ICCJ. Decizia nr. 7254/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7254/2012
Dosar nr. 18130/3/2010
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul său la 13 aprilie 2010, reclamanţii au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi prin Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, şi Primăria Municipiului Bucureşti, pentru a fi obligaţi ca în temeiul dispoziţiilor art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, art. 61 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 1336 şi urm. C. civ. la plata preţului de piaţă pentru imobilul din Bucureşti, sector 1, ce a fost dobândit de ei prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 şi pe care l-au pierdut pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţată într-o acţiune în revendicare introdusă de numita Z.R.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001.
La 12 mai 2010, urmare a obligaţiilor stabilite de instanţă în sarcina lor, reclamanţii au făcut o precizare cererii lor iniţiale cu privire la temeiul de drept – arătând că înţeleg să-şi întemeieze cererea pe prevederile art. 1336 C. civ. şi, în subsidiar, pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 – şi cu privire la cadrul procesual pasiv, chemând în judecată în calitate de pârât şi pe SC H.N. SA.
La 06 octombrie 2010, reclamanţii au făcut din nou o precizare cererii de chemare în judecată cu referire la cadrul procesual pasiv, arătând că au calitate de pârâţi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi SC H.N. SA pentru evicţiune şi Ministerul Finanţelor Publice pentru cererea întemeiată pe art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Ca urmare a acestei precizări, prima instanţă a considerat că nu se mai impune analizarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Ministerul Economiei şi Mediului de Afaceri şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin sentinţa civilă nr. 1698 din 12 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 18130/3/2010, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului SC H.N. SA, a fost admisă în parte acţiunea precizată formulată de reclamanţii P.E. şi P.M., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor îndreptată împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, a fost respinsă aceeaşi acţiune îndreptată împotriva pârâtului SC H.N. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, şi a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 517.000 RON cu titlu de preţ de piaţă.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, invocată de acesta prin întâmpinare, raportat la cererea întemeiată pe răspunderea pentru evicţiunea de drept comun, s-a apreciat că este neîntemeiată în considerarea prevederilor art. 1337 şi urm. C. civ., care instituie răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului.
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului SC H.N. SA, s-a apreciat că este întemeiată şi a fost admisă, având în vedere că acest pârât a avut doar calitatea de mandatar al vânzătorului, actele încheiate prin această societate realizându-se în numele şi pe seama vânzătorului.
În privinţa acţiunii formulată de reclamanţi împotriva pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., s-a apreciat că este inadmisibilă în condiţiile în care legiuitorul a înţeles să adopte o reglementare specială în materia răspunderii pentru evicţiune pentru cazul desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, normele de drept comun fiind înlăturate de la aplicare de normele special instituite.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut pe baza probatoriilor administrate că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, pentru preţul de 19.177.969 ROL, achitat cu chitanţa din 13 decembrie 1996, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996. Totodată, reclamanţii au pierdut dreptul de proprietate astfel dobândit prin decizia nr. 366/R din 05 iunie 2007 dată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, prin care s-a admis acţiunea în revendicare introdusă împotriva lor de fosta proprietară, Z.R., reclamanţii fiind obligaţi să-i lase acesteia în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul cumpărat.
De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 1962 din 20 martie 2003 rămasă irevocabilă, a fost respinsă acţiunea formulată de aceeaşi proprietară împotriva reclamanţilor de astăzi, prin care se solicitase să se constate că imobilul a fost preluat fără titlu valabil şi să se pronunţe nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de ei în temeiul Legii nr. 112/1995, reţinându-se în acea procedură că imobilul a fost preluat de stat cu titlu şi că au fost respectate condiţiile de valabilitate generale pentru încheierea contractului, prevăzute de art. 948 C. civ., cât şi dispoziţiile speciale ale Legii nr. 112/1995.
