ICCJ. Decizia nr. 7362/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7362/2012

Dosar nr. 19840/3/2009

Şedinţa publică din 29 noiembrie 2012

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, sub nr. 4891/300/2008, înregistrată la data de 24 aprilie 2008, reclamanta I.E. a chemat în judecată pe pârâţii A.A. şi A.M., C.M. şi C.M.A., I.M. şi I.M.A. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 139,33 m.p., şi construcţia situată în imobilul din Bucureşti, sector 2.

În cauză s-au formulat cereri de chemare în garanţie, iar pârâţii A. şi I. au depus la dosar cerere completatoare a cererii de chemare în garanţie, solicitând chemarea în judecată şi a Ministerului Finanţelor Publice alături de vânzătorul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata valorii de circulaţie a apartamentelor de care vor fi evinşi, invocând faptul că în urma pronunţării deciziei de soluţionare a recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acţiunea în revendicare nu mai este admisibilă, în condiţiile existenţei unei legi speciale.

Reclamanta I.E. a depus la dosar cerere precizatoare şi completatoare, în contradictoriu cu pârâţii chemaţi iniţial în judecată, dar şi cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând în condiţiile disp. art. 480 C. civ., să se dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul descris în petitul cererii, iar în condiţiile dispoziţiilor art. 480-481 C. civ., a deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene, să se dispună obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Statul Român, la plata sumei de 348.028,37 euro, ca echivalent al bunurilor revendicate.

Prin sentinţa civilă nr. 1784 din 26 februarie 2009, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de obiectul cererii, de valoarea acestuia stabilită prin raportul de expertiză şi dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Reclamanta a depus la dosar certificat de moştenitor de pe urma defunctului A.A., solicitând introducerea în cauză şi continuarea judecăţii cu moştenitorii acestuia indicaţi în certificatul de moştenitor din 16 decembrie 2003, respectiv A.M., A.A.V. şi A.R.M.

Pe parcursul judecării cauzei a decedat şi reclamanta I.E., respectiv la data de 18 noiembrie 2009, conform certificatului de deces aflat la dosarul tribunalului, solicitându-se continuarea judecăţii de către moştenitorii acesteia, legatari universali, conform certificatului de moştenitor din 07 decembrie 2009, O.C. şi O.S.G.

Reclamanţii au depus la dosar notificările formulate de autoarea lor, I.E., în baza Legii nr. 10/2001, cu nr. 977, 978 şi 980/2001, pentru apartamentele 1, 3 şi 4 din imobil, precum şi sentinţa civilă nr. 10.074 din 11 septembrie 2000 de soluţionare a cererii de constatare a nulităţii contractelor încheiate de pârâţii A. şi I.

Prin sentinţa civilă nr. 2029 din 22 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, acţiunea principală astfel cum a fost precizată şi completată, formulată de reclamanţii O.C. şi O.S.G., în contradictoriu cu pârâţii A.A.V., A.R.M., A.M., C.M., C.M.A., I.M., I.M.A., Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice şi SC F. SA, a obligat pârâţii A.M., A.A.V., A.R.M., C.M., C.M.A., I.M. şi I.M.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele dobândite prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, din 26 februarie 1997, din 26 martie 1997 şi din 13 decembrie 1996, astfel cum sunt individualizate în aceste contracte, a admis cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii A.M., A.A.V., A.R.M., I.M. şi I.M.A. în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi a respins aceleaşi cereri în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, ca neîntemeiate, a obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice la plata către pârâţii A.M., A.A.V., A.R.M. a sumei de 105.947 euro şi către pârâţii I.M. şi I.M.A. a sumei de 141.409 euro, echivalent în RON la data plăţii, la cursul oficial al Băncii Naţionale a României, reprezentând preţul de piaţă al celor două imobile; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, ca rămasă fără obiect, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

Tribunalul analizând cauza, pe fond, a constatat următoarele:

Prin actul de vânzare-cumpărare din 1944, I.A. a dobândit imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 187,10 m.p. şi construcţie.

Prin actul dotal din 1949, I.A. a înzestrat-o pe fiica acestuia, I.E. cu apartamentul nr. 2, situat în imobilul din Bucureşti, imobil pe care reclamanta l-a stăpânit până la data formulării acţiunii, şi ulterior, până la data decesului, intervenit pe parcursul judecării cauzei, respectiv la data de 18 noiembrie 2009, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 07 decembrie 2009.

