ICCJ. Decizia nr. 7256/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7256/2012
Dosar nr. 5548/2/2011
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 02 martie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii P.V. şi P.T.C. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanţelor solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce va pronunţa, să se dispună obligarea acestuia la plata diferenţei între preţul de 3.070 RON, actualizat cu indicele de inflaţie, stabilit în baza sentinţei civile nr. 2144 din 18 februarie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi preţul de piaţă al apartamentului situat în municipiul Bucureşti, sector 1, pentru care contractul de cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost definitiv şi irevocabil desfiinţat prin hotărâre judecătorească.
Prin sentinţa civilă nr. 773 din 03 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii P.V. şi P.T.C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, constatatîndu-se că pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în cererea de obligare la plata diferenţei dintre preţul de piaţă şi preţul actualizat, câtă vreme nu are nici calitatea procesuală pasivă de a fi obligat la plata preţului de piaţă al apartamentului.
Prin decizia civilă nr. 538/A din 29 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 673 din 03 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă întrucât există contradicţie între dispozitiv şi considerente, pe de o parte, iar pe de altă parte, a constatat că s-au încălcat principiile contradictorialităţii, al dreptului la apărare, precum şi dreptul la un proces echitabil, drepturi ocrotite atât de Constituţia României, cât şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme părţilor nu li s-a dat cuvântul pe fondul cauzei, ci doar pe excepţie, iar Tribunalul Bucureşti a analizat şi reţinut şi motive de fond.
În al doilea rând, s-a constatat că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă întrucât acţiunea a fost întemeiată doar pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, republicată în urma adoptării Legii nr. 1/2009, care, în art. 50, conferă calitate procesuală pasivă numai Ministerului Finanţelor Publice în acţiunile având ca obiect restituirea preţului de piaţă al apartamentelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între chiriaşi şi stat în baza Legii nr. 112/1995.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 4204 din 02 iulie 2009, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei instanţei de apel, reţinând, în esenţă, că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îl reprezintă art. 501 din legea specială, iar calitate procesuală pasivă, în cazul acţiunilor având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilului, către cumpătătorii chiriaşi ale căror contracte au fost desfiinţate prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, revine Ministerul Finanţelor Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, după cum a reţinut, în mod corect, şi Curtea de Apel.
De asemenea, în mod corect, Curtea a stabilit că argumentele instanţei de fond nu fundamentează soluţia pronunţată în dispozitiv, deoarece prima instanţă, pentru verificarea legitimării procesuale pasive, a analizat chestiuni de fond, privind cauza de desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în speţă, ceea ce nu era posibil, la acel moment procesual.
Rejudecând cauza, prin sentinţa civilă nr. 711 din 06 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată pentru următoarele argumente:
În cauză, contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost desfiinţat prin sentinţa civilă nr. 2523 din 09 aprilie 2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului, prin urmare este îndeplinită cea de-a doua condiţie a textului art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Nu este însă întrunită prima cerinţă vizată de textul normativ amintit, respectiv nu se poate reţine că reclamanţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare ce a fost anulat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Argumentul se bazează pe considerentele sentinţei civile nr. 2523 din 09 aprilie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, care a constatat existenţa unei cauze ilicite la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 iulie 1997 şi a celor menţionate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în decizia nr. 2302 din 04 decembrie 2003, în sensul că atât vânzătorul imobilului, cât şi cumpărătorii, au fost de rea-credinţă la încheierea contractului din 17 iunie 1997, având drept scop fraudarea intereselor adevăratului proprietar.
Cum cele statuate prin hotărâri judecătoreşti nu mai pot fi ulterior combătute, opunându-se prezumţia de lucru judecat reglementată de art. 1200 pct. 4 C. civ., ce asigură securitatea juridică, tribunalul a constatat că nu are posibilitatea de a reţine o altă situaţie premisă, respectiv că reclamanţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare ce a fost anulat, cu respectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995, pentru a proceda la stabilirea preţului de piaţă al imobilului, conform standardelor internaţionale de evaluare, aşa cum s-a solicitat.
Apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 100/A din 05 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Referitor la aspectele de ordin procedural invocate prin cererea de apel, s-a constatat că susţinerile invocate sunt nefondate, în cauză fiind respectate garanţiile unui proces echitabil, garanţii care implică şi soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
Astfel, într-adevăr, la termenul de judecată de la 09 februarie 2011, reclamanţii au recuzat completul de judecată pentru motivul antepronunţării în cauză, ca urmare a respingerii probei cu expertiză, iar prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu de la 04 martie 2011 cererea de recuzare a fost respinsă.
Reiterându-se solicitarea de a fi încuviinţată proba cu expertiză, respinsă, după cum s-a arătat, la termenul anterior, tribunalul a procedat la respingerea acestei solicitări, pentru argumentele arătate în încheierea de şedinţă de la acel termen de judecată, împrejurare în care, reclamanţii au formulat cea de-a doua cerere de recuzare a completului de judecată.