Faţă de această situaţie juridică existentă în persoana reclamanţilor cu referire la apartamentul cumpărat de ei şi de a cărui proprietate au fost evinşi, s-a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 501 alin. (1) şi art. 501 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, arătându-se că ambele condiţii ale acestor prevederi legale sunt întrunite, contractul de vânzare-cumpărare fiind desfiinţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, actul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat să plătească reclamanţilor suma de 517.000 RON cu titlu de valoare de piaţă pentru apartamentul ce a aparţinut reclamanţilor, valoarea fiind determinată pe baza expertizei întocmită în cauză de expert C.I. şi care nu a fost contestată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 103/A din 06 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondat apelul.
În motivarea deciziei s-au reținut următoarele:
Critica prin care apelantul şi-a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive prin invocarea ca argument a aplicării în cauză a principiului relativităţii efectelor contractului, în care apelantul pârât nu a fost parte, şi a regulilor dreptului comun în materia răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, este neîntemeiată.
Curtea reţine că, deşi acţiunea introdusă de către reclamanţi, prin care au solicitat obligarea apelantului pârât la plata valorii de piaţă a apartamentului cumpărat de ei şi pe care l-au pierdut ca efect al admiterii acţiunii în revendicare introdusă de moştenitoarea fostului proprietar împotriva lor constituie o acţiune în răspundere contractuală, totuşi aceasta se judecă, prin excepţie de la regulă, în raport de normele speciale ale Legii nr. 10/2001, modificată şi completă prin Legea nr. 1/2009, norme edictate anume pentru reglementarea raporturilor juridice generate prin încheierea de acte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 şi ulterioara lor desfiinţare ori pierderea proprietăţilor dobândite de chiriaşi în temeiul acestora, chiar în ipoteza menţinerii contractelor, ca efect al admiterii acţiunilor în revendicare.
Aceste norme speciale, aplicabile cu prioritate faţă de dreptul comun, conţin atât reglementări de drept material, cât şi de drept procesual, stabilind, spre exemplu, prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) – adică atât a celui din contract, în valoare actualizată, cât şi a celui de piaţă – se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, devenit Ministerul Finanţelor Publice, conform O.U.G. nr. 221/2001.
Aşadar, prin derogare de la regulile dreptului comun care stabilesc în sarcina vânzătorului obligaţia de dezdăunare a cumpărătorului pentru cazul desfiinţării contractului ori a evingerii sale, normele art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată, stabilesc că această obligaţia, pentru oricare dintre cele două ipoteze, aparţine Ministerului Finanţelor Publice.
Curtea nu poate considera că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu conţin norme cu caracter procesual şi că, prin edictarea lor, s-ar fi urmărit doar determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanţi. Privită în substanţă, reglementarea supusă analizei, spune cine plăteşte sumele de genul celor pretinse de reclamanţii din prezenta cauză şi din ce surse se vor face aceste plăţi, îndestulător pentru a răspunde la întrebarea cine stă în judecată, în calitate de pârât, în aceste acţiuni.
Concluzionând, Curtea apreciază că în mod corect instanţa de fond a stabilit în cauză că acţiunea reclamanţilor se judecă şi este supusă întru totul regimului juridic special de reglementare dat de prevederile art. 50 şi art. 501 ale Legii nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, care înlătură de la aplicare regimul juridic de drept comun al răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, regăsită în C. civ., cu toate consecinţele ce decurg de aici, inclusiv în privinţa determinării cadrului procesual pasiv al cauzei.
Şi cea de-a doua critică a apelului este nefondată, respectiv cea privitoare la neîntrunirea în cauza reclamanţilor a celor două condiţii de aplicare cuprinse în teza art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Curtea apreciază, contrar susţinerilor apelantului, că datele cauzei justifică deplin aplicarea acestei norme legale faţă de intimaţii reclamanţi, având în vedere că aceştia se află în ipoteza proprietarului al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, astfel cum s-a statuat definitiv şi irevocabil prin decizia nr. 480 din 25 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1933/2004. Această decizie, ce a finalizat litigiul prin care numita Z.R. a cerut să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 prin care intimaţii reclamanţi au cumpărat apartamentul din Bucureşti, sector 1, a admis recursul reclamanţilor de astăzi şi a modificat decizia instanţei de apel prin respingerea apelului numitei Z.R., pe care l-a găsit nefondat, păstrând ca valabilă şi legală sentinţa civilă nr. 1962/2003 dată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosar nr. 1038/2003, ce respinsese cererea în constatarea nulităţii absolute a acestui contract.
