ICCJ. Decizia nr. 7250/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7250/2012
Dosar nr. 107/2/2001*
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 2510/1999, reclamantul R.A.E., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, H.N. şi H.R. a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, încheiat de pârâţi cu privire la apartamentul situat în Bucureşti, sector 1, să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul reprezentat de apartamentul în Bucureşti, sector 1, compus din 4 camere şi dependinţe, împreună cu cota indiviză de 28,71% din părţile de folosinţă comune ale întregului imobil şi din terenul aferent.
În motivarea cererii, reclamantul arată că imobilul revendicat a fost dobândit de autoarea sa, defuncta A.P. – prin cumpărare de la A.G., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21730/1940 şi de defuncta R.E., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 469/1984. La rândul său, R.E. a avut un singur moştenitor în persoana reclamantului, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 835/1990. În 1950, apartamentul în cauză a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, pe numele P.G. în lista anexată la decret, fapt confirmat prin adresa din 1997, eliberată de pârâta SC H.N. SA.
Măsura naţionalizării este nulă, având în vedere că nu există identitate între persoana menţionată ca proprietar în listele anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 221 din 07 martie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul R.A.E.; a obligat pârâţii H.N. şi H.R. să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul din imobilul situat în Bucureşti, sector 1; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, prin care pârâţii H. au cumpărat apartamentul.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul şi-a dovedit calitatea procesuală activă, cu certificatele de moştenitor depuse la dosar şi cu titlul de proprietate pe care l-a deţinut autoarea sa.
Cât priveşte fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele P.G., deşi proprietar la data efectuării naţionalizării era autoarea reclamantului, respectiv A.P.
Aşa cum rezultă din adresele care cuprind situaţia juridică a imobilului, imobilul a fost naţionalizat de la o altă persoană decât adevăratul moştenitor, rezultând că nu există erate cu privire la decret, pârâţii neputând prezenta originalul acesteia sau vreo adresă oficială din care să rezulte cu certitudine că există o astfel de erată.
În consecinţă, imobilul este deţinut de stat fără titlu, proprietarul iniţial al imobilului şi moştenitorii lui nepierzând niciodată dreptul de proprietate asupra acestuia, drept inalienabil şi imprescriptibil. În speţă, nu sunt aplicabile deci dispoziţiile Legii nr. 112/1995, ci dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., acţiunea în revendicare formulată de reclamant fiind justificată şi întemeiată, astfel că instanţa de fond a admis-o ca atare.
Cât priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi, instanţa de fond a reţinut că pârâţilor H. le este aplicabil principiul bunei credinţe, bună-credinţă care se prezumă şi care nu a fost răsturnată de reclamant, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 91 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. Pentru aceste considerente, instanţa de fond a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au formulat apel pârâţii.
La termenul din 01 iunie 2001, intimatul reclamant a formulat apel aderent (intitulat apel) în condiţiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ.
Prin acesta se solicită modificarea sentinţei apelate, în sensul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu pârâţii apelanţi, persoane fizice. În motivarea cererii, reclamanţii arată că acest contract este lovit de nulitate absolută, întrucât a fost încheiat cu rea-credinţă şi cu încălcarea drepturilor legale imperative. Imobilul nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, întrucât fusese preluat de stat abuziv fără titlu valabil, aspect reţinut şi de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 11/1997. Operaţiunea de vânzare a apartamentului în litigiu a fost încheiată în fraudarea drepturilor reclamantului şi pe riscul cumpărătorului, fiind lovit de nulitate absolută în virtutea adagiului „fraus omnia corrumpit”. Apelanţii pârâţi H. nu numai că nu au fost diligenţi, dar mai mult, au cunoscut statutul juridic al apartamentului în litigiu, încheind un contract de vânzare-cumpărare pe riscul lor, astfel cum se menţionează chiar în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate solicită a se constata.
Prin decizia nr. 300/A din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în opinie majoritară, au fost respinse ca nefondate apelurile și aderarea la apel.
În motivarea deciziei s-au reținut, în esență, următoarele:
În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâţii persoane fizice se constată că instanţa de fond în mod corect a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Astfel, la dosarul cauzei au fost depuse certificatele de moştenitor nr. 169/1984 şi nr. 853 din 06 iunie 1990, legalizate, din care rezultă că de pe urma defunctei A.P. a rămas ca moştenitor R.E., în calitate de nepoată de frate, iar de pe urma acesteia a rămas ca moştenitor R.A.E.