Potrivit certificatului de calitate din 12 iunie 1996, I.A. a decedat la data de 27 martie 1977, rămânând în calitate de moştenitor, reclamanta I.E.

Deşi, aspectul calităţii de moştenitor a fost dezbătut şi lămurit în şedinţa publică de la 19 martie 2010, tribunalul apreciază că se impune a se arăta încă o dată, că acest înscris face dovada calităţii de moştenitor a reclamantei I.E., având în vedere că această calitate poate fi dovedită cu orice mijloc de probă prevăzut de lege, iar eliberarea certificatului de calitate este prevăzută de Legea nr. 36/1995.

Chiar dacă pe certificat este făcută menţiunea potrivit căreia acesta ar fi fost valabil numai pentru Comisia de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti, instituită în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul apreciază că această notă este lipsită de relevanţă în prezenta cauză, puterea doveditoare a acestui certificat fiind dată de lege, indiferent de menţiunile pe care notarul public a înţeles să le consemneze pe înscris.

Imobilul dobândit de autorul reclamantei a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, aşa cum rezultă din nota de prezentare aflată la dosar, întocmită în anul 1996, în care se mai arată că imobilul constituia la acea dată 4 unităţi locative distincte, de sine stătătoare, determinate ca atare prin construcţia lor, reclamanta locuind în imobil în calitate de proprietar, în apartamentul primit ca dotă, imobilul fiind mixt, cu o cotă de naţionalizare de 75%, apartamentele 1, 3, şi 4 fiind ocupate cu forme legale de alţi locatari.

Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, întrunită în şedinţa din 27 septembrie 1996, a apreciat că cererea reclamantei de restituire în natură a apartamentelor preluate de către stat, formulată în baza acestei legi, nu se încadra în prevederile art. 2 din Legea nr. 112/1995, întrucât apartamentele erau ocupate cu forme legale de alţi locatari şi nu erau libere.

La data de 27 septembrie 1996, reclamanta I.E. a dat o declaraţie autentificată prin care a arătat că cele trei apartamente naţionalizate nu sunt disponibile la vânzare, declaraţia fiind înregistrată potrivit menţiunilor olografe efectuate pe acest înscris la Primăria Municipiului Bucureşti în 09 octombrie 1996, la Primăria Sectorului 2 Bucureşti în 06 octombrie 1996 şi la ICRAL Foişor în 09 octombrie 1996.

Prin sentinţa civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998, rămasă definitivă şi irevocabilă, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanta I.E., în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului Bucureşti şi SC F. SA şi a dispus obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie cota de 75% din imobilul situat în Bucureşti, sector 2.

Prin dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti din 05 noiembrie 1999, faţă de sentinţa civilă menţionată mai sus s-a dispus restituirea în proprietatea reclamantei I.E. a cotei de 75% din imobilul situat în Bucureşti, sector 2, predarea-primirea bunului, urmând a se face pe bază de proces-verbal.

În această cauză, intrarea în posesie, în privinţa imobilului retrocedat reclamantei prin hotărârea judecătorească menţionată şi prin dispoziţia primarului emisă ca urmare a hotărârii, nu a avut loc nici până în momentul prezentei hotărâri, întrucât anterior introducerii primei acţiuni în revendicare (11 februarie 1998), dar după darea declaraţiei din 27 septembrie 1996 de către reclamantă, apartamentele 1, 3 şi 4 au fost înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare din 26 februarie 1997 către pârâţii A., din 26 martie 1997 către pârâţii C. şi din 13 decembrie 1996 către pârâţii I.

În vederea obţinerii celor trei apartamente în natură, reclamanta I.E. a formulat două cereri de constatare a nulităţii absolute a celor trei contracte de vânzare-cumpărare, una înregistrată în 28 februarie 2000, pentru contractul de vânzare din 26 martie 1997 încheiat de pârâţii C., şi una înregistrată în 28 februarie 2000 pentru contractele de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 şi din 26 februarie 1997 încheiate de pârâţii I. şi A., cereri soluţionate irevocabil, prin respingerea lor, potrivit sentinţelor civile nr. 166 din 15 ianuarie 2001 şi nr. 1074 din 11 septembrie 2000 ale Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 166 din 15 ianuarie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, s-a admis acţiunea conexă formulată de pârâţii C. şi s-a constatat că sunt dobânditori de bună credinţă ai apartamentului nr. 3 din imobilul situat în Bucureşti, sector 2.