În considerentele acestei decizii s-a arătat că „situaţia juridică a imobilului era clară, din moment ce imobilul era considerat în perioada anului 1996, ca fiind preluat de stat cu titlu, titlul statului nu era contestat în justiţie şi nici măcar prin cererea depusă de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995, iar pârâţii cumpărători îndeplineau toate condiţiile prevăzute de lege pentru a cumpăra apartamentul pe care îl deţineau în calitate de chiriaşi.
Simpla cerere de restituire, în cuprinsul căreia reclamanta preciza că doreşte ca stabilirea eventualelor despăgubiri să se facă de Comisia Municipiului Bucureşti şi că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 nu era de natură să infirme prezumţia de bună-credinţă a părţilor contractante, să genereze eventuale neclarităţi cu privire la situaţia juridică a imobilului sau să justifice refuzul Primăriei Municipiului Bucureşti de a încheia contractul de vânzare-cumpărare la cererea titularului contractului de închiriere.
În consecinţă, instanţa de recurs a concluzionat că greşit a reţinut instanţa de apel că ar fi fost încălcate prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 la încheierea acestui contract.
Ulterior finalizării acestui litigiu, respectiv la 13 iulie 2005, numita Z.R. a promovat o nouă acţiune împotriva reclamanţilor de astăzi, de data aceasta având ca obiect revendicarea prin compararea de titluri, acţiune a cărei cercetare şi soluţionare a pornit chiar de la ipoteza a două titluri valabile concurente, consecinţă şi a celor dezlegate irevocabil prin decizia anterior evocată, respectiv cel al succesoarei fostei proprietare şi cel al numiţilor P.E. şi P.M.
Soluţionând acest litigiu prin decizia nr. 366/R din 05 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, s-a dat câştig de cauză numitei Z.R., reclamanţii P.E. şi P.M. fiind evinşi urmare a obligării lor să-i lase acesteia în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul cumpărat de ei în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 pentru argumente întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, apreciindu-se că succesoarea fostului proprietar este titulara unui bun în sensul normei convenţionale, dedus din titlul său de proprietate anterior şi din conţinutul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că în considerentele acestei decizii s-a statuat asupra faptului că imobilul din care face parte şi apartamentul ce fusese cumpărat de reclamanţi cu contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 a fost preluat de stat cu titlu, nu poate schimba soluţia definitivă şi irevocabilă a deciziei civile nr. 480 din 25 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a apreciat asupra legalităţii încheierii acestuia, neputându-se deduce din acest considerent secundar şi colateral problemei valabilităţii contractului în discuţie, împotriva unei statuări exprese a unei instanţe asupra a chiar problemei legalităţii încheierii acestuia, o împrejurare contrară, respectiv aceea a nevalabilităţii contractului.
Aceeaşi situaţie este valabilă şi în cazul celui de-al doilea considerent citat de apelantul pârât din cuprinsul deciziei nr. 366/R din 05 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, care face trimitere la existenţa unei cereri de restituire a imobilului din partea succesoarei fostei proprietare, adresată la 30 aprilie 1996 Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1.
Decizia civilă nr. 480 din 25 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, constituie o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care se bucură de putere de lucru judecat şi este prezumată că exprimă adevărul.