Corect a reţinut instanţa valoarea probatorie a certificatelor de moştenitor, întrucât acestea (certificatele de moştenitor) au valoarea unui act autentic ce face dovada deplină în privinţa constatării „ex propriis sensibus” ale notarului, autenticitatea acestora putând fi contestată numai prin înscrierea în fals.
Chiar dacă în cuprinsul certificatului de moştenitor este menţionat numai locul de veci, reclamantul şi autoarea sa culegând moştenirea în calitate de moştenitori legali au vocaţie la întreaga moştenire, deci şi la apartamentul în litigiu.
Din actul de vânzare-cumpărare depus la dosar în copie legalizată, încheiat la data de 27 iunie 1940, rezultă că A.P. a cumpărat de la vânzătorul A.G. apartamentul din imobilul situat în Bucureşti.
Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză la instanţa de apel rezultă că acest apartament are în prezent aceeaşi configuraţie şi este ocupat de apelanţii pârâţi.
Prin urmare, s-a făcut dovada calităţii de proprietar a autoarei reclamanţilor.
Faptul că în decretul de naţionalizare apare o altă persoană, nu este de natură să conducă la concluzia că P.G. a fost proprietarul imobilului, dovada dreptului de proprietate făcându-se cu acte translative de proprietate şi numai prin înscrierea acestora în registrele de carte funciară, sau la alte autorităţi.
De asemenea, faptul că numele autoarei este A. în unele acte şi A.S. în altele reprezintă o eroare materială, care nu este de natură să creeze dubiu în ceea ce priveşte identitatea acesteia.
În ceea ce priveşte valabilitatea titlului statului, Curtea reţine că imobilul deşi proprietatea autoarei reclamantelor a trecut în proprietatea statului pe numele altui proprietar, respectiv P.G. Prin urmare, în mod corect s-a reţinut că imobilul a fost preluat fără titlu.
Susţinerile apelanţilor în sensul că A.P. ar fi fost comerciant şi că ar fi avut ca activitate comercială vânzarea de imobile, nu au fost probate şi, de asemenea, chiar de ar fi reale în lipsa actelor translative de proprietate nu conduc la concluzia că imobilul în litigiu a fost vândut lui P.G.
De altfel, analizând titlul statului din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, Curtea constată că dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 contravin Constituţiei din anul 1948, care prin art. 8, 10 şi 16 stipula că proprietatea particulară se bucură de protecţie, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau numai în baza legii şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
De asemenea, prevederile decretului contravin şi art. 481 C. civ., precum şi dispoziţiilor din tratatele internaţionale la care România era parte privitoare la proprietate, şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În consecinţă, şi din acest punct de vedere, titlul statului nu este valabil.
Neîntemeiat este şi motivul de apel privind admiterea cererii de revendicare. Pentru soluţionarea acestui capăt de cerere, Curtea are în vedere că acţiunea a fost promovată la data de 27 mai 1999, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 C. civ. conform căruia legea civilă nu are putere retroactivă. Aceste texte consacră, teza unanim acceptată că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, aşa încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul juridic.
Prin urmare, în aceste condiţii îşi găsesc aplicarea dispoziţiile dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Aşa fiind, rezultă că în mod corect a reţinut instanţa de fond că în operaţiunea de comparare a celor două titluri de proprietate – actul de vânzare cumpărare încheiat la data de 27 iunie 1940 şi contractul de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se impune a se acorda preferabilitate titlului de proprietate al reclamantului, care este anterior şi nu este afectat de nici un viciu. Titlul pârâţilor este ulterior, provine de la stat, care nu a deţinut niciodată un titlu de proprietate valabil.
Această soluţie este în acord şi cu jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât la data promovării acţiunii reclamantul avea o „speranţă legitimă” privind restituirea bunului, imobilul a fost preluat fără titlu şi fără respectarea criteriului proporţionalităţii.
Deşi reclamantul a formulat notificare în condiţii Legii nr. 10/2001 până în prezent nu a primit nici un răspuns.