Tribunalul a apreciat că în cauză nu se mai impune a se analiza acţiunea în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale consacrate, ci urmează a se analiza în raport de dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din primul Protocol adiţional, care impun verificarea existenţei unui „bun” sau a unei „speranţe legitime” în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă.

În concursul dintre reclamanţi şi pârâţi, tribunalul a constatat că primii se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv şi în mod nerevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat şi admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, şi, implicit, se impune recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul lor.

Pârâţii, persoane fizice, din prezenta cauză, deţin hotărâri judecătoreşti, pronunţate ulterior admiterii cererii în revendicare, prin care au fost respinse cererile reclamantei I.E. de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, şi prin urmare, şi dreptul lor de proprietate a fost recunoscut irevocabil de instanţele judecătoreşti, care au reţinut buna-credinţă la cumpărarea imobilelor, deţinând la rândul lor, un „bun” în sensul Convenţiei.

În această situaţie, în condiţiile în care atât reclamantul cât şi pârâţii se prevalează de un „bun”, în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, tribunalul a apreciat că singura modalitate de a asigura accesul la justiţie pentru ambele părţi, este aceea prin care urmează să se dea câştig de cauză priorităţii în timp a dreptului de proprietate, recunoscut irevocabil de instanţele judecătoreşti, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, coroborată cu posibilitatea de despăgubire a pârâţilor-cumpărători la valoarea actuală de circulaţie a imobilului, posibilitate de care reclamanţii nu beneficiază încă.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel pârâţii C.M. şi C.M.A., A.M., A.A.V., A.R.M., I.M. şi I.M.A., cât şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 823/A din 26 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii pârâţi A.A.V., A.M., A.R.M., C.M.A., C.M., I.M.A. şi I.M. şi apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi O.C. şi O.S., intimatul pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi intimaţii chemaţi în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Analizând excepţiile invocate, Curtea de Apel a constatat că este nefondată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de către apelanţii-pârâţi C.M.A. şi C.M., deoarece nu este o acţiune în revendicare în contradictoriu cu Statul Român, ci este o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. prin care se solicită compararea titlurilor de proprietate deţinute de către reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice.

În ceea ce priveşte excepţia de netimbrare invocată de aceeaşi apelanţi, Curtea a constatat că este nefondată, având în vedere dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 potrivit căruia sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora sau de alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidentale.

Curtea a constatat că aceste dispoziţii legale sunt aplicabile în prezenta cauză, cererea fiind scutită de plata taxei de timbru.

Referitor la excepţia lipsei de interes a prezentului apel formulată de către intimaţii-reclamanţi O.C. şi O.S.G., Curtea a constatat că este nefondată, deoarece există interes în promovarea căii de atac a apelanţilor ce au pierdut posesia bunului pentru care deţin titlu de proprietate în favoarea intimaţilor-reclamanţi.

Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, a constatat că prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 24 aprilie 2008 de către I.E. s-a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca persoanele fizice-pârâţi în prezenta cauză, să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul şi construcţia situate în Bucureşti, sector 2, formată din apartementele nr. 1, nr. 2 şi nr. 4.

Calitatea procesuală activă a reclamantei a fost justificată prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 05 februarie 1944 şi înregistrat la Administraţia de Constatare Albastru şi certificatul de calitate de moştenitor din 12 iunie 1996 din care rezultă că este succesoarea defunctului I.A.

Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar din declaraţia aflată la dosar de fond, rezultă că I.E. la data de 09 octombrie 1996 a solicitat restituirea în natură a întregului imobil şi a solicitat să nu fie înstrăinate către cei care le deţineau cu contract de închiriere.

Aceeaşi cerere a fost depusă şi la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Local Sector 2, iar la data de 11 mai 1996 a depus la Primăria Municipiului Bucureşti cerere de restituire în natură a întregului imobil.

După efectuarea acestor demersuri, apartamentele în litigiu au fost înstrăinate astfel: către I.M.A. şi I.M., apartamentul nr. 4, la data de 13 decembrie 1996, către A.M. şi A.A., la data de 26 februarie 1997 şi către C.M. şi C.M.A., la data de 26 martie 1997.

