ICCJ. Decizia nr. 7252/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7252/2012
Dosar nr. 1945/118/2006
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 04 aprilie 2006, reclamanţii P.G., P.V., P.I., P.S. şi P.M. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Comunei Corbu, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună anularea dispoziţiei nr. 43 din 01 martie 2006, emisă de Primarul Comunei Corbu.
În motivarea cererii lor, reclamanţii au arătat că prin notificarea nr. 410 din 14 februarie 2002 au solicitat Primăriei Corbu restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 12.000 m.p. şi construcţie cu destinaţia de casă de locuit; acest imobil a aparţinut autorului comun P.R., fiind expropriat în anul 1949 şi ocupat de Gospodăria Agricolă de Stat Săcele.
În susţinerea acţiunii, s-a mai precizat că, prin decizia contestată, s-a dispus restituirea în natură a ternului în suprafaţă de 2.590 m.p., cu motivaţia că doar în privinţa acestuia se face dovada exproprierii, fiind respinsă notificarea pentru restul de teren de 9.410 m.p.; unitatea deţinătoare se află în confuzie, întrucât terenul de 3 ha şi 2.590 m.p. a fost expropriat dintr-o suprafaţă totală de 58 ha şi 2.590 m.p., teren arabil situat în afara localităţii, în timp ce terenul de 12.000 m.p. era situat în intravilan şi constituia curtea casei de locuit.
În apărare, pârâta Primăria Comunei Corbu a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile lipsei capacităţii sale procesuale de folosinţă şi a lipsei calităţii procesual pasive.
În susţinerea acestor excepţii, pârâta a învederat că în temeiul art. 19 din Legea nr. 215/2001, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public ce pot sta în judecată prin reprezentanţii lor legali; deşi art. 20 din Legea nr. 10/2001 se referă la notificările adresate primăriilor, legiuitorul a avut în vedere emiterea dispoziţiei de restituire de către primar, în calitate de reprezentant legal al unităţii administrativ-teritoriale care deţine bunul, singura care, potrivit legii, are personalitate juridică şi patrimoniu propriu.
Pe fondul cererii, pârâta a arătat că prin înscrisurile care au însoţit notificarea, reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă de 9.410 m.p. şi nici dovada preluării acestui teren de către stat în mod abuziv, deşi potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 le incumba sarcina acestei probe; în aceste condiţii, s-a apreciat în mod corect asupra posibilităţii de restituire doar cu privire la terenul 2.590 m.p., de care autorul reclamanţilor a fost expropriat în baza Legii nr. 187/1945.
La termenul din 07 septembrie 2006, reclamanţii au precizat că înţeleg să cheme în judecată şi pe pârâta Comuna Corbu, prin Primar; la acelaşi termen de judecată, din oficiu, instanţa a dispus citarea în calitate a pârât şi a Primarului Comunei Corbu, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin încheierea din 13 octombrie 2006, a fost respinsă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Comunei Corbu, fiind admisă excepţia lipsei calităţii- procesual pasive a aceleiaşi pârâte; pentru a dispune în acest sens, instanţa a reţinut că, în sistemul Legii nr. 10/2001, anterior modificării prin Legea nr. 247/2005, primăriile aveau calitatea de unităţi deţinătoare şi deci aptitudinea de a sta în judecată în litigiile întemeiate pe dispoziţiile acestei legi; în schimb, în cadrul contestaţiilor îndreptate împotriva dispoziţiilor emise de primar, singurul care are calitate procesual pasivă este emitentul dispoziţiei respective.
La termenul din 05 octombrie 2006, reclamanţii au formulat precizări prin care au susţinut că obiectul notificării soluţionate prin dispoziţia contestată nu îl reprezintă un teren parte din suprafaţa totală de 58 ha şi 2.590 m.p., situată în extravilan, ci terenul de 12.000 m.p. reprezentând curtea gospodăriei familiei P.R.; această suprafaţă nu rezultă din actele depuse la dosarul administrativ, întrucât arhiva locală a fost distrusă, existenţa ei putând fi probată doar cu martori.