În măsura în care se prevede despăgubirea foştilor proprietari, aceasta trebuie să fie clară şi concretă pentru a evita insecuritatea juridică şi incertitudinea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constatând în hotărârile pronunţate contra României, neîndeplinirea acestei obligaţii şi că vânzarea de către stat a bunurilor altuia către terţi, chiar dacă aceştia sunt de bună-credinţă şi chiar dacă are loc anterior confirmării prin justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia constituie o privare de bun, care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că eventuala bună-credinţă a chiriaşilor în momentul contractării cu autoritatea administrativă nu are nici o relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar şi, implicit, a violării art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce duce la înlăturarea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ca efect al dispoziţiilor art. 1 din acest Protocol, normă pe care judecătorul naţional are obligaţia de a o aplica în mod prioritar faţă de legea naţională, în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
În ceea ce priveşte despăgubirea chiriaşilor cumpărători, apelanţii-pârâţi în cauza de faţă, Curtea constată că aceştia pot obţine preţul plătit reactualizat sau valoarea de piaţă actualizată potrivit Legii nr. 1/2009 sau pe calea unei acţiuni în garanţie pentru evicţiune întemeiată pe dreptul comun, acţiune care a şi fost de altfel promovată şi pentru care s-a format dosar separat, conform art. 61-63 C. proc. civ.
Şi apelul formulat de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Primar General, este neîntemeiat întrucât potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 69/1991 „Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive”, iar art. 20 din aceeaşi lege prevede că, consiliile locale „administrează domeniul public şi privat al comunei ori al oraşului”.
Prin urmare, Consiliul General al Municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă într-o acţiune având ca obiect constatarea nulităţii absolute şi revendicarea unui imobil ce a fost înscris ca aparţinând domeniului privat al Municipiului Bucureşti.
Celelalte motive de apel formulate de acest apelant şi vizând preluarea imobilului cu titlu şi fondul cauzei nu vor mai fi analizate separat, întrucât sunt, de asemenea, neîntemeiate pentru considerentele anterior expuse referitoare la apelul formulat de pârâţii persoane fizice.
De asemenea, este neîntemeiată şi cererea de aderare la apel întrucât cu probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada relei-credinţe a pârâţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 au fost respectate pentru că la momentul semnării contractului părţile aveau convingerea că statul este adevăratul proprietar al imobilului deoarece reclamantul până la acea dată nu a contestat titlul statului şi nici nu şi-a manifestat în nici un mod intenţia de a redobândi imobilul.
Mai mult, Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, în vigoare la data încheierii contractului şi care au fost aprobate prin H.G. nr. 20/1996, prevedeau că Decretul nr. 92/1950 reprezintă o preluare cu titlu pentru stat.
De asemenea, titlul statului fusese contestat de o altă persoană, respectiv moştenitorii lui G.A.Ş.şi E., iar în urma diligenţelor efectuate s-a constatat că există acest proces pe rol şi, ca atare, contractul nu s-a încheiat decât după pronunţarea deciziei civile nr. 2800 din 18 septembrie 1996 de către Curtea Supremă de Justiţie prin care s-a admis recursul în anulare şi s-a respins acţiunea în revendicare cu privire la acest aspect.
Ca atare, ambele părţi contractante au avut convingerea la momentul încheierii contractului că statul este adevăratul proprietar al imobilului.
Împotriva deciziei nr. 300/A din 13 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi H.R., H.N. şi reclamantul R.A.E., criticând-o pentru nelegalitate, conform dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și solicitând modificarea deciziei curţii de apel, pârâții, cu consecinţa respingerii acţiunii în revendicare faţă de pârâţi, iar reclamantul, a constatării nulităţii actului de vânzare-cumpărare.
Dezvoltând recursul său, reclamantul a susţinut, după indicarea considerentelor pentru care preluarea bunului litigios s-a făcut cu nerespectarea normelor interne şi internaţionale în materie, că operaţiunea de vânzare a apartamentului a fost încheiată în fraudarea drepturilor sale şi pe riscul cumpărătorilor, fiind astfel lovită de nulitate absolută în virtutea adagiului „fraus omnia corrumpit”.
Preluarea bunului fără titlu de către stat, în modalitatea necontestată de probele administrate - pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar - exclude buna-credinţă a vânzătorului, care, încheind actul de vânzare în condiţiile date, a întocmit actul cu rea-credinţă şi în scop speculativ, cu consecinţa nevalabilităţii vânzării, lovită de nulitate absolută.
În mod greşit s-a reţinut că pârâţii au fost de bună-credinţă la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, întrucât în materia vânzării lucrului altuia, buna-credinţă a cumpărătorului constă în convingerea sa fermă că încheie actul cu adevăratul proprietar.
Analiza bunei-credinţe a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu se poate face fără cercetarea regimului juridic al imobilului.