În anul 1998 reclamanta I.E. a formulat acţiune în revendicare în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi SC F. SA, iar prin sentinţa civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998 au fost obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie cota de 75% din imobilul situat în Bucureşti, sector 2, sentinţă rămasă definitivă prin neapelare.

Din actele şi lucrările dosarului a rezultat că reclamanta I.E. a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor A.M. şi A.A., cât şi ale pârâţilor C.M.A. şi C.M., I.M.A. şi I.M., acţiuni ce au fost respinse.

În această situaţie, Curtea a constatat că părţile din prezenta cauză deţin un bun în sensul Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta I.E. având o speranţă legitimă de a deţine în natură acest bun, având în vedere sentinţa civilă nr. 18672 din 02 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, cât şi dispoziţia emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti la data de 05 noiembrie 1999 prin care s-a dispus restituirea în proprietatea acesteia şi a cotei de 75% din imobilul situat în Bucureşti, sector 2.

Curtea a constatat că reclamanta I.E. a formulat cerere de restituire în natură în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru întregul imobil ce a fost preluat în mod abuziv de către stat.

Prin sentinţa civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, au fost obligate Primăria Municipiului Bucureşti şi SC F. SA să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie şi cota de 75% din imobilul ce nu i-a fost restituit în natură prin dispoziţie administrativă.

Aceste demersuri au fost efectuate anterior apariţiei Legii nr. 10/2001 ce prevedea efectuarea procedurii administrative prin care persoanele îndreptăţite la restituire solicitau măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada 1945-1949 în mod abuziv.

La momentul apariţiei Legii nr. 10/2001 imobilul în litigiu nu mai era în posesia statului, iar titlul acestuia asupra bunului fusese anulat prin sentinţa civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998.

Acţiunea în revendicare împotriva statului este inadmisibilă dacă a fost formulată după apariţia Legii nr. 10/2001, când persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii puteau parcurge procedura administrativă pentru obţinerea măsurilor reparatorii în natură sau echivalent pentru imobilele preluate abuziv.

În prezenta cauză, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a stabilit că acţiunea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice este admisibilă având în vedere decizia nr. 33/2008 ce nu exclude posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare chiar în condiţiile existenţei legii speciale în situaţia în care reclamantul într-o asemenea acţiune se poate prevala de un bun ca noţiune autonomă în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar reclamanta I.E. se bucură de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Deoarece a fost admisă acţiunea în revendicare prin sentinţa civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998 s-a stabilit că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără titlu valabil, iar reclamanta are calitatea de proprietar, calitate ce aparţine şi pârâţilor persoane fizice, deoarece le-au fost menţinute contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În această situaţie, reclamanţii (succesorii defunctei I.E.) se pot prevala de un bun actual în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, drept confirmat prin sentinţa civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998, situaţie aplicabilă şi pârâţilor persoane fizice din prezenta cauză care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În această situaţie reclamanţii se află în posesia unui titlu original de proprietate asupra bunului revendicat prin dobândirea proprietăţii de la un adevărat proprietar, iar pârâţii persoane fizice au dobândit dreptul de proprietate asupra bunului de la un neproprietar, titlul acestuia fiind anulat prin sentinţa civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

Curtea a constatat că atât reclamanţii, cât şi pârâţii deţin un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie în care prevalează posibilitatea de despăgubire pentru pierderea posesiei bunului de către una din părţi.

Din actele şi lucrările dosarului a rezultat că reclamanţii nu se pot bucura de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, neexistând posibilitatea acordării unor despăgubiri efective către proprietarii deposedaţi de imobilele naţionalizate, iar demersurile reclamantei I.E. s-au materializat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, situaţie în care aceasta nu poate urma calea administrativă pentru imobilul preluat abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Curtea a constatat că s-a stabilit şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului faptul că există posibilitatea despăgubirii integrale a pârâţilor ce deţin un bun în acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.

Curtea a constatat, prin urmare, că reclamanţii nu au posibilităţi reale de a obţine măsuri reparatorii pentru bunul preluat în mod abuziv, iar pârâţii persoane fizice pot să se prevaleze de dispoziţiile Legii nr. 1/2009 şi au posibilitatea de a primi o despăgubire echivalentă cu valoarea actuală de circulaţie a imobilului, posibilitate ce nu aparţine şi reclamanţilor.