Prin sentinţa civilă nr. 530 din 12 martie 2010, Tribunalul Constanţa a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul Comunei Corbu, ca nefondată, apreciind că, în mod corect, unitatea deţinătoare notificată pentru acordarea măsurilor reparatorii a reţinut că pentru suprafaţa de 9.410 m.p. reclamanţii nu fac dovada calităţii de persoane îndreptăţite; cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Comunei Corbu a fost respinsă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanţii, prin care au criticat hotărârea primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând restituirea întregii suprafeţe de 12.000 m.p. teren.
Prin decizia nr. 244/C din 06 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a fost respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele:
În mod corect prima instanţă a stabilit că reclamanţii nu fac dovada dreptului de proprietate asupra terenului însumând 12.000 m.p. (şi că exproprierea acestuia s-a produs în anul 1949).
Singurele documente de care s-au folosit în încercarea de a dovedi dreptul lor au fost copie eliberată de Arhivele Naţionale de pe procesul-verbal din 13 iunie 1949 privind situaţia moşiilor expropriate conform Decretului nr. 83/1949, certificat nr. 1143 din 11 februarie 1997 emis de Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Constanţa, fişă de definitivare a exproprierii pe baza Legii nr. 187/1945 din 20 mai 1948.
Situaţia rezultând din aceste documente (care, în ciuda eforturilor apelanţilor, nu au putut fi completate cu alte probe) a fost judicios dezlegată de prima instanţă care a reţinut că, pentru diferenţa de teren faţă de cea retrocedată prin dispoziţia nr. 43 din 01 martie 2006 nu există titlu de proprietate.
Astfel, conform procesului-verbal din 25 martie 1945, numitul P.R. - care avea o moşie în suprafaţă de 58 ha, a fost expropriat în baza Legii nr. 187/1945 de o suprafaţă de 3 ha, „rămânând pe seama proprietarului suprafaţa de 55 ha”; procesul-verbal - completat pe un tipizat ce cuprindea spaţii libere unde se inserau numele expropriatului şi suprafeţele de teren naţionalizate/rămase - mai avea menţiuni despre „conac”, „dependinţe”, „păduri” şi „vii”.
În acest context al folosirii unui tipizat, trebuie acordată şi relevanţa cuvenită însemnărilor din acest proces-verbal: în funcţie de situaţia concretă a fiecărui expropriat, cel care completa înscrisul bara situaţia care nu se potrivea în practică; or, deşi reclamanţii pretind că acesta este documentul care justifică dreptul lor de proprietate asupra construcţiilor, aceasta nu poate fi reţinută, în condiţiile în care reţinerea proprietăţii conacului ar însemna, automat, şi existenţa proprietăţii asupra unei păduri spre exemplu, lucru care nu a fost niciodată pretins de către reclamanţi.
Apoi, martorii (chiar dacă propuşi de reclamanţi) audiaţi în cauză au relevat că, în comuna Corbu, a existat un singur conac, al boierului F.P.; în aceste condiţii, forţa probantă a procesului-verbal este şi mai mult pusă la îndoială.
Procesul de expropriere început în anul 1945 a fost finalizat abia în anul 1948 (după cum reiese din fişa de definitivare a exproprierii pe baza Legii nr. 187/1945 din 20 mai 1948); în acest document nu se mai vorbeşte despre existenţa conacului, dependinţelor şi de exproprierea „pădurilor”, ci se constată că suprafaţa preluată în baza Legii nr. 187/1945 a fost de 3,2590 ha teren arabil, rămânând proprietarului suprafaţa de 55 ha teren arabil.
Conform art. 7 din Legea nr. 187/1945, toate bunurile agricole arătate în art. 3 al legii (printre care şi prisosul terenurilor agricole constituind proprietăţi ale persoanelor fizice care depăşesc suprafaţa de 50 ha) trec imediat, fără nici o despăgubire, pe deplin, în proprietatea Statului, pentru scopurile arătate la art. 2; s-a mai prevăzut la art. 4 că vor fi cuprinse în cota de 50 ha construcţiile, conacele, armanele, drumurile, livezile şi orice lucrări de îmbunătăţiri funciare, cu toate instalaţiile lor.