Convingerea subiectivă a cumpărătorului trebuie să fie fundamentată pe rezultatul unor minime diligenţe efectuate de către acesta, lipsa totală de diligenţă echivalând cu cumpărarea bunului pe riscul său, cu consecinţa înlăturării prezumţiei relative a bunei-credinţe.
Atitudinea subiectivă a cumpărătorului trebuie fundamentată pe cercetări privind regimul juridic al imobilului, precum şi a calităţii de proprietar al celui cu care urmează să încheie actul de vânzare-cumpărare.
Or, pârâţii H. nu numai că nu au manifestat diligenta pretinsă de lege, dar mai mult, au cunoscut regimul juridic al apartamentului în litigiu, încheind actul de transmisiune în condiţiile arătate pe riscul lor.
S-a arătat că edificatoare în acest sens este poziţia părţilor exprimată în răspunsul la interogatoriu şi în care au relevat inexistenţa riscului la încheierea operaţiunii de vânzare, în condiţiile în care au cumpărat de la stat şi că foştii proprietari ai bunului erau, la momentul cumpărării, decedaţi.
Buna-credinţă a cumpărătorilor reprezintă un element care trebuie analizat separat, independent de demersurile întreprinse de fostul proprietar, care şi-a păstrat această calitate, imobilul neintrând niciodată în proprietatea statului.
Pentru a putea fi consideraţi de bună-credinţă şi a fi aplicabil principiul „error in communis facit jus”, cumpărătorii erau datori să facă demersuri în vederea aflării modului de preluare a imobilului pentru a observa dacă acesta putea constitui obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, mai ales că însăşi Legea nr. 112/1995 prevede că se vând numai imobilele preluate de stat cu titlu valabil.
Or, în speţă, pârâţii nu au făcut nici un demers în scopul aflării situaţiei juridice a imobilului şi nici nu au considerat a fi necesar acest lucru, motiv pentru care nu pot fi consideraţi ca fiind de bună-credinţă, indiferent de ceea ce ar fi întreprins fostul proprietar, ceea ce atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare astfel întocmit.
În recursul lor pârâţii au susţinut nelegalitatea deciziei atacate în raport de soluţia dată cererii de revendicare, cu referire la care s-a arătat că în mod greşit s-a reţinut că reclamantul are un bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, prin urmare, în operaţiunea de comparare a titlurilor părţilor, este preferabil titlul de proprietate al pârâților.
S-a învederat că până în anul 1999 reclamantul nu şi-a manifestat voinţa de a contesta titlul statului, deşi ştia sau trebuia să ştie că apartamentul pretins este ocupat de chiriaşi care erau îndreptăţiţi în temeiul Legii nr. 112/1995 să-l cumpere.
Prin pasivitatea lui, reclamantul a permis pârâţilor să-şi exercite drepturile legale prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi să dobândească un bun prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În analiza acţiunii în revendicare dedusă judecăţii nu poate fi omisă legislaţia naţională incidenţă (Legea nr. 1/2009, Legea nr. 10/2001), hotărârea pronunţată în cauză privind imobilul litigios care a statuat irevocabil în sensul transferului proprietăţii bunului către stat ca efect al naţionalizării sale, dar şi dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, care a decis în sensul prevalentei legii speciale în concursul cu legea generală şi a respectării principiului securităţii juridice civile prin ocrotirea subdobânditorilor de bună-credinţă ai bunurilor preluate de stat, printre altele, şi în modalitatea dispusă în cauză.
Au mai susţinut, de asemenea, existenţa unor dubii privind atât identitatea bunului proprietatea antecesoarei reclamantului cu cel pretins în prezenta procedură, dar şi a titularului dreptului de proprietate, cu referire la care probele nu au stabilit fără echivoc că ar fi antecesoarea revendicatorului.
Prin decizia nr. 376 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile pârâţilor şi modificată în parte decizia, în sensul admiterii apelurilor declarate de aceştia şi, pe fond, a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de reclamant. Au fost menţinute restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei. Prin aceeaşi decizie, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi decizii.
În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:
În analiza făcută acţiunii în revendicare, instanţele s-au raportat exclusiv şi trunchiat la jurisprudenţa instanţei europene cu referire la aplicarea art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, omiţând că în viziunea acestei instanţe atât reclamantul, cât şi pârâţii trebuie să beneficieze de garanţiile conferite de Convenţie.
