de asemenea, urmează a se observa că măsura nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se tuturor pensiilor speciale, nu selectiv, nu prevede diferenţieri procentuale pentru diversele categorii cărora i se adresează, pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai mult sau mai puţin măsura de reducere a venitului obţinut dintr-o atare pensie.
O.U.G. nr. 59/2011, pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute de art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010, a fost adoptată, aşa cum rezultă din preambulul actului normativ, tocmai datorită exigenţelor subliniate de puterea judecătorească în cadrul controlului jurisdicţional exercitat cu ocazia aplicării Legii nr. 119/2010, având ca scop realizarea procedurilor administrative necesare stabilirii drepturilor de pensie într-un mod obiectiv şi justificat, cu respectarea principiului contributivităţii şi egalităţii.
Prin Decizia nr. 458 din 02 decembrie 2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 24/13.01.2004, s-a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.
O lege retroactivează atunci când înţelege să reglementeze fapte care, înainte de intrarea ei în vigoare, au dat naştere, au modificat sau stins o situaţie juridică sau efecte pe care acea situaţie juridică le-a produs înainte de această dată – facta praeterita. Astfel, în cazul de faţă, O.U.G. nr. 59/2011 ar fi fost retroactiv dacă ar fi avut drept consecinţă reducerea pensiei contestatoarei pe o perioadă anterioară intrării sale în vigoare.
Legea nouă se aplică, însă, de la data intrării sale în vigoare, fără să fie retroactivă, atât situaţiilor juridice ce se nasc, se modifică sau se sting după această dată, dar şi situaţiilor juridice în curs de formare (executare), modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare – facta pendentia, precum şi efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute – facta futura. Este cazul O.U.G. nr. 59/2011, prin care legiuitorul a înţeles să reglementeze situaţii juridice în curs de a-şi produce efectele (primirea lunară a pensiei), adică unor facta pendentia.
În acest sens, se constată că „anularea” pensiei de serviciu a operat la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 59/2011, cuantumul pensiei a suferit modificări ulterior acestui moment, nefiind astfel afectat cuantumul pensiei primit anterior intrării în vigoare a acesteia legi, pentru a se putea reţine că s-a aplicat retroactiv în cazul contestatoarei.
Se pune problema dacă instanţa naţională se poate pronunţa cu privire la respectarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ca efect al aplicării unei legi în cazul concret cu care este sesizat, după ce Curtea Constituţională a declarat deja că legea este constituţională.
Dacă, potrivit propriei jurisprudenţe Curtea Constituţională, verifica doar conformitatea legii cu Constituţia, nepronunţându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în principiu, nu analizează compatibilitatea în abstract a unei legi cu Convenţia, ci se pronunţă cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumită situaţie de fapt. Judecătorul intern trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii produce efecte contrare Convenţiei, iar acest lucru se poate face numai în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei, nu în general şi în abstract.
Întrucât Constituţia României consacră şi garantează principiul neretroactivităţii legii civile [art. 15 alin. (2)], iar protecţia constituţională a acestor drepturi este la nivelul normelor internaţionale în domeniu drepturilor omului, se apreciază că standardul fixat de Curtea Constituţională este la acelaşi nivel cu cel stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, astfel că statuările din cuprinsul Deciziilor nr. 871 şi 873 din 25 iunie 2010 îşi păstrează pe deplin aplicabilitatea.
Faţă de aceste considerente, se constată că prin hotărârea recurată în cauză nu s-a încălcat puterea de lucru judecat.
Decizia nr. 1926/R-CA/2011 a Curţii de Apel Piteşti, prin care s-a menţinut sentinţa civilă nr. 35/2011 a Tribunalului Olt, a soluţionat litigiul în raport de dispoziţiile legale în baza cărora s-a emis decizia contestată în acel dosar, dar ulterior, actul normativ avut în vedere de instanţă a fost modificat prin O.U.G. nr. 59/2010, ceea ce a avut ca efect revizuirea cuantumului pensiei contestatoarei, şi implicit a dus la pierderea forţei legale a hotărârii judecătoreşti irevocabile, efect acceptat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Bulgarova contra Rusiei, Sukhobakov contra Rusiei).
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o hotărâre judecătorească nu poate garanta în mod nelimitat existenţa dreptului de creanţă recunoscut la un moment dat, acesta putând fi supus unor eventuale modificări în viitor, chiar dacă schimbările sunt în dezavantajul titularului dreptului.