În această situaţie, pentru a exista un echilibru raportat la situaţia juridică a tuturor părţilor cărora li se recunoaşte existenţa unui bun, restituirea în natură a imobilului către reclamanţii ce nu pot primi o despăgubire, reprezintă soluţia legală şi echitabilă raportat la faptul că pârâţii persoane fizice pot primi valoarea actuală de circulaţie a imobilului de care sunt deposedaţi şi în vederea acestui drept le-au fost admise cererile de chemare în garanţie formulate în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi întemeiate pe dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte apelul formulat de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Curtea a constatat că este nefondat, având în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 şi Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la plata preţului de piaţă pentru apartamentele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de acest text de lege cu privire la faptul că aceştia deţin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, constatându-se valabilitatea acestor contracte, dar chiriaşii cumpărători fiind în situaţia în care pierd posesia bunului pentru care deţin aceste titluri de proprietate.

De asemenea, calitatea procesuală pasivă a acestei părţi este stabilită de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 ce indică în mod expres că Ministerul Finanţelor Publice este titularul obligaţiei de despăgubire pentru plata preţului de piaţă al imobilului de care sunt deposedaţi chiriaşii cumpărători ce au dobândit proprietatea în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pentru considerentele arătate, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva deciziei menţionate mai sus au declarat recurs, în termen legal, pârâţii A.A.V., A.M. şi A.R.M., I.M. şi I.M.A., C.M. şi C.M.A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâţii A.A.V., A.M. şi A.R.M., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., au susţinut, în esenţă, următoarele:

1. Interpretând în mod eronat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la noţiunea de „bun”, instanţa de apel a apreciat în mod nelegal faptul că este îndeplinită condiţia existenţei în favoarea intimatilor-reclamanţi a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană.

2. Nu prezintă consecinţe juridice şi nu sunt opozabile acestor pârâţi hotărârile judecătoreşti pronunţate ulterior cumpărării apartamentului, într-un dosar în care nu au fost parte, iar cele reţinute în considerentele acelor hotărâri cu privire la valabilitatea titlului statului şi la posibilitatea intimaţilor-reclamanţi de a obţine restituirea în natură, nu pot fi extinse la litigiul prezent pentru a se justifica o speranţă legitimă la restituirea apartamentului cumpărat prin contractul a cărui valabilitate a fost confirmată prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

3. Analizarea legalităţii hotărârii recurate şi temeiniciei acţiunii în revendicare urmează să fie soluţionată prin raportare atât la dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sectiiile unite, cât şi la existenţa în patrimoniul intimaţilor-reclamanţi a unui „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, soluţia ce se impune fiind de admitere a recursului pârâţilor şi de respingere ca nelegală şi netemeinică a acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi.

Chiar dacă decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, nu duce la respingerea ca inadmisibilă a acţiunii, neconstituind un veritabil „fine de neprimire” pentru acţiunea în revendicare, cererea intimatilor-reclamanţi urmează să fie analizată inclusiv prin raportare la considerentele deciziei pronunţate în recursul în interesul legii şi la circumstanţele speciale ale cauzei.

4. Instanţa învestită cu soluţionarea prezentului recurs formulat împotriva hotărârii prin care a fost admisă acţiunea în revendicare trebuie să aibă în vedere situaţia specială a imobilului în litigiu, hotărârea recurată fiind nelegală pentru următoarele considerente:

a) Titlul de proprietate exhibat de pârâţi (contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995) a fost validat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (sentinţa civilă nr. 10.074 din 11 septembrie 2000), ce se bucură de autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte considerentele ce au stat la baza pronunţării soluţiei.

b) Până la momentul încheierii de către pârâţi a contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, intimaţii-reclamanţi (autoarea acestora) nu au întreprins niciun demers judiciar pentru a încerca să îşi valorifice pretinsul drept de proprietate prin restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, astfel încât la momentul cumpărării apartamentului în baza legii speciale nu exista înregistrată o cerere de restituire.

Acest aspect este confirmat inclusiv de considerentele hotărârilor judecătoreşti irevocabile prin care a fost respinsă cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât intimaţii-reclamanţi nu au întreprins nicio diligenţă în sfera restituirii imobilului anterior vânzării acestuia către foştii chiriaşi.

c) Intimatii-reclamanti nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru a obţine restituirea în natură a imobilului.

Dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 nu pot fi interpretate în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia.