În acest sens s-a reţinut că cei ce deţin un bun în sensul Convenţiei sunt pârâţii, deoarece au cumpărat spaţiul locativ în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment la care reclamantul nu contestase valabilitatea titlului cu care statul dobândise bunul şi nu formulase cerere de restituire în natură a imobilului.
Instanţa de recurs a mai reţinut că nu poate fi omisă nici împrejurarea că reclamantul nu a acţionat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a imobilului. O atare cerere ar fi împiedicat sau cel puţin ar fi temporizat încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, conform art. 9 din actul normativ menţionat, iar încheierea contractului înainte de soluţionarea cererii reclamantului şi în condiţiile contestării valabilităţii titlului statului, ar fi creat premisele contestării valabilităţii contractului atât din perspectiva încălcării legii, cât şi din cea a relei credinţe a părţilor contractante.
În acest fel, dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat, aşa cum de altfel au reţinut şi instanţele care au constatat valabilitatea convenţiei de vânzare-cumpărare, iar aceştia au dobândit, totodată, speranţa legitimă conferită de lege în vigoare că nefiindu-le anulat contractul de vânzare sunt îndreptăţiţi să păstreze bunul care astfel nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar.
Instanţa de recurs a apreciat că preferabilitatea titlului pârâţilor derivă şi din perspectiva normelor convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorităţii dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, principiu ce se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul.
Totodată, a avut în vedere faptul că legea specială de reparaţie, de care s-a prevalat de altfel şi reclamantul în cauză, a prevăzut posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent ce urmează a fi stabilită la valoarea de piaţă a imobilului.
Convenţia nu impune statelor contractante nici o obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
În virtutea marjei de apreciere de care dispune, recunoscută de altfel de Convenţie, Statul Român a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist optând în principal pentru restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari şi, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terţe persoane de bună-credinţă, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, acestea din urmă stabilite la valoarea de piaţă a imobilului.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatorul R.A.E., invocând dispoziţiile art. 318 şi urm. C. proc. civ.
Contestatorul solicită admiterea contestaţiei în anulare şi, în consecinţă, anularea deciziei nr. 3756 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, şi, rejudecând recursurile, admiterea recursului declarat de reclamant şi modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de aderare la apel formulate de reclamant şi constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu pârâţii H.N. şi H.R.
În motivarea contestaţiei în anulare se arată, în esenţă, că instanţa de recurs nu a cercetat şi nu s-a pronunţat cu privire la toate motivele de recurs invocate, respectiv cele care vizau greşita respingere a cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta echivalând cu respingerea recursului ca urmare a omiterii instanţei de a se pronunţa cu privire la unul din motivele de modificare ori de casare invocate.
Arată contestatorul că, deşi se impunea efectuarea unei analize distincte de către instanţă a motivelor de recurs invocate de reclamant, aspectele de nelegalitate ce vizau cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind diferite de cele ce priveau acţiunea în revendicare, instanţa de recurs nu a analizat aceste motive şi nu a înlăturat în hotărârea pronunţată criticile aduse sub acest aspect, limitându-se să arate că recursul reclamantului este nefondat, urmând a fi respins pentru aceleaşi motive pentru care s-a admis recursul pârâţilor ce viza acţiunea în revendicare.
Intimaţii H.N. şi H.R. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei în anulare.
Prin decizia nr. 7499 din 25 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admisă contestaţia în anulare, a fost anulată decizia atacată, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva deciziei nr. 300/A din 13 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În motivarea deciziei s-au reținut următoarele:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin care se solicită instanţei care a pronunţat hotărârea atacată să îşi desfiinţeze propria hotărâre în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Din perspectivă convenţională, respectiv art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Helle împotriva Finlandei din 19 decembrie 1997 şi Cauza Albina împotriva României din 28 aprilie 2005), noţiunea de proces echitabil presupune cu necesitate ca o instanţă să examineze în mod real problemele esenţiale ale raportului juridic litigios - în cauza de faţă, acestea fiind concretizate prin motivele de recurs - şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
În speţă, se reţine că, în calea de atac a recursului, recurentul-reclamant a invocat pe temeiul de drept formal - art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. - mai multe critici de nelegalitate, printre care şi aceea vizând greşita respingere a cererii de aderare la apel şi, în consecinţă, greşita respingere a cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti cu pârâţii H.N. şi H.R.
