ICCJ. Decizia nr. 7290/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7290/2012
Dosar nr. 238/3/2009
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1285 din 30 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii S.T. şi P. (fostă S.) L. C. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi SC H.N. SA, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A luat act de renunţarea la judecată în contradictoriu cu pârâta D.A. şi a respins ca rămasă fără obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte.
A respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
A admis în parte acţiunea precizată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 902.449 RON, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului situat în Bucureşti, sector 1, şi la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că prin încheierea de şedinţă din 19 aprilie 2010 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC H.N. SA şi Ministerul Economiei şi că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă, faţă de prevederile art. 50 şi 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Chiar dacă Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte contractantă, nu sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materia evicţiunii, deoarece dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au caracter special.
În ceea ce priveşte fondul litigiului dedus judecăţii, tribunalul a reţinut că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Bucureşti, şi terenului în suprafaţă de 107,88 m.p., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 361/23587/1996.
Prin sentinţa civilă nr. 7811 din 09 iunie 2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 1907 din 04 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V- a civilă, reclamanţii au fost obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie foştilor proprietari. În considerentele hotărârii s-a reţinut că reclamanţii au cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar, situaţie care a dus la acordarea preferinţei titlului exhibat de fostul proprietar, deşi nu s-a reţinut reaua-credinţă a reclamanţilor sau încălcarea cerinţelor Legii nr. 112/1995.
În această situaţie, sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului menţionat.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, prima instanţă a avut în vedere preţul de piaţă al apartamentului la data de 04 noiembrie 2008, din care s-a scăzut contravaloarea îmbunătăţirilor, faţă de renunţarea la judecată în contradictoriu cu pârâta D.A.
Prin decizia nr. 104/A din 06 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.
A admis apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, că a fost legală scăderea valorii îmbunătăţirilor aduse imobilului din valoarea de circulaţie a apartamentului, deoarece acestea, potrivit art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pot fi cerute doar de la evingător, iar reclamanţii au renunţat la judecată faţă de acesta.
Reclamanţii nu au dreptul la despăgubiri pentru valoarea terenului situat sub construcţie, deoarece terenul a fost dobândit în conformitate cu art. 33 din H.G. nr. 20/1996, fără plată.
În ceea ce priveşte apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a reţinut că acesta are calitate procesuală pasivă, faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dar tribunalul a respins în mod nejustificat obiecţiunile formulate de Ministerul Finanţelor Publice la expertiza efectuată în cauză vizând vechimea imobilului, starea structurii de rezistenţă, amplasarea, îmbunătăţirile efectuate, deşi au fost pe deplin justificate.
A mai reţinut instanţa de apel că desfiinţarea titlului de proprietate prin hotărâre judecătorească este echivalentă cu lipsirea de eficientă juridică a titlului de proprietate, exclus din circuitul juridic, ca urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare, astfel că reclamanţii au dreptul la plata preţului de piaţă al imobilului.
Pentru stabilirea despăgubirilor datorate de Ministerul Finanţelor Publice, în baza unei expertize ce va trebui efectuată conform precizărilor din apel, Curtea de apel a dispus desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii S.T. şi P.L.C.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece valoarea de piaţă a imobilului este pretinsă de proprietarii cumpărători evinşi, iar nu de chiriaşii care pierd folosinţa imobilului. De aceea, textul de lege în discuţie nu poate fi aplicat nici măcar prin analogie, deoarece art. 501 din lege nu face nici o distincţie între cheltuielile necesare şi utile.
În plus, dreptul la despăgubiri privea şi terenul vândut odată cu apartamentul, întrucât art. 501 nu distinge între cele două categorii de imobile.
Recurenţii au mai arătat că soluţia de desfiinţare a hotărârii primei instanţe cu trimitere spre rejudecare este nelegală, în condiţiile în care prima instanţă a cercetat fondul cauzei. Prin admiterea apelului declarat de Ministerul Finanţelor Publice, s-ar putea ajunge teoretic la situaţia stabilirii unei valori mai mici a despăgubirilor după rejudecare, ceea ce ar însemna o încălcare a principiului non reformatio in pejus.
De altfel, instanţa de apel a admis în mod greşit apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice şi nici nu a indicat motivele pe care se sprijină soluţia pronunţată, deşi nu trebuia aplicată nici o corecţie din cele avute în vedere de instanţa de apel.