În plus, Curtea observă că argumentul legat de formularea unei cereri din partea succesoarei fostei proprietare, întemeiată pe Legea nr. 112/1995 şi adresată Comisiei de aplicare a acestei legi de pe lângă Consiliul Local Sector 1, a fost avut în vedere la pronunţarea acestei hotărâri ce a analizat legalitatea contractului de vânzare-cumpărare, apreciindu-se însă că el este nerelevant în economia acelui litigiu.
Şi cea de-a doua condiţie înscrisă în cuprinsul art. 501 din Legea nr. 10/2001 este întrunită în cauză, respectiv cea privitoare la desfiinţarea contractului printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Curtea reţine că ipoteza art. 501 din Legea nr. 10/2001, care vorbeşte despre „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare (…) desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (…)”, vizează chiar cazul acelor proprietari, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, aflaţi în situaţia reclamanţilor, anume care au fost evinşi de proprietăţile lor legal dobândite prin efectul admiterii acţiunii în revendicare introduse de fostul proprietar, acesta fiind singurul caz în care astfel de acte de dobândire a proprietăţii, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pot fi desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti.
Cei care nu se încadrează în această ipoteză, pentru că în privinţa lor s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru argumentul eludării acestora – aşa după cum în mod eronat a pretins apelantul-pârât că le-ar fi necesar intimaţilor-reclamanţi pentru recunoaşterea dreptului la a obţine valoarea de piaţă a apartamentului deţinut, intimaţii reclamanţi neaflându-se în această situaţie, după cum s-a argumentat – devin subiecte ce intră în sfera de aplicare a art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind îndreptăţiţi la a obţine doar preţul din contract în valoare actualizată, ceea ce nu s-a pretins de către reclamanţi prin acţiunea de faţă.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că prima instanţă a făcut o legală şi corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, în raport cu situaţia juridică în care intimaţii reclamanţi au demonstrat că se situează în privinţa bunului care le-a aparţinut şi de care au fost evinşi, recunoscând acestora dreptul la a primi despăgubiri la nivelul valorii de piaţă a acestui bun, astfel cum a fost ea determinată prin raportul de expertiză administrat în cauză, Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat.
Împotriva deciziei menționate anterior a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele:
Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă având în vedere în primul rând, că potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ. Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestor instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Această tulburare de drept este de natura să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului pentru imobilul în cauză la preţul de circulaţie. Nu poate fi antrenată răspunderea a Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpă acestor instituţii.
Mai mult, instanţa de fond, cât şi cea de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi prin urmare este în vigoare obligaţia reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ. de garanţie pentru evicțiune. În această situaţie calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General. În situaţia evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuie să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ. Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice. Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, şi anume aceste contracte să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, în speţa dedusă judecăţii, dispoziţiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile întrucât în cauză nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare amintit mai sus încheiat între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin mandatar SC H.N. SA.
Nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 nu are calitate procesuală pasivă întrucât potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 pentru ca Ministerul Finanţelor Publice şi nu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă este necesară întrunirea cumulativă a două condiţii, şi anume contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Or având în vedere că în acest moment nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 încheiat de reclamantă cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.
Faţă de argumentele prezentate, consideră că Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în această cauză şi pe cale de consecinţă solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
În subsidiar, pe fondul cauzei în ceea ce priveşte restituirea preţului de piaţa al imobilului în litigiu, recurenta a arătat următoarele.
Hotărârea instanţei de apel este criticabila în ceea ce priveşte menţinerea obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţa al imobilului, fără a avea in vedere dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, unde se prevăd expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de către chiriaşi.
Astfel, pentru a fi aplicabile dispoziţiile legale menţionate mai sus şi pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie întrunite cumulativ două condiţii, şi anume încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege este ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Totodată, dispoziţiile art. 501 fac vorbire despre „contractele ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”, însă acest text de lege are în vedere atunci când reglementează plata preţului de piaţă existenţa unei hotărâri în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului. În caz contrar legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 50 condiţiile pe care reclamantul trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea preţului la valoarea de circulaţie. Or, în speţă, nici una din condiţiile impuse de lege nu sunt respectate.