Expunerea de argumente a soluţiei pronunţate în recurs nu răspunde în mod concret fiecăreia din aceste critici de nelegalitate, deşi cuprinde o motivare destul de amplă, rezumându-se, cu privire la recursul declarat de reclamant, doar la a menţiona că va fi respins ca nefondat „pentru considerentele enunţate”, considerente ce vizează, de fapt, răspunsul la criticile pârâţilor şi care au condus la admiterea recursurilor declarate de aceştia.
Prin urmare, instanţa de recurs a analizat şi a motivat soluţia în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ţinând seama însă, în principal, doar de motivele de recurs invocate de pârâţi.
Se constată, aşadar, că este întemeiată susţinerea contestatorului, în sensul că instanţa nu a analizat motivul de recurs formulat de reclamant şi care viza soluţia pronunţată în decizia recurată privind cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu toate că acest motiv a fost invocat şi prezentat pe larg în cererea de recurs.
În rejudecare, Înalta Curte a constatat următoarele.
În soluționarea cauzei după admiterea contestației în anulare nu se poate face abstracție de faptul că această cale extraordinară de atac a fost formulată de către reclamant cu justificarea că nu au fost analizate motivele sale de recurs care priveau soluționarea capătului de cerere privind constatarea nulității contractului ce constituie titlul de proprietate al pârâților persoane fizice.
Ca atare, dat fiind caracterul extraordinar al căii de atac ce a dus la rejudecarea cauzei, nu vor putea fi reanalizate motivele de recurs (recursurile) formulate de către pârâți, cu consecința pronunțării unei alte soluții asupra acestora decât cea la care s-a ajuns prin decizia anulată, decât dacă se va găsi întemeiat recursul declarat de către reclamant, fapt care ar avea consecințe asupra soluționării capătului de cerere privind revendicarea, urmare a constatării nulității contractului prin care pârâții persoane fizice își justifică dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză.
De altfel, aceasta era ordinea în care instanța de recurs anterior sesizată trebuia să analizeze recursurile declarate, mai întâi trebuind să determine dacă recursul declarat de către reclamant era fondat sau nu, fapt ce ar fi avut consecințe și asupra recursurilor declarate de către pârâți, așa cum s-a expus anterior.
În ceea ce privește recursul formulat de către reclamant, acesta susține că este nul absolut contractul de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, încheiat de pârâţi cu privire la apartamentul situat în Bucureşti, sector 1, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu valabil, astfel că nu putea fi înstrăinat conform dispozițiilor Legii nr. 112/1995, statul neavând calitatea de proprietar asupra acestuia, și că pârâții nu au fost de bună-credință la încheierea contractului.
Analizând aceste motive, Înalta Curte a constatat că pârâții persoane fizice au cumpărat apartamentul cu respectarea dispozițiilor art. 9 și art. 10 din Legea nr. 112/1995, întrucât imobilul nu era deținut de către fostul proprietar și nici nu era liber, au avut un drept de preempțiune și vocația de a cumpăra apartamentul în calitate de chiriași, iar apartamentul nu era exceptat de la vânzare.
La data încheierii contractului pârâții persoane fizice au avut convingerea că cel de la care au dobândit imobilul - Statul Român - avea însușirile cerute de lege pentru a le putea transmite proprietatea, în cauză operând prezumția de bună-credință a subdobânditorului cu titlu oneros, consacrată de prevederile art. 1899 C. civ.
Având în vedere principiul de drept potrivit căruia buna-credință se prezumă în orice raport juridic, iar reaua-credință trebuie dovedită, reclamantul trebuia să probeze că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pârâții cunoșteau situația juridică reală a imobilului. În cauză prezumția de bună-credință a imobilului nu a fost răsturnată prin nici un mijloc de probă. La momentul încheierii contractului nu exista litigiu asupra apartamentului, iar reclamantul nu a făcut nici un alt demers pentru a-și arăta intenția de a-l recupera sau de a contesta titlul statului asupra imobilului în cauză, prima încercare în acest sens fiind reprezentată de acțiunea în cauză, formulată în 1999, cu mult după încheierea actului translativ de proprietate, la 30 octombrie 1996.
Mai mult, la data la care s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare în cauză, era în vigoare H.G. nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute in proprietatea statului, în care la art. 1 alin. (2) se arăta că „(2) Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare in proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuințe in proprietatea statului in baza unei prevederi legale in vigoare la data respectivă, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum şi alte asemenea acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri sau ale Guvernului.”
Imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, act menționat în această hotărâre ca reprezentând o dovadă a titlului statului. Raportat la acest aspect este nerelevant faptul că pârâții persoane fizice cunoșteau numele persoanelor proprietare ale imobilului anterior naționalizării prin Decretul nr. 92/1950.
De-abia prin H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin H.G. nr. 20/1996 s-a modificat această hotărâre în sensul menționării la alin. (2) al art. 1 condiția suplimentară a preluării în proprietatea statului cu respectarea legilor şi decretelor in vigoare, iar la alin. (3) al art. 1 s-a arătat ce se înțelege prin sintagma „imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950”, și anume „imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 şi ale art. II din decret, precum şi cu respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele-anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării”.
Astfel, întemeindu-se chiar pe dispozițiile legale în vigoare la acea dată, raportat și la pasivitatea reclamantului, nu se poate susține întemeiat că aceștia puteau cunoaște, chiar dacă ar fi făcut vreun demers în acest sens, faptul că imobilul în cauză ar fi intrat fără titlu în proprietatea statului, și cu atât mai puțin că reclamantul dorea restituirea în natură a imobilului.
Nu este suficientă neefectuarea de către chiriaș a vreunui demers [altele decât cele efectuate de mandatarul vânzătorului și care se regăsesc menționate pe cererea de cumpărare a imobilului (verso)], pentru a afla situația juridică a bunului, pentru a se constata reaua sa credință la încheierea contractului, fiind necesar să existe și posibilitatea ca, dacă ar fi făcut aceste demersuri, să fi putut afla informații în sensul că statul nu are titlu valabil sau că acest titlu este contestat.
Or, așa cum s-a reținut anterior, la data încheierii contractului, imobilele trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 erau considerate ca fiind preluate cu titlu, iar reclamantul nu a făcut nici un demers anterior încheierii contractului care să ducă la crearea vreunui dubiu cu privire la valabilitatea titlului statului, și cu atât mai puțin în ceea ce privește faptul că imobilul ar fi fost trecut în proprietatea statului pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar.
Faptul că reclamantul nu avea posibilitatea formulării unei cereri în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât considera că imobilul a intrat fără titlu în proprietatea statului, iar această lege privea imobilele intrate cu titlu în proprietatea statului, nu poate susține ideea nerelevanței atitudinii acestuia în stabilirea bunei-credințe a pârâților persoane fizice, având în vedere că reclamantul avea la dispoziție posibilitatea revendicării imobilului pe dreptul comun, art. 480 C. civ., acțiune în cadrul căreia să conteste valabilitatea titlului statului.
De asemenea, existența în contractul de vânzare a clauzei cu următorul conținut „părţile convin ca în condiţiile art. 1338 C. civ. să exonereze pe vânzător pentru orice obligaţie privind evicțiunea decurgând din orice acţiune în revendicare ce ar fi intentată de către fostul proprietar sau moştenitorii acestuia, privind imobilul ce face obiectul prezentei vânzări” (care apare ca fiind tăiată, reclamantul susținând că acest lucru s-a întâmplat ulterior semnării contractului), nu duce la concluzia că pârâții persoane fizice au fost de rea-credință la data încheierii contractului.
Pentru a se considera că a existat o cauză ilicită la încheierea contractului, dată de vânzarea lucrului altuia în cunoștința de cauză a ambelor părți, trebuie ca părțile să fi încheiat contractul știind că lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane.
Simpla inserare a unei clauze de exonerare de răspundere pentru evicțiune pentru cazul formulării în viitor a vreunei acțiuni în revendicare nu echivalează cu situația cunoașterii faptului că titlul statului nu este valabil sau a certitudinii contestării în viitor a titlului.
Cunoașterea acestui fapt trebuie apreciată în raport de situația existentă la data încheierii contractului, care a fost prezentată anterior, prin raportare la prevederile H.G. nr. 20/1996, dar și la faptul că reclamantul, în calitate de moștenitor al fostului proprietar, nu a făcut nici un demers în sensul exprimării intenției de a contesta titlul statului.
Nefiind dovedită reaua-credință a pârâților persoane fizice, cu atât mai puțin nu se poate aprecia că s-a făcut dovada încheierii contractului în frauda dreptului fostului proprietar, atâta timp cât la momentul încheierii contractului imobilul figura ca fiind preluat cu titlu, raportat la prevederile legale în vigoare, deci că statul era proprietar, iar reclamantul nu-și manifestase intenția de a revendica imobilul și de a contesta astfel titlul statului.