Criticile formulate de reclamanţi, ce permit încadrarea recursului în dispoziţiile ari 304 pct 9 C. proc. civ., sunt parţial fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin sentinţa civilă nr. 1285 din 30 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti a stabilit că valoarea despăgubirilor datorate reclamanţilor este de 902.449 RON şi reprezintă valoarea de piaţă a apartamentului nr. 3 situat în Bucureşti, sector 1, din care s-a scăzut contravaloarea îmbunătăţirilor.
Instanţa de apel a reţinut că acest procedeu este justificat de dispoziţiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text de lege care prevede că, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţiri necesare şi utile, revine persoanei îndreptăţite.
În ciuda susţinerilor reclamanţilor, textul de lege în discuţie este pe deplin aplicabil.
Este adevărat că art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu face nici o distincţie cu privire la elementele componente ale valorii de piaţă, dar din moment ce în conţinutul legii există şi dispoziţii care reglementează sporul de valoare, cele două texte de lege trebuie aplicate şi interpretate coroborat.
Or, din coroborarea celor două reglementări, rezultă faptul că Ministerul Finanţelor Publice este obligat să suporte despăgubirile reprezentând valoarea de piaţă al imobilului în structura pe care o avea la data achiziţionării de către chiriaşi, iar proprietarul evingător este obligat să suporte sporul de valoare.
Mai mult decât atât, Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin art. 48 pct. 1, stabilesc în ce constă îmbunătăţirile necesare şi utile ce trebuie suportate de proprietarul evingător (introducere sau schimbare instalaţii apă, gaz, canalizare, electricitate, parchetare, etc.) şi se constată că acestea sunt identice cu cererea reclamanţilor.
Nefondate sunt şi criticile reclamanţilor referitoare la faptul că în despăgubiri trebuia să se regăsească şi suprafaţa de teren înstrăinată.
Terenul aferent construcţiei nu a fost dobândit de reclamanţi în baza unui act juridic civil, prin plata preţului aferent acestuia, ci în virtutea legii, în conformitate cu art. 33 din H.G. nr. 20/1997, care dispune că în situaţiile de vânzare către chiriaşi a apartamentelor şi, când este cazul, a anexelor gospodăreşti şi a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândeşte şi asupra terenului situat sub aceste construcţii, în condiţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.
De altfel, prezenta acţiune în despăgubiri a fost promovată ca o consecinţă a sentinţei civile nr. 7811 din 09 iunie 2008, rămasă definitivă şi devenită irevocabilă, prin care, în urma comparării titlurilor de proprietate, reclamanţii din prezenta cauză au fost obligaţi să lase fostului proprietar în deplină proprietate şi liniştită posesie construcţia ce reprezintă apartamentul.
Cum acţiunea în revendicare nu a stabilit nici o obligaţie în sarcina reclamanţilor cu privire la teren, reclamanţii nu pot pretinde despăgubiri pentru terenul care nu a făcut obiectul acţiunii în revendicare.
Fondate sunt, în schimb, criticile reclamanţilor cu privire la greşita desfiinţare a hotărârii şi trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Astfel, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
În cauză, instanţa de apel a avut în vedere, atunci când a adoptat soluţia desfiinţării cu trimitere, faptul că prima instanţă a respins în mod nejustificat obiecţiunile formulate de Ministerul Finanţelor Publice la expertiza efectuată în cauză şi faptul că nu rezultă dacă expertul a avut în vedere valoarea îmbunătăţirilor efectuate de reclamanţi, care nu trebuie incluse în evaluare.
Or, aceste aspecte nu reprezintă necercetarea fondului, în sensul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel fiind obligată să analizeze ea însăşi aceste aspecte, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.
De aceea, recursul declarat de reclamanţi va fi admis doar sub acest aspect, se va casa în parte decizia recurată, iar cauza va fi trimisă aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului declarat de Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru motivele expuse mai sus, se va menţine dispoziţia din decizia atacată referitoare la respingerea apelului declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii P.L.C. şi S.T. împotriva deciziei nr. 104/A din 06 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat de Ministerul Finanţelor Publice.
Menţine dispoziţia din decizie referitoare la respingerea apelului declarat de reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7288/2012. Civil. Validare poprire. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 7295/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