Încălcarea puterii de lucru judecat s-ar putea invoca numai în situaţia afectării retroactive a dreptului recunoscut, situaţie care nu se regăseşte în speţă, atâta timp cât revizuirea pensiei contestatoarei a operat ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 59/2010.
În numeroase decizii Curtea Europeană a reţinut că dreptul la pensie intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, ca drept de a primi o prestaţie socială (cauza Andrejeva contra Letoniei, cauza Muller contra Austriei, cauza Gaygusuz contra Austriei, cauza Buchen contra Cehiei, cauza Frimu şi alţii contra României).
Contestatoarea este titular al dreptului de proprietate asupra unui „bun” în sensul Protocolului nr. 1 la Convenţie, acest bun fiind „dreptul la primirea unei pensii din partea statului”, drept prevăzut atât de Legea nr. 567/2004 pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010, cât şi în art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010.
Nu se poate califica „bunul” contestatoarei ca fiind dreptul de a primi un anumit cuantum al pensiei, deoarece cuantumul este protejat de Convenţie doar pentru perioada în care acesta are o fundamentare legală în dreptul intern.
Or, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 59/2011 pentru completarea Legii nr. 119/2010, dreptul contestatoarei de a primi pensia stabilită în baza unui act normativ care nu mai este în vigoare, nu mai are o fundamentare legală în dreptul intern, acest cuantum având ca fundament legal din acest moment dispoziţiile actului normativ menţionat.
În acest sens, Curtea Europeană a reţinut în cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei următoarele „totuşi, chiar dacă art. 1 din Protocolul adiţional garantează persoanelor dreptul la beneficiile rezultate din plata contribuţiilor la anumite fonduri de securitate socială, acest lucru nu poate fi interpretat ca acordând persoanei o pensie într-un anumit cuantum”.
De asemenea, în cauza Keckho contra Ucrainei, Curtea Europeană a considerat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, prin modificări corespunzătoare ale legislaţiei.
Un alt argument în sensul celor arătate mai sus derivă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1, 7 şi 90 din Legea nr. 19/2000, conform cărora pensia este o formă de prestaţie de asigurări sociale plătită lunar, în baza legii, inerentă şi indisolubil legată de calitatea de pensionar, obţinută în baza unei decizii de pensionare, cu respectarea tuturor prevederilor legale impuse de legiuitor.
Statul garantează dreptul la asigurări sociale, în condiţiile legii, nefiind garantat cuantumul prestaţiei sociale.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este constantă în acelaşi sens, organele de aplicare a Convenţiei reţinând că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a primi pe viitor un anumit cuantum al prestaţiei sociale şi acceptând dreptul statelor de a modifica acest cuantum, în considerarea marjei largi de apreciere pe care o au la dispoziţie (cauza Jankovic împotriva Croaţiei, cauza Wieczorek împotriva Poloniei).
Curtea de la Strasbourg a statuat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură există soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 08 decembrie 2009, parag. 59, sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 198, parag. 53).
Dacă o astfel de analiză nu este îngăduită Curţii Europene a Drepturilor Omului, care examinează şi coerenţa sistemului legislativ al unui stat, cu atât mai mult instanţa de judecată naţională nu are dreptul să cenzureze dispoziţiile unui act normativ edictat de altă putere constituită în stat, fiind ţinută să respecte principiul constituţional al separaţiei puterilor.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 impune ca orice ingerinţă în dreptul de proprietate să fie proporţională, într-o măsură rezonabilă, cu scopul urmărit (cauza Jahn şi aţii contra Germaniei), condiţia justului echilibru nefiind îndeplinită atunci când persoana în cauză suportă o povară individuală excesivă (Sporroug şi Lövnroth contra Suediei).
Dacă valoarea pensiei este redusă, ori plata este suspendată, aceasta poate reprezenta o ingerinţă în respectarea bunurilor, care necesită o justificare (cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei şi Rasmussen contra Poloniei). În evaluarea unei asemenea ingerinţe, este important să se ia în considerare dacă dreptul reclamantului de a primi pensie din regimul de asigurări sociale în cauză, a fost încălcat astfel încât să conducă la o atingere adusă esenţei dreptului la pensie al acestuia (cauza Wieczorek contra Poloniei, cauza Maggio şi alţii contra Italiei, cauza Frimu şi alţii împotriva României).