În consecință, nefiind îndeplinite condițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată nefondat recursul formulat de către reclamant.
În ceea ce privește susținerile reclamantului, din cadrul motivării recursului (reluate și în întâmpinarea la recursul declarat de către pârâți), referitoare la calitatea procesuală activă, identitatea dintre imobilul proprietatea autorului său și cel proprietatea pârâților persoane fizice, admisibilitatea acțiunii în revendicare, trecerea fără titlu a imobilului în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, pe numele altei persoane, inaplicabilitatea art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, acestea sunt apărări față de recursul pârâților, ținând de acțiunea în revendicare a imobilului.
Or, acțiunea în revendicare a fost admisă de către prima instanță de fond, iar apelul pârâților, care privea această soluție, a fost respins, fapt ce le-a conferit pârâților interesul de a formula recurs sub acest aspect, în timp ce aceste argumente ale reclamantului nu au fost contrazise de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 376 din 16 iunie 2010 prin care au fost admise recursurile pârâţilor şi modificată în parte decizia, în sensul admiterii apelurilor declarate de aceştia şi, pe fond, a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de reclamant, altele fiind motivele reținute de către instanța de recurs pentru a considera fondate aceste recursuri.
De asemenea, în analiza temeiniciei acțiunii în revendicare, care presupunea stabilirea preferabilității unuia dintre titlurile de proprietate opuse, instanța de recurs prin decizia nr. 376 din 16 iunie 2010 a răspuns și argumentelor reclamantului formulate atât în cadrul propriului recurs, și reluate în întâmpinare, referitoare la criteriile deduse din jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru a se acorda preferabilitate titlului reclamantului în cadrul acțiunii în revendicare.
De altfel, chiar dacă s-ar aprecia că nu s-a răspuns la apărările reclamantului față de recursul pârâților, acest eventual viciu nu putea fi valorificat în cadrul procedurii speciale a contestației în anulare prevăzute de art. 318 C. proc. civ., care are în vedere doar neanalizarea motivelor de recurs.
Or, în motivarea deciziei prin care s-a admis contestația în anulare formulată de către reclamant se reține expres faptul că rațiunea admiterii acestei căi extraordinare de atac a constituit-o faptul că „ instanţa nu a analizat motivul de recurs formulat de reclamant şi care viza soluţia pronunţată în decizia recurată privind cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu toate că acest motiv a fost invocat şi prezentat pe larg în cererea de recurs”.
Ca atare, în rejudecare, după admiterea contestației în anulare, instanța de recurs nu va analiza aceste apărări, motivul admiterii contestației ținând de neanalizarea recursului reclamantului, care privea respingerea capătului de cerere referitor la constarea nulității contractului ce constituie titlul de proprietate al pârâților persoane fizice.
Având în vedere concluzia în sensul că recursul declarat de către reclamant este nefondat, ținând cont că prezenta rejudecare a avut loc urmare a admiterii contestației în anulare formulate de către reclamant, și că doar dacă s-ar fi găsit întemeiat recursul declarat de acesta s-ar fi impus, ca o consecință a constatării nulității contractului, reanalizarea recursurilor pârâților care priveau acțiunea în revendicare, dat fiind caracterul extraordinar al căii de atac ce a dus la rejudecarea cauzei, nu vor putea fi reanalizate motivele de recurs (recursurile) formulate de către pârâți, cu consecința pronunțării unei alte soluții asupra acestora decât cea la care s-a ajuns prin decizia anulată.
În sens contrar s-ar ajunge la reanalizarea unor recursuri neafectate de vreun motiv al contestației în anulare, fapt ce ar permite desființarea unor hotărâri irevocabile în alte cazuri decât cele de excepție strict prevăzute de lege, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.
În consecință, în ceea ce privește recursurile declarate de către pârâți, Înalta Curte va menține soluția pronunțată prin decizia nr. 376 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, cu motivarea expusă în acea decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, H.R. şi H.N. împotriva deciziei nr. 300/A din 13 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o modifică în parte.
Admite apelurile declarate de pârâţi împotriva sentinţei nr. 221 din 07 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia IV- a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că respinge acţiunea în revendicare formulată de reclamantul R.A.E. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi H.R., H.N.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.A.E. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7193/2012. Civil. Completare/lămurire... | ICCJ. Decizia nr. 7252/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