O primă concluzie ce se impune din citarea acestor dispoziţii legale este aceea că exproprierea făcută în baza art. 3 lit. h) viza numai terenurile agricole; prevederile legale au fost respectate în cazul lui P.R., naţionalizarea vizând doar terenurile agricole.
Limita de 50 ha stabilită iniţial prin Legea nr. 187/1945 a fost desfiinţată prin Decretul nr. 83/1949 prin care s-a dispus că „exploatările agricole moşiereşti” inclusiv clădiri, „inventar viu sau mort”, trec în proprietatea statului ca bun al întregului popor.
Prin procesul-verbal din 13 iunie 1949 privind situaţia moşiilor expropriate conform Decretului nr. 83/1949, o delegaţie însărcinată cu aplicarea actului normativ a constatat că (în) „gospodăriile G.P., P.P. şi E.P., I.I.P. şi P.R. este instalată şi ocupată de secţia Gospodăriei Agricole de Stat Săcele”.
Documentul citat nu face vorbire despre terenul acestor gospodării, dacă este vorba despre mai mulţi expropriaţi sau de moştenitorii unei persoane.
În aceste condiţii - cum pentru construcţie, soluţia Primarului Comunei Corbu nu este contestată în apel - suprafaţa de 12.000 m.p. (despre care înşişi reclamanţii, prin avocat, au arătat că se referă la această întindere pentru ca aşa li s-a spus de către autori că ar fi avut în proprietate) nu poate fi reţinută în proprietatea autorilor reclamanţilor.
Astfel, Curtea observă că reclamanţii nu au făcut dovada proprietăţii lor cu nici un titlu, ci doar cu diferite înscrisuri emise de autorităţile vremii privind punerea în aplicare a unor acte normative de expropriere.
Deşi, conform fişei de definitivare a exproprierii pe baza Legii nr. 187/1945 din 20 mai 1948, rezultă că P.R. a avut în proprietate 58.259,0 m.p. teren agricol - din care, pentru 50 ha, Ie-a fost reconstituit succesorilor lui dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 - şi, după emiterea dispoziţiei nr. 43/2006 privind restituirea suprafeţei de 2.590 m.p., ar mai rămâne în discuţie 8 ha teren, din niciuna dintre probele cauzei nu reiese - conform Legii nr. 10/2001 - proprietatea reclamanţilor asupra terenului de 12.000 m.p.
Formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 creează anumite consecinţe printre care se numără şi o modalitate specială, specifică numai cazurilor de soluţionare a notificării care s-ar încadra în prescripţiile acestei legi (şi, deci, de strictă interpretare şi determinare a câmpului de aplicare) de stabilire a existenţei şi conţinutului proprietăţii persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Analiza „preluării în mod abuziv” şi a „calităţii de persoană îndreptăţită” este, evident, atributul unităţii învestite cu cererea de restituire/retrocedare, iar această operaţiune se face potrivit regulilor de drept comun.
Cum, uneori, această dovadă este mai dificilă, având în vedere timpul trecut de la preluarea imobilului de stat, dar şi multitudinea de acte în baza cărora s-a dispus aceasta, precum şi caracterul foarte extins al măsurilor de trecere în proprietatea statului (fiind practic abolită proprietatea privată - cu excepţia locuinţelor), în cazul procedurilor reglementate de legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul a creat o prezumţie pentru a uşura dovezile.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi.
În sensul legii, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: orice imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat, precum şi orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare [art. 2 alin. (1) lit. h) şi i)].
Sunt îndreptăţite, în înţelesul acestei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora sau moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite [art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2)].
Potrivit art. 24 alin. (1) din lege, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive; de asemenea, în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Această prezumţie este continuată de art. 1 lit. e) al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 care statuează că, în cazul în care nu se poate face dovada formei preluării de către stat (ex: nu se găseşte decizia administrativă, iar imobilul se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată, ca fiind cea a preluării bunului) soluţionarea notificării se va face şi în funcţie de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă; nu mai puţin, normele reiau o prevedere a dreptului comun conform căreia sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) şi ale art. 23 din lege.