Prin hotărârea din data de 12 octombrie 2010 în cauza „Maria Atanasiu şi alţii împotriva României” (singura hotărâre „pilot” pronunţată în materia imobilelor preluate abuziv), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern. De exemplu când este confirmat printr-o jurisprudenta bine stabilită a instanţelor.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâţii I.M. şi I.M.A., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susţinut, în esenţă, următoarele:

1. Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Sub un prim aspect, în raport de argumentele expuse în continuare, instanţa de control urmează să observe că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dispoziţii în raport de care se impunea respingerea acţiunii în revendicare promovate de intimaţii-reclamanţi O.

Conform principiului specialia generalibus derogant, concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, aceasta din urmă aplicându-se cu prioritate situaţiilor juridice vizate.

În ceea ce priveşte materia restituirii imobilelor preluate abuziv, nu există nici o raţiune pentru a se considera că restituirea în natură ar fi obligatorie în toate cazurile, iar împrejurarea că norma specială derogă de la norma generală vizează numai modalitatea de obţinere a acestei restituiri în natură de către foştii proprietari, respectiv urmând procedura Legii nr. 10/2001 sau printr-o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.

În consecinţă, acţiunea reclamanţilor O. nu putea fi soluţionată făcând abstracţie de reglementările speciale (dispoziţiile Legii nr. 10/2001) existente cu privire la dreptul lor de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind norma specială care, în speţă, prevedea acordarea de despăgubiri.

Împrejurarea că intimaţii-reclamanţi au invocat o hotărâre judecătorească prin care Primăria Muncipiului Bucureşti şi SC F. SA au fost obligate să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul nu este de natură a schimba în vreun fel circumstanţele cauzei, de vreme ce această hotărâre nu a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâţii, nefiindu-le opozabilă.

În acest sens, instanţa de control trebuie să aibă în vedere principiul relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti, regula după care o hotărâre judecătorească nu poate profita şi nici vătăma terţilor, efectele sale limitându-se la sfera părţilor implicate în proces.

2. Hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.

Sub acest aspect, urmează să se aibă în vedere că instanţa de apel a apreciat că reclamanţii acţiunii în revendicare au un „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ce rezultă din sentinţa civilă nr. 18672 din 02 decembrie 2998 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti.

Agumentul instanţei de apel este greşit şi nu poate fi primit, întrucât, astfel cum s-a arătat, această hotărâre judecătorească nu este opozabilă pârâţilor, nefiind pronunţată în contradictoriu cu aceştia.

În aceste condiţii, în prezentul litigiu nu se poate susţine cu temei că reclamanţii au un „bun” în sensul Convenţiei, bun care să poate fi opus pârâţilor şi în raport de care să fie admisă acţiunea în revendicare.

Prin urmare, toate discuţiile făcute de către instanţa de apel, în sensul existenţei unor bunuri în sensul Convenţiei, atât în patrimoniul reclamanţilor, cât şi în cel al pârâţilor, de natură a conduce la compararea titlurilor de proprietate, sunt superflue, în speţă fiind direct aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de care se impunea respingerea acţiunii în revendicare.

3. Hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Chiar şi în măsura în care s-ar aprecia că reclamanţii ar avea un „bun” în sensul Convenţiei, urmează ca instanţa de control să observe că soluţia de respingere a apelului pârâţilor şi de menţinere a soluţiei de admitere a acţiunii în revendicare promovată de reclamanţii O., în calitate de foşti proprietari, împotriva chiriaşilor cumpărători pe Legea nr. 112/1995, nu se justifică din perspectiva dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În consecinţă, în raport de toate aspectele expuse, se solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului promovat de pârâţi şi, pe cale de consecinţă, să se respingă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii O.C. şi O.S., ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâţii C.M. şi C.M.A., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au arătat, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu aplicarea greşită a legii - pe anumite aspecte, şi fără un temei legal în ce priveşte anumite chestiuni.

Astfel, deşi constată instanţa de apel faptul că părţile din prezenta cauză, respectiv atât recurenţii-pârâţi, cât şi intimaţii-reclamanţi, deţin un „bun” în sensul Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta aplică în mod greşit dispoziţiile art. 1 pct. 7 din Legea nr. 1/2009, care modifică şi completează art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a prevăzut că „În cazul in care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a intregului imobil, teren şi construcţii, stabilita potrivit standardelor internaţionale de evaluare”.

