ICCJ. Decizia nr. 7253/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7253/2012
Dosar nr. 4800/30/2009
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 28 iulie 2009, reclamanţii P.Ş. şi P.K.J. au chemat în judecată pârâta Primăria Oraşului Sânnicolau Mare, prin Primar, formulând plângere împotriva dispoziţiei de respingere a notificării nr. 1050 din 16 iunie 2009 şi solicitând anularea acesteia şi, pe fondul cauzei, să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în str. E., nr. 16, sau, dacă acest lucru nu este posibil, restituirea în natură a unui alt imobil cu aceeaşi valoare, situat în oraşul Sânnicolau Mare, ori plata de despăgubiri, stabilite pe calea unei expertize, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1625 din 21 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, a fost respins demersul judiciar iniţiat de către petiţionarii P.Ş. şi P.K.J., în contradictoriu cu pârâta Primăria Oraşului Sânnicolau Mare, prin Primar.
În considerentele sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:
În primul rând, instanţa de fond a constatat că petiţionarul P.K.J. nu a probat că ar fi remis vreo notificare unităţii deţinătoare (pârâta din cauză) în termenul de decădere impus de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care să solicite imobilul casă, curte şi grădină situat în oraşul Sânnicolau Mare, str. E., nr. 16, ceea ce, cunoscând efectele pe plan procesual ale incidenţei sancţiunii decăderii, atrage pierderea dreptului subiectiv de a mai solicita, pe calea jurisdicţională a legii speciale, măsuri reparatorii pentru imobilul pretins spoliat de la autorii săi, aşa cum rezultă din alin. (5) al aceluiaşi text de lege.
În ceea ce îl priveşte pe petiţionarul P.Ş., tribunalul a reţinut că acesta solicită retrocedarea imobilului în litigiu după numita K.E., care, potrivit propriilor susţineri, ar fi soţia unchiului mare - K.P. - fratele bunicului. Prin urmare, acesta nu îşi legitimează vocaţia de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, care, în art. 4 alin. (2), trimite la moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite. Or, dreptul comun în materie de succesiuni limitează categoria succesibililor cu vocaţie generală la moştenire la patru clase de moştenitori, situaţie în care nu se încadrează unchiul mare, acesta aparţinând clasei a V-a, aceea a colateralilor ordinari.
Prin urmare, tribunalul conchide că niciunul dintre petiţionari nu ar fi legitimat vocaţia de a accede la beneficiul Legii nr. 10/2001, în calitate de moştenitori ai soţiei unchiului mare - K.E.
Trecând peste acestea, instanţa de fond reţine că demersul judiciar pendinte nu poate fi oricum primit întrucât adresa aflată la dosarul de fond, în absenţa şi a cărţii funciare, nu are aptitudinea de a confirma cu forţa evidenţei că numita K.E. (pretinsa autoare a petiţionarilor) a fost spoliată de imobilul revendicat, de vreme ce formularea sa permite a se conchide că pretinsa spoliată ar fi putut primi în schimbul proprietăţii pierdute un alt imobil.
Este adevărat că, arată tribunalul, în absenţa cărţii funciare este îngăduit a se face dovada proprietăţii în condiţiile de exigenţă ale art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, însă adresa prevalată nu poate fi asimilată actelor vizate de textul de lege amintit.
În fine, tribunalul a mai reţinut că certificatele de moştenitor depuse au aptitudinea de a legitima calitatea de succesori legali ai petiţionarilor după bunicii lor - K.I. şi K.E.V. -, iar cărţile funciare atestă dovada proprietăţii moştenite de la aceşti autori şi înstrăinată anterior anului 1989 unor persoane fizice. Aceste acte, însă, nu pot fi luate în considerare în dovedirea pretenţiilor care vizează acordarea de măsuri reparatorii pentru un alt imobil, neidentificat în vreo carte funciară, şi de care ar fi fost spoliată defuncta K.E., faţă de care, aşa cum s-a menţionat, oricum petiţionarii nu legitimau calitatea de moştenitori legali în accepţia C. civ., şi, implicit, a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Tribunalul Timiş au declarat apel reclamanţii P.Ş. şi P.K.J., solicitând admiterea lui, schimbarea sentinţei civile şi rejudecând, pe fond, admiterea acţiunii civile.