Deşi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 instituie o prezumţie simplă referitoare la existenţa şi întinderea dreptului de proprietate, este evident că, pentru identitate de raţiune, prezumţia se poate extinde şi cu privire la localizarea în spaţiu a imobilului, aspect absolut esenţial atunci când se solicită restituirea în natură (în fapt, un principiu al Legii nr. 10/2001).
De aceea, în lipsa oricăror probe [art. 24 alin. (1) are o construcţie confuz-contradictorie atunci când vorbeşte despre „lipsa unor probe contrare” - situaţia contrarietăţii nefiind cazul folosirii unei prezumţii, ci de acordare a caracterului determinant unor probe în detrimentul altora], dacă în actul de preluare abuzivă este determinată în spaţiu localizarea imobilului (prin indicare vecinătăţi, orientare faţă de punctele cardinale, precizare dimensiuni lot, încadrarea într-un anumit plan cadastral sau de schiţe etc.) această individualizare în spaţiu poate servi la restituirea în natură astfel cum rezultă din actul prin care s-a dispus/pus în executare măsura preluării abuzive.
Or, cu referire la suprafaţa de pe teritoriul localităţii Corbu, care, după reforma agrară, a fost ocupată de Gospodăria Agricolă de Stat Săcele, procesul-verbal din 13 iunie 1949 conţine doar o menţiune conform căreia această secţia a ocupat „gospodăriile” mai multor expropriaţi.
Simpla referire la termenul de „gospodărie” (totalitatea bunurilor care constituie averea imobilă a unei persoane şi familiei sale, în special afectată folosinţei unei locuinţe) nu este însă suficientă pentru individualizare bunului preluat abuziv; apoi, nici identificarea imobilului ocupat de Gospodăria Agricolă de Stat nu este edificatoare, din moment ce Secţia Săcele se întindea peste gospodăriile a patru persoane/familii, doar una dintre ele fiind a autorului reclamanţilor.
De aceea, solicitarea reclamanţilor din calea de atac de restituire a „întregii suprafeţe de 12.000 m.p. conform raportului de expertiză” este lipsită de orice suport probator, în condiţiile în care actul privind preluarea gospodăriei (şi care a stat la baza acestui raport) nu se face vorbire despre întinderea suprafeţei de teren expropriate.
Pentru aceste considerente, concluzia expertului este una neconvingătoare, opinia exprimată fiind în aceeaşi măsură supusă arbitrariului ca şi solicitarea reclamanţilor, care s-au oprit la suprafaţa de 12.000 m.p. pentru că aşa ştiau de la autorii lor că ar fi stăpânit expropriatul.
În fine, restul de 8 ha teren rămas nerestituit după scoaterea din suprafaţa totală de 58.259,0 m.p. a suprafeţei de 50 ha teren arabil acordat prin titlurile de proprietate din 12 decembrie 2002 şi din 19 decembrie 2002 emise de Comisia Judeţeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Constanţa şi suprafaţa de 2.590 m.p. nu justifică, în sine, pretenţia reclamanţilor asupra suprafeţei de 1,2 ha; deoarece Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000 nu foloseşte (precum Legea nr. 10/2001) principiul restitutio in integrum, căci pentru suprafaţa care depăşeşte 50 ha [art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000] adusă/preluată în Cooperativa Agricolă de Producţie nu se acordă nimic (teren echivalent sau despăgubiri), legea limitând dreptul la reconstituire la pragul maxim de 50 ha.
Împotriva deciziei nr. 244/C din 06 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, au declarat recurs reclamanţii P.G., P.V., P.S. şi P.M.
În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de apel respinge apelul formulat cu motivarea ca reclamanţii nu fac dovada dreptului de proprietate asupra terenului însumând 12.000 m.p., precum şi a faptului ca exproprierea acestuia s-ar fi produs în 1949.
Pentru a ajunge la aceasta concluzie instanţa de apel, ca şi cea de fond, a reţinut că singurele înscrisuri cu care reclamanţii au încercat sa-şi dovedească susţinerile sunt copiile eliberate de către Arhivele Naţionale de pe procesul-verbal din 13 iunie 1949, certificatul nr. 1143/1997, fişa de definitivare a exproprierii din 20 mai 1948, documente din care ar rezulta că pentru diferenţa de teren faţă de cea retrocedată nu ar exista titlu de proprietate.