În ceea ce priveşte respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, această condiţie nu este îndeplinită întrucât prin decizia civila nr. 366/R din 05 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a reţinut faptul că „deşi reclamanta recurentă Z.R. a adresat la data de 30 aprilie 1996 Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, o cerere de restituire a imobilului, statul a vândut apartamentul în litigiu către intimaţii P.E. şi P.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 în temeiul Legii nr. 112/1995”. Astfel, din cele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 366/R din 05 iunie 2007 rezultă fără putinţă de tăgadă că ambele părţi contractante au fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, un argument în plus care învederează nerespectarea prevederilor Legii 112/1995 îl reprezintă faptul că prin aceeaşi decizie, respectiv decizia civilă nr. 366/R din 05 iunie 2007 s-a reţinut faptul că preluarea imobilului în litigiu de către stat s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.
Mai mult, existenţa sau inexistenţa bunei credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerinţele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare. Or, în speţa de faţă s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta cauza şi, prin urmare, rezultă fără putinţă de tăgadă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În consecinţă, având în vedere că reclamanţii îşi invocă propria turpitudine, şi anume încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obţine recunoaşterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceştia nu pot beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege, în speţa de faţă deposedarea reclamanţilor de imobilul care face obiectul prezentului litigiu, s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Analizând actele și lucrările dosarului prin raportare la motivele de recurs, Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Înalta Curte a constatat nefondat primul motiv de recurs prin care se susţine lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 coroborate cu cele ale art. 50 alin. (21) şi (3), potrivit cărora restituirea preţului, în cazul cererilor sau acţiunilor în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Or, obiectul prezentei acţiuni îl constituie restituirea preţului de piaţă al imobilului, dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pe care reclamanții l-au pierdut prin admiterea unei acţiuni în revendicare formulată împotriva lor de către fostul proprietar al imobilului.
Susținerile recurentului legate de posibilele temeiuri ale acțiunii, principiul relativității efectelor contractului, îndeplinirea condițiilor referitoare la răspunderea pentru evicțiune, sunt pur teoretice, fără legătură cu cauza juridică a litigiului. De asemenea, recurentul ignoră principiul potrivit căruia dispozițiile speciale derogă de la normele generale, la care acesta face trimitere în motivarea apelului.
În ceea ce priveşte motivele de recurs legate de fondul litigiului, Înalta Curte le-a constatat nefondate, având în vedere că potrivit art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Aparent acest text de lege nu este foarte clar, părând a exista o contradicție între faptul că un contract ar fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și totuși desființat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În mod evident nu poate avea în vedere decât situația contractelor cu privire la care nu s-a formulat cerere de constatare a nulității absolute în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sau care, deși formulată, a fost respinsă ca neîntemeiată, și care, deși valabile, nu au fost considerate preferabile titlurilor foștilor proprietari ale căror imobile au fost naționalizate fără titlu valabil, în cadrul unei acțiuni în revendicare.
Această interpretare este evidentă întrucât legiuitorul a prevăzut expres în art. 50 alin. (2) situația contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în cazul cărora cumpărătorii nu au dreptul decât la restituirea preţului actualizat, normă care, de altfel, reprezintă o reiterare a principiului repunerii în situația anterioară, ca efect al constatării nulității contractului.
Recurentul susține că acţiunea este neîntemeiată întrucât nu sunt îndeplinite condițiile alin. (1) al art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă, în sensul că nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 contractul de vânzare-cumpărare şi că nu există o hotărâre irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii contractului.
Este nefondată susţinerea în sensul că reclamanta trebuia să facă dovada existenţei unei hotărâri irevocabile în ceea ce priveşte constatarea nulităţii contractului pentru a fi aplicabil alin. (1) al art. 501, pentru argumentele menţionate anterior. Reclamantul trebuia să facă dovada că a pierdut imobilul ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar împotriva sa şi că actul său de proprietate nu a fost constatat nul.