Prin decizia nr. 956 din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a admis apelul reclamanţilor, a fost schimbată în tot sentinţa, în sensul că s-a dispus anularea dispoziţiei nr. 1050 din 16 iunie 2009, emisă de Primarul Oraşului Sânnicolau Mare şi s-a dispus restituirea în natură, către reclamanţi, a imobilului situat în Sânnicolau Mare, str. E., nr. 16, jud. Timiş, compus din casă, curte şi grădină, înscris în C.F. nr. X Sânnicolau Mare cu teren de 5.888 m.p.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
În virtutea caracterului devolutiv a apelului, în suplimentarea probatoriului şi pentru stabilirea exactă a situaţiei, atât de fapt, cât şi de drept, a imobilului revendicat de reclamanţi, s-au solicitat relaţii de la Primăria Oraşului Sânnicolau Mare, care, prin adresa din 05 mai 2011, a comunicat instanţei înscrisuri din arhiva instituţiei privind imobilul în litigiu.
Din cuprinsul acestor înscrisuri, coroborat cu situaţia de C.F. nr. Y Sânnicolau Mare, Curtea a reţinut că imobilul situat în localitatea Sânnicolau Mare, str. E., nr. 16, compus din casă, curte şi grădină a fost proprietatea tabulară a antecesorilor reclamanţilor, K.I. şi K.E.
Prin sentinţa civilă nr. 1288 din 25 noiembrie 2009, pronunţată de Judecătoria Sânnicolau Mare în Dosarul nr. 1537/295/2007, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanţii P.Ş. şi P.K.J. au calitatea de persoane îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietar în calitate de moştenitori după defuncţii autori K.P., K.I. şi P. (K.) E.
În privinţa imobilului revendicat în condiţiile Legii nr. 10/2001 prin notificările nr. 274/2001 şi, respectiv nr. 472/2001, se reţine că anterior anului 1989 a fost ocupat de către C.A.P., iar în prezent este ocupat de o unitate militară.
Faţă de această situaţie, pornind de la spiritul şi scopul legii reparatorii, acela de a institui măsuri reparatorii în interesul proprietarilor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, şi având în vedere că imobilul se află încă în proprietatea Statului Român şi nu a fost înstrăinat până în prezent, Curtea a constatat că nu există niciun impediment la restituirea în natură a imobilului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria Oraşului Sânnicolau Mare, prin Primar, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., prin care a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, soluţia corectă fiind cea propusă de instanţa de fond.
Recurenta arată că, din verificările efectuate în dosarul cauzei, nu reiese din niciun înscris că imobilul din str. E., nr. 16, ar fi înscris în C.F. nr. X. Mai mult, nici nu există la dosar un C.F. al acestui imobil pentru a se putea face o analiză asupra proprietăţii.
Mai arată pârâta-recurentă că imobilul notificat şi situat în str. B., nr. 16, imobil pe care notificatorii îl consideră fostul E., nr. 16, nu este fosta proprietate a presupuşilor autori ai acestora. Astfel, potrivit C.F. nr. Z, care este aferentă imobilului situat în Sânnicolau Mare, str. B., nr. 14-16, în prezent, în acest imobil, îşi desfăşoară activitatea secţia Poliţiei de frontieră Sânnicolau Mare.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed:
I nstanţa de apel, prin decizia recurată, a dispus restituirea în natură, către reclamanţi, a imobilului situat în Sânnicolau Mare, str. E., nr. 16, jud. Timiş, compus din casă, curte şi grădină, înscris în C.F. nr. X Sânnicolau Mare, cu teren de 5.888 m.p., probele pe care şi-a fundamentat soluţia fiind înscrisurile solicitate de la Primăria Oraşului Sânnicolau Mare, coroborate cu situaţia de C.F. nr. Y Sânnicolau Mare.
Hotărârea instanţei de apel privind restituirea în natură a imobilului solicitat de reclamanţi este dată însă cu încălcarea prevederilor din Legea nr. 10/2001 (cu referire la imobilele expropriate), aspect criticat prin recursul pârâtei, întrucât, prealabil stabilirii măsurii de restituire a bunului solicitat în procedura reglementată de această lege, este necesară identificarea bunului propus a fi restituit în natură.
În acest sens, dispoziţiile pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, dispun că „în toate cazurile, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a suprafeţei acestuia pentru a nu afecta căile de acces, (...)” ori existenţa unor amenajări de utilitate publică.
Aceasta întrucât, potrivit pct. 25.3 din acelaşi act normativ interpretativ al legii de reparaţie, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură emisă în procedura legii speciale, este asimilată înscrisului sub formă autentică, constituie actul juridic de bază pentru efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară (de aceea este necesar ca dispoziţia/decizia de restituire să cuprindă datele de identificare a noului proprietar, a imobilului restituit, cu suprafeţele construite, terenul aferent şi vecinătăţile) şi, de asemenea, constituie titlu executoriu, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Din acest motiv şi măsurile dispuse în cursul procedurii judiciare, etapă a procedurii speciale reglementate de legea specială, vizând restituirea bunului ori parte a acestuia în natură, urmează să se supună aceloraşi reguli de stabilire şi identificare a bunului dispus a fi restituit în natură în cursul acestei proceduri, dispoziţia instanţei cu referire la această măsură având acelaşi caracter executoriu (specific, de altfel, procesului civil) şi impunând cu necesitate realizarea acestei operaţiuni de identificare şi individualizare a bunului propus a fi restituit în natură.
Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. , judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. I nstanţa poate ordona administrarea probelor pe cale le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
În recurs, pârâta Primăria Oraşului Sânnicolau Mare, prin primar a învederat că nu reiese din niciun înscris că imobilul din str. E., nr. 16, ar fi înscris în C.F. nr. X, aşa cum reţine instanţa de apel prin hotărârea criticată. Mai mult, nici nu există la dosar un C.F. al acestui imobil pentru a se putea face o analiză asupra proprietăţii. Totodată, mai arată pârâta-recurentă, imobilul notificat şi situat în str. B., nr. 16, imobil pe care notificatorii îl consideră fostul E., nr. 16, nu este fosta proprietate a presupuşilor autori ai acestora. Astfel, potrivit C.F. nr. Z, care este aferentă imobilului situat în Sânnicolau Mare, str. B., nr. 14-16, în prezent, în acest imobil, îşi desfăşoară activitatea secţia Poliţiei de frontieră Sânnicolau Mare.
Or, în acest context, dispoziţia instanţei de apel de a restitui în natură imobilul în litigiu, fără a realiza o identificare a acestuia cu respectarea cerinţelor legale enunţate şi în condiţiile în care se pretinde că pe amplasamentul menţionat (neindividualizat) s-ar afla amenajări ce-l fac impropriu restituirii, se vădeşte a fi dată cu încălcarea normelor legale enunţate, ceea ce determină incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în recursul pârâtei şi care atrage, sub acest aspect, nelegalitatea hotărârii instanţei de apel.
Se constată, astfel, că există, se pare, o lipsă de identitate între imobilul revendicat şi cel restituit prin dispoziţia instanţei de apel, situaţie în care, instanţa de apel ar fi trebuit să dispună efectuarea unei expertize pentru identificarea imobilului în litigiu şi abia după aceea să procedeze la judecarea cauzei.
Faţă de aceste aspecte, instanţa de recurs reţine că, prin hotărârea criticată nu a fost stabilită situaţia reală din teren, în sensul identificării imobilului revendicat cu privire la suprafaţă, vecinătăţi şi dacă acesta este liber integral sau parţial.
Neprocedând în acest mod, instanţa nu a manifestat rol activ pentru lămurirea situaţiei de fapt în raport de actele prezentate de părţi, nu a stabilit persoanele deţinătoare ale imobilului, suprafaţa şi vecinătăţile acestuia, cât şi împrejurarea, dacă acesta este liber sau ocupat de construcţii, pentru a se putea aprecia în mod corect şi legal cu privire la cererea de restituire formulată de reclamanţi.
Curtea de Apel a pronunţat, astfel, o soluţie susceptibilă de casare, întrucât nu a stabilit pe deplin toate elementele situaţiei de fapt, care să conducă la aflarea adevărului judiciar, conform dispoziţiilor legale enunţate.
Prin urmare, constatând necesitatea suplimentării probatoriului pentru lămurirea situaţiei de fapt, în scopul individualizării imobilului solicitat a fi restituit în natură, a verificării existenţei sau inexistenţei impedimentelor la restituire în natură, astfel cum sunt acestea determinate limitativ de legea specială, operaţiune imposibil a fi realizată în recurs în raport de structura acestei căi de atac şi limitele probaţiunii sale, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va fi admis recursul pârâtei, cu consecinţa casării deciziei Curţii de Apel şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa urmează să suplimenteze probatoriul administrat în dosar, prin efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, necesare identificării actuale a imobilului, având în vedere că pârâta susţine că imobilul notificat şi situat în str. B., nr. 16, imobil pe care notificatorii îl consideră fostul E., nr. 16, nu este fosta proprietate a presupuşilor autori ai acestora. Se va ţine seama, totodată, de extrasele de carte funciară aflate la dosarul cauzei, inclusiv de C.F. nr. Z, care, aşa cum arată pârâta, ar fi aferentă imobilului situat în Sânnicolau Mare, str. B., nr. 14-16, în prezent, în acest imobil, desfăşurându-şi activitatea secţia Poliţiei de frontieră Sânnicolau Mare.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâta Primăria Oraşului Sânnicolau Mare, prin Primar, împotriva deciziei nr. 956 din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă , se va casa decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Primăria Oraşului Sânnicolau Mare, prin Primar, împotriva deciziei nr. 956 din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7362/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7254/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