Aceste reţineri sunt greşite, întrucât imposibilitatea obţinerii şi prezentării de înscrisuri a fost zădărnicită de însăşi intimata, a cărei arhivă unde se aflau toate evidenţele a fost distrusă.
Înscrisurile de la dosar au fost greşit interpretate de către cele două instanţe, care au schimbat înţelesul acestora. Astfel, din fişa de definitivare rezultă faptul că proprietatea autorului reclamanţilor era de 58 ha şi 2.590 m.p. înscrierile din această fişă sunt contradictorii, în sensul că, pe de o parte, se arată că suprafaţa moşiei este de 58 ha şi 2.590 m.p., că suprafaţa supusă exproprierii este de 58 ha şi 2.590 m.p., că suprafaţa neexpropriabilă este de 0 ha şi 0 m.p., fişa din care rezultă că a fost expropriată întreaga avere a defunctului P.R. De altfel, şi prezumţiile simple, legate de exproprierea averii chiaburilor, dovedesc imposibilitatea ca P.R. să fi rămas în proprietate cu 55 ha. Diferitele suprafeţe ce compun averea de 58 ha şi 2.590 m.p. s-au stabilit după cum s-au făcut aceste exproprieri, în baza unei legi sau a alteia, prin predarea sau nu a terenurilor către săteni.
Greşita interpretare data acestor înscrisuri, precum şi înţelesul diferit conferit de către instanţele de judecată rezultă inclusiv din faptul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii 18/1991 pentru 50 ha, ce constituie limita maximă de suprafaţă pentru care se putea face reconstituirea. Însăşi această reconstituire dovedeşte recunoaşterea faptului că lui P.R. i s-a expropriat întreaga sa avere, de 58 ha şi 2.590 m.p, din care, în baza Legii nr. 18/1991 s-a restituit maximul de 50 ha. Procesul-verbal din 13 iunie 1949 dovedeşte, de asemenea, faptul că gospodăria lui P.R. - „expropriatul P.R.” - a fost afectată Gospodăriei Agricole de Stat Săcele. Greşita denumire a gospodăriei lui P.R. ca fiind „conac” este irelevantă în cauză, întrucât, deşi în zonă exista un singur conac - altul decât gospodăria lui P. - se întâmpla ca şi casa acestuia, mai răsărită decât altele, să fie denumită conac.
Probele testimoniale au fost în mod neîntemeiat înlăturate de către instanţa de fond şi apel, în lumina aceloraşi greşite interpretări ale înscrisurilor depuse la dosar, speculându-se confuzia privind conacul şi casa lui P.R.
Instanţele de fond şi apel au ignorat înscrisul de la dosar fond - Plan amplasament şi delimitare a corpului de proprietate - depus de către pârâtă şi vizat de către aceasta. Acest plan identifica un corp de proprietate, în cuprinsul căruia se afla şi suprafaţa de 2.590 m.p. restituită prin decizia atacată. Importanţa acestui plan constă în faptul că identifica un „corp de proprietate” şi nu un număr de m.p. de teren. P.R. a avut în proprietate mai multe imobile, ce constituiau şi constituie corpuri de proprietate, a căror suprafaţă însumată era de 58 ha şi 2.590 m.p. În aceste condiţii, succesorii acestuia sunt îndreptăţiţi să li se restituie corpurile de proprietate, şi nu m.p.
Cată vreme s-a reţinut că P.R. a deţinut teren cuprins în acest corp de proprietate (prin restituirea parţiala) atunci este evident că întregul corp de proprietate a aparţinut lui R.S., mai ales că acest corp de proprietate nu a fost revendicat de nimeni altcineva.
Dispoziţia de restituire atacată este nelegală şi în ceea ce priveşte restituirea terenului, care nu este identificat corespunzător, ca şi corp de avere, cu elementele cadastrale ori funciare de identificare. Se restituie teren de 2.590 m.p. cu vecinătate Consiliul Local şi M.P., fără a se menţiona nici corpul funciar, nici tarlaua, nici parcela, nici dimensiunile. Concluziile expertizei efectuate în cauză vin să sugereze toate acestea, fără însă a le concluziona corespunzător. Instanţa de fond, dar nici expertul nu s-au preocupat însă a stabili care a fost întinderea gospodăriei lui P.R., cu terenul aferent al acesteia, amplasată exact pe acest corp de proprietate.