În acest mod contractul său, deşi valabil (nu a fost constatat nul), a devenit ineficace, deci, în concepţia legiuitorului, a fost desfiinţat.
Constatarea nulităţii prin definiţie nu poate interveni decât în cazul unui contract încheiat cu eludarea dispoziţiilor legale şi nu dacă a fost încheiat cu respectarea acestora.
În ceea ce privește susținerile recurentului în sensul că nu se poate reține încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, întrucât prin decizia pronunțată în cadrul soluționării acțiunii în revendicare s-a reținut că deşi reclamanta recurenta Z.R. a adresat la data de 30 aprilie 1996 Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti o cerere de restituire a imobilului, statul a vândut apartamentul în litigiu către intimaţii P.E. şi P.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 în temeiul Legii nr. 112/1995 și că preluarea imobilului în litigiu de către stat s-a realizat fără titlu valabil, ceea ce ar însemna că la încheierea contractului nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 și că părțile au fost de rea credință, Înalta Curte le-a constatat nefondate pentru următoarele considerente:
Valabilitatea contractului reclamanților și atitudinea subiectivă a acestora la data încheierii contractului a fost analizată în cadrul litigiului care a avut ca obiect constatarea nulității contractului acestora finalizat prin decizia nr. 480 din 25 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1933/2004, care a confirmat soluția dată de către prima instanță de fond de respingere a cererii de constatare a nulității contractului ca neîntemeiată. La această soluție s-a ajuns ca urmare a constatării încheierii contractului cu respectarea prevederilor legale la data cumpărării și cu bună credință, așa cum a reținut instanța de apel din analizarea considerentelor acestei hotărâri, care se bucură de putere de lucru judecat.
Analizarea dacă un contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale de la data încheierii sale este în directă legătură cu posibilitatea de a cere constatarea nulității acelui contract.
În speţă se pune problema dacă, referitor la un contract cu privire la care s-a respins o acțiune de constatare a nulității formulată conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se mai poate verifica dacă a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în cadrul unei acțiuni ulterioare.
Din analiza art. 45 din Legea nr. 10/2001 rezultă că potrivit art. 45 alin. (1) actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor acestei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, iar potrivit alin. (2), (4) se poate constata nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, doar dacă, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil actul a fost încheiat cu rea credință (Legea nr. 112/1995 privind doar imobilele preluate cu titlu, buna credință presupunea necunoașterea nevalabilității titlului statului), iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, actul a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Conform art. 45 alin. (5) prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an (ce a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a acestei legi.
Atât timp cât s-a prescris dreptul de a cere constatarea nulității pe motiv că a fost încheiat contractul cu încălcarea (eludarea) prevederilor Legii nr. 10/2001, apreciem că nu se mai poate cere acest lucru nici pe cale de excepție, în cadrul unei acțiuni cum este cea de față, prin care se încearcă obținerea despăgubirilor pentru pierderea dreptului de proprietate.
În ceea ce privește cele reținute în cadrul acțiunii în revendicare în sensul trecerii imobilului în proprietatea statului fără titlu și a existenţei unei cereri de restituire a imobilului din partea succesoarei fostei proprietare, adresată la 30 aprilie 1996 Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1, acestea au fost elementele avute în vedere de către instanță pentru a aprecia titlul fostului proprietar ca preferabil, iar nu pentru a reține nevalabilitatea titlului reclamanților în cauză, știut fiind că în cadrul acțiunii în revendicare se pornește de la premisa existenței a două titluri valabile, urmând a se compara titlurile autorilor și a se da preferabilitate celui mai caracterizat.
Astfel, date fiind cele reținute anterior, susținerile recurentului referitoare la invocarea de către reclamantă a propriei turpitudini, şi anume încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obţine recunoaşterea unui drept constând în valoarea de piață a imobilului, sunt neavenite.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând legală decizia atacată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei nr. 103/A din 06 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7253/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7256/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