Acesta a procedat la soluţionarea cauzei, dispoziţiile art. 28-29 C. proc. civ. fiind corect interpretate.
Potrivit cu aceste norme, pentru aceleaşi motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere de recuzare, această cerere fiind considerată inadmisibilă chiar de către completul în faţa căruia a fost formulată.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţa de apel a constatat că aceasta a fost corect reţinută de către tribunal, care a aplicat legal şi dispoziţia art. 50 din Legea nr. 1/2009.
De altfel, reţine instanţa de apel, însăşi hotărârea judecătorească pe care apelanţii au înţeles să o invoce, cu titlu de practică judiciară, şi în confirmarea susţinerilor acestora - decizia nr. 1703/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, conduce la aceeaşi concluzie pe care a reţinut-o instanţa de fond în adoptarea soluţiei care face obiectul prezentului apel.
Prin urmare, în mod corect, tribunalul a stabilit că reclamanţii, de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu pot solicita diferenţa dintre preţul actualizat cu indicele de inflaţie, pe care l-au obţinut, în baza aceluiaşi temei juridic, prin sentinţa civilă nr. 2144/2008 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, şi preţul de piaţă al apartamentului din litigiu, fiind lipsită, astfel, de utilitate examinarea criticii care vizează exclusiv valoarea acestui bun imobil.
În fine, instanţa de apel a mai reţinut că tribunalul a interpretat corect dispoziţiile art. 138 şi ale art. 212 C. proc. civ. Astfel, în condiţiile în care instanţa s-a considerat lămurită asupra situaţiei dedusă judecăţii, a procedat la soluţionarea litigiului, astfel încât, prin soluţia dispusă asupra cererii de probe formulată de reclamanţi, nu s-a antepronunţat în cauză.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii P.V. şi P.T.C., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea deciziei din apel şi, admiţându-se apelul, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 555.638 RON, minus suma plătită cu titlu de restituire a preţului de cumpărare, indexat cu rata inflaţiei.
Primul motiv de recurs vizează faptul că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată de un judecător ce fusese recuzat şi care nu mai avea dreptul de a se pronunţa în dosar, atâta timp cât nu era soluţionată cererea e recuzare, ceea ce duce la nulitatea soluţiei.
Astfel, se arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că tribunalul a procedat corect când a respins a doua cerere de recuzare, fără a o mai înainta completului legal desemnat a judeca aceste cereri, motivat de faptul că este vorba de aceleaşi motive de recuzare ca şi în prima cerere, situaţie cu totul eronată, în opinia recurenţilor.
Un al doilea motiv de recurs se referă la faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că reclamanţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul în litigiu cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Invocă decizia nr. 1703 din 25 februarie 2011 pronunţată de instanţa supremă, prin care s-a dat o corectă interpretare dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 1/2009, acordând preţul de piaţă al apartamentului chiriaşilor cărora le-a fost desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Recurenţii apreciază că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că sentinţa civilă nr. 2523 din 09 aprilie 2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, ar fi o hotărâre ce stabileşte definitiv şi irevocabil cumpărarea cu rea credinţă a apartamentului în litigiu, în realitate cauza soluţionată prin hotărârea menţionată reprezentând o „comparare de titluri de proprietate” între cel al reclamantei din respectivul litigiu (din anul 1940) şi cel al pârâţilor (din anul 1997), dându-se prevalenţă celui mai vechi.
În fine, sub un al treilea aspect, susţine că, în mod greşit, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra expertizării apartamentului în cauză, efectuată chiar de instanţa de apel.
Analizând recursul prin raportare la criticile formulate şi la motivele de nelegalitate invocate, se constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Primul motiv de recurs ce vizează faptul că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată de un judecător ce fusese recuzat şi care nu mai avea dreptul de a se pronunţa în dosar, atâta timp cât nu era soluţionată cererea e recuzare, ceea ce duce la nulitatea soluţiei, este nefondat.
Se reţine astfel că, prin cererea formulată la termenul de judecată din data de 09 februarie 2011, reclamanţii au recuzat completul de judecată pentru motivul antepronunţării în cauză, prin faptul că probele pe care aceştia le-au solicitat au fost respinse. Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu de la 04 martie 2011, cererea de recuzare a fost respinsă, reţinându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ.
Ulterior, la termenul de judecată din data de 06 aprilie 2011, reclamanţii au reiterat cererea de probatorii, constând în efectuarea unei expertize de evaluare a imobilului, cerere respinsă de instanţă pentru argumentele arătate în încheierea de şedinţă de la termenul din 09 februarie 2011, fiind vorba de aceeaşi probă, împrejurare în care reclamanţii au formulat o nouă cerere de recuzare a completului de judecată.
Tribunalul, în raport de dispoziţiile art. 28 alin. (3) şi art. 30 alin. (4) C. proc. civ., a respins ca inadmisibilă cererea de recuzare.
Instanţa de apel, confirmând soluţia dată de instanţa de fond celei de-a doua cereri de recuzare, a făcut o corectă şi legală interpretare a prevederilor legale în materia recuzării.