Pe lângă toate acestea, instanţele de fond şi de apel au evitat să constate reaua credinţă a intimatei, care, deşi lipsită de arhivă, şi, aparent, incapabilă de a păstra o evidenţă funciară, pretinde foştilor proprietari înscrisuri extrem de explicite cu privire la terenurile avute pentru care solicită măsuri reparatorii, invocând în permanenţă această „sarcină a dovedirii dreptului”.
Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Înalta Curte va analiza motivele de recurs din perspectiva aplicării art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., cu referire la interpretarea şi aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu prevederile normelor metodologice de aplicare a Legii.
Potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt în speţă instanţa de apel a reţinut pe de o parte că nu s-ar fi făcut dovada că suprafaţa de 12.000 m.p., solicitată spre restituire conform Legii nr. 10/2001, este aferentă unei construcţii de locuit şi deci ca nu ar fi teren agricol supus limitelor de reconstituire de 50 ha care au fost deja obţinute de către reclamanţi, iar pe de altă parte că nu s-au făcut dovezi în sensul identificării acestei suprafeţe de teren.
Conform copiei de pe borderoul populaţiei, proprietăţilor şi exploataţiilor agricole din comuna Corbul, judeţul Constanţa, întocmit conform recensământului agricol şi al populaţiei din ianuarie 1948, copie eliberată de Arhivele Naţionale la data de 12 noiembrie 2011, depusă în recurs, rezultă că familia lui P.R. figura ca exploatând 58 ha şi 1.000 m.p. (9 parcele), din care 57 ha 5.000 m.p. erau teren arabil, iar 6.000 m.p. curţi.
Din adresa din 29 mai 1992 a Ministerului de Justiţie - Direcţia Instanţelor Militare, (copie aflată la dosar Tribunalul Constanţa) rezultă că P.G. a fost dislocat împreună cu familia din com. Corbu, jud. Constanţa, prin Decretul nr. 83/1949 la data de 02 martie 1949 şi i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Drăgăşani, Râmnicu Vâlcea.
Ca atare, coroborând doar aceste acte, susţinute şi de declaraţiile martorilor, ar rezulta cel puţin că familia P. avea o locuinţă în comuna Corbu, din aceasta fiind dislocată, şi că 6.000 m.p. din terenul care figura ca fiind exploatat de către familia P. era reprezentat de „curţi”.
Astfel, actul nou depus în recurs este de natură a pune în discuţie raţionamentul instanţei de apel avut în vedere la interpretarea şi înlăturarea unor documente pe ideea că forţa probantă a acestora ar fi îndoielnică, aşa cum s-a întâmplat de exemplu cu procesul-verbal din 25 martie 1945 în care se făcea trimitere la o construcţie (numită conac).
Mai mult, terenul aferent construcţiei, aşa cum corect susţin recurenţii, nu poate face parte din terenul în suprafaţă de 3 ha şi 2.590 m.p. expropriat conform Legii nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, întrucât potrivit art. 4 din lege „Construcțiunile, conacele, armanele, drumurile, livezile şi orice lucrări de îmbunătăţiri funciare, cu toate instalaţiile lor, vor fi cuprinse în cota de 50 ha, prevăzută la art. 3 pct. h), proprietarul având dreptul de a alege cota rezervată pentru dânsul de unde voieşte, dar într-un singur loc.”
Ca atare, pretinsele construcţii şi terenul aferent nu se puteau afla decât în cadrul suprafeţei de 55 ha care a rămas în posesia familiei P. până la aplicarea Decretului nr. 83/1949.
În consecinţă, ţinând cont că împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite, noul act depus în recurs fiind de natură a avea o influenţă asupra situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de apel, în urma coroborării cu celelalte probe administrate în cauză, fiind necesară şi efectuarea unui raport de expertiză pentru identificarea celor 6.000 m.p. curţi la care face trimitere acest act, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii P.G., P.V., P.S. şi P.M. împotriva deciziei nr. 244/C din 06 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7250/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7389/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