Analiza raportului rezonabil de proporţionalitate, din perspectiva dreptului la respectarea bunurilor (regula generală şi, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1) reprezintă o chestiune de apreciere, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze, pentru a se constata dacă în privinţa fiecărui reclamant a fost depăşit un anumit „prag de dificultate”, pentru ca instanţa europeană însăşi să constate o încălcare a drepturilor ocrotite de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
Raportul de proporţionalitate este compromis dacă se suportă o sarcină individuală excesivă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care în acest domeniu este extensivă). Asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social, ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistenţă.
Aşa cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 925/27.12.2011, în ansamblul circumstanţelor obiective de analiză, ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizaţia socială pentru pensionari (prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar), ori pensia medie lunară, cât şi circumstanţele concrete ale cauzei.
În cauză, prin decizia contestată, s-a stabilit un cuantum al pensiei de 1.192 RON lunar, superior pensiei medii pe ţară (700 RON), şi care este de natură a asigura corespunzător mijloacele de subzistenţă ale beneficiarului.
Contestatoarea nu a fost lipsită de beneficiul social, reducerea cuantumului pensiei respectând raportul de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele folosite, astfel încât aceasta să nu fie obligată să suporte o sarcină excesivă disproporţionată, care să exceadă marjei de apreciere a statului în reglementarea politicii sociale.
Ca atare, dreptul contestatoarei de a primi pensie din regimul de asigurări sociale nu a fost atins în esenţa sa, pentru a se opina asupra încălcării dreptului de proprietate ocrotit de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Nefondate sunt şi susţinerile privitoare la tratamentul discriminator faţă de beneficiarii pensiilor de serviciu, cărora instanţele le-au menţinut pensiile stabilite anterior.
O diferenţă de tratament este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. Conform jurisprudenţei Curţii Europene, (cauza Twizell contra Marii Britanii, cauza Maggio şi alţii contra Italiei), tratamentul este discriminator dacă nu urmăreşte un scop legitim, ori dacă nu există o relaţie de proporţionalitate rezonabilă între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Legea nr. 119/2010 şi O.U.G. nr. 59/2011 au avut ca finalitate tocmai eliminarea, prin uniformizare, a oricărui tratament favorabil rezultat din interpretarea anterioară a prevederilor în vigoare, iar aşa cum a subliniat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în procesul de creare a unui sistem de beneficii, este uneori necesar să se utilizeze termene care se aplică unor grupuri mari şi care pot părea arbitrare într-o anumită măsură. Acest fapt este o consecinţă inevitabilă a introducerii de noi reglementări, dar ţinând cont de marja de apreciere recunoscută statelor în acest domeniu, existenţa unor diferenţe de tratament are justificare obiectivă şi rezonabilă, astfel că nu se poate reţine încălcarea dreptului prevăzut de art. 14 din Convenţie.
Această hotărâre se solicită a fi revizuită în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., susţinându-se că este potrivnică deciziei civile nr. 1926/2011 a Curţii de Apel Piteşti.
Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., nu este cel al îndreptării hotărârilor prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci al respectării principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea lui.
Pentru admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe hotărâri definitive contradictorii pronunţate în acelaşi litigiu (cu tripla identitate de părţi, obiect şi cauză), în dosare diferite, iar în al doilea proces să nu fi fost invocată excepţia puterii de lucru judecat, sau chiar dacă a fost invocată să nu se fi discutat această excepţie.
Raţiunea acestei condiţii este aceea că instanţa de revizuire învestită cu soluţionarea unei cereri întemeiate pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., să nu încalce ea însăşi autoritatea de lucru judecat a hotărârii a cărei anulare se solicită.
Or, raportând cele expuse la situaţia invocată de revizuentă şi la decizia a cărei revizuire se solicită, este de reţinut că instanţa de recurs raportat la decizia civilă nr. 1926/2011 a Curţii de Apel Piteşti, a apreciat că prin sentinţa recurată nu s-a încălcat puterea de lucru judecat.
Ca atare, fiind analizată excepţia puterii de lucru judecat, de către instanţa de recurs, această excepţie nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece se opune de această dată însăşi puterea de lucru judecat asupra rezolvării date acestei excepţii procesuale.
Din această perspectivă, nefiind întrunite condiţiile cumulative rezultate din dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., cererea de revizuire urmează a se respinge ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta C.M. împotriva deciziei nr. 4325 din 28 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7233/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7215/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