Astfel, potrivit art. 28 alin. (4) C. proc. civ., împotriva aceluiaşi judecător nu se poate formula o noua cerere pentru aceleaşi motive de recuzare.
Or, în cauză, reclamanţii, prin apărător, au formulat două cereri de recuzare pentru acelaşi motiv, respectiv pentru respingerea cererii de probatorii, constând în efectuarea unei expertize de evaluare a imobilului, situaţie ce se încadrează în dispoziţiile legale anterior menţionate.
În acord cu dispoziţiile art. 30 alin. (4) C. proc. civ. care prevăd că „cererile de recuzare inadmisibile potrivit art. 28 se soluţionează de instanţa în faţa căreia au fost formulate”, a doua cerere de recuzare a fost respinsă de judecătorul învestit cu soluţionarea apelului şi faţă de care fusese respinsă prima cerere de recuzare întemeiată pe acelaşi motiv.
În ceea ce priveşte criticile ce vizează fondul cauzei, se constată că şi acestea sunt nefondate.
Recurenţii invocă motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.
Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv.
Din perspectiva acestui motivul de nelegalitate, se observă că instanţa de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de apelanţii reclamanţi, ţinând cont de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. , răspunzând tuturor criticilor şi argumentând pe larg soluţia de respingere a apelului.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci „când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.
Acest motiv nu a fost argumentat potrivit cerinţelor textului redat mai sus, nefiind indicat actul pretins denaturat şi, în concret, în ce constă denaturarea lui. Cenzura instanţei de recurs, în cazul în care se invocă acest motiv nu poate interveni decât atunci când se demonstrează că s-a denaturat adevăratul înţeles al termenilor cuprinşi în act, astfel încât s-a ajuns la o calificare greşită din punct de vedere legal al actului dedus judecăţii.
Având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, Înalta Curte nu se poate substitui părţii care a invocat acest motiv pentru a desprinde din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul recursului eventualele critici care ar putea să facă posibilă această încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ .
De asemenea, nefondate sunt şi criticile referitoare la greşita aplicare sau interpretare a legii, ce se subsumează motivului de neleaglitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenţii arată că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că au încheiat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul în litigiu cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reţinând că sentinţa civilă nr. 2523 din 09 aprilie 2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, ar fi o hotărâre ce stabileşte definitiv şi irevocabil cumpărarea cu rea credinţă a apartamentului în litigiu, în realitate cauza soluţionată prin hotărârea menţionată reprezentând o „comparare de titluri de proprietate” între cel al reclamantei din respectivul litigiu (din anul 1940) şi cel al pârâţilor (din anul 1997), dându-se prevalenţă celui mai vechi.
Or, aşa cum s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 2523 din 09 aprilie 2003, prin care Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a soluţionat acţiunea în revendicare introdusă de reclamanta M.G. împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a pârâţilor P.V. şi P.T.C., precum şi capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, aceştia din urmă au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 17 iulie 1997 cu rea credinţă, având cunoştinţă atât despre intenţia reclamantei de a redobândi bunul preluat prin naţionalizare, cât şi despre faptul că imobilul nu făcea parte din categoria imobilelor preluate cu titlu valabil. Astfel, actul s-a întemeiat pe o cauză ilicită, reprezentând în realitate o operaţiune speculativă, încheiată pe riscul cumpărătorului şi cu complicitatea vânzătorului.
Astfel, în mod corect s-a reţinut de instanţele de fond şi apel că, în cauză, prin sentinţa civilă nr. 2523 din 09 aprilie 2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti , rămasă irevocabilă prin decizia nr. 115 din 22 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 17 iulie 1997 , în urma admiterii acţiunii în revendicare a reclamantei M.G.E., moştenitoarea fostului proprietar al imobilului (P.N.).
Condiţia esenţială pentru ca titularul actului desfiinţat să beneficieze de valoarea de piaţă a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare este aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea legii, împrejurare analizată în hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic, ale cărei considerente, în susţinerea soluţiei adoptate, se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate.
Contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat de reclamanţi cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este întrunită ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce presupune îndreptăţirea cumpărătorului exclusiv la restituirea preţului actualizat cu indicele de inflaţie, pe care l-au şi obţinut, de altfel, prin sentinţa civilă nr. 2144/2008 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti .
Pentru considerentele arătate, apare ca nefondată şi critica privind faptul că, în mod greşit, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra expertizării apartamentului în cauză, nefiind necesară efectuarea unei expertize, ce este prevăzută explicit de legiuitor doar în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001, în cazul restituirii preţului apartamentului fiind suficientă menţiunea actualizării cu indicele de inflaţie, cum de altfel s-a şi dispus prin sentinţa civilă nr. 2144/2008 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Având în vedere considerentele expuse şi ţinând seama de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.V. şi P.T.C. împotriva deciziei nr. 100/A din 05 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.V. şi P.T.C. împotriva deciziei nr. 100/A din 05 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7254/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7259/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