Se învederează instanţei de recurs faptul că intimata-reclamantă, prin cererea precizatoare şi completatoare a acţiunii principale, a prevăzut posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru bunul preluat abuziv, formulând un capăt de cerere distinct, prin care solicita suma de 348.028,37 euro ca echivalent al bunului revendicat.

Deşi instanţa de apel motivează soluţia restituirii în natură prin faptul că „reclamanţii nu au o posibilitate reală de a obţine măsuri reparatorii pentru bunul preluat în mod abuziv”, aceasta nu s-a pronunţat pe capătul 2 al cererii principale în sensul admisibilităţii sale.

Singura motivare a instanţei de apel pentru menţinerea soluţiei instanţei de fond în sensul restituirii în natură a bunului revendicat este nu un temei de drept, ci „un echilibru raportat la situaţia juridică a tuturor pârâţilor”, respectiv o soluţie echitabilă, criterii absolut subiective, lipsite de substanţă juridică şi, chiar mai mult, încălcând dispoziţii legale exprese.

În concluzie, se solicită instanţei de recurs admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei şi sentinţei, în sensul respingerii acţiunii principale.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul-chemat în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut următoarele:

Instanţa de apel, în mod greşit a respins apelul Ministerului Finanţelor Publice, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia în ceea ce priveşte restituirea preţului la valoarea de piaţă a imobilului, fără a lua în considerare motivele de apel formulate de acest pârât.

Astfel, recurentul pârât înţelege să reitereze excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., reţinute şi de instanţa de fond în considerentele hotărârii, se solicită să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC F. SA, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.

Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.

Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală, pentru evicţiunea totală a vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind privind restituirea valorii preţului pentru imobilul în cauză la preţul de circulaţie.

Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.

De asemenea, se susţine că nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, faţă de dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres situaţia în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului actualizat la valoarea de piaţă plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi anume în ipoteza în care aceste contracte au fost anulate irevocabil.

Se apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, prin urmare Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la restituirea preţului actualizat la valorea de piaţă.

Mai mult, în speţă nu este îndeplinită nici cea de a doua condiţie, respectiv contractul să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Astfel, deşi s-a învederat instanţei şi în apel, faptul că „I.E. a formulat o primă cerere de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995, înregistrată sub în 27 iunie 1996 la Consiliul Local Sector 2”, deci anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, aşa încât, dacă pârâţii ar fi făcut demersuri şi la Comisia de aplicare a legii speciale, ar fi observat că se contestă valabilitatea titlului statului şi, prin urmare, imobilul ar fi putut să nu mai poată fi înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

De asemenea, instanţele anterioare au avut în vedere şi declaraţia reclamantei I.E., autentificată în 27 septembrie 1996, prin care a arătat că cele trei apartamente naţionalizate nu sunt disponibile la vânzare, declaraţie înregistrată la toate instituţiile care se ocupau de vânzarea imobilelor în baza Legii nr. 112/1995.

În aceste condiţii se consideră că pârâţii ştiau despre faptul că imobilul avea toate şansele de a fi retrocedat foştilor proprietari, ceea ce conduce indubitabil la reaua credinţă din partea acestora la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

În consecinţă, se solicită să se admită recursul aşa cum a fost formulat, să se modifice decizia civilă atacată, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, respingând acţiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, şi în subsidiar, respingerea acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate, urmând să le respingă.

Luând în examinare, mai întâi, recursurile formulate de pârâţii persoane fizice - A.A.V., A.M. şi A.R.M., I.M. şi I.M.A., C.M. şi C.M.A., Înalta Curte constată că în susţinerea motivelor de nelegalitate formulate, recurenţii pârâţi au invocat o serie de argumente ce se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia şi tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, o primă critică ce se regăseşte în toate recursurile pârâţilor-persoane fizice, vizează modalitatea de soluţionare a chestiunii inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pendente, aspect cu privire la care, Curtea de Apel a constatat că este nefondată excepţia inadmisibilităţii, deoarece acţiunea de faţă nu este o acţiune în revendicare formulată în contradictoriu cu statul, ci este o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., prin care se solicită compararea titlurilor de proprietate deţinute de către intimaţii reclamanţi cu titlurile de proprietate deţinute de către recurenţii pârâţi-persoane fizice.

Înalta Curte constată că excepţia inadmisibilităţii vizează exerciţiul dreptului la acţiune însăşi, reprezentând deci o excepţie de fond, şi în consecinţă, în deplină concordanţă cu practica instanţelor judecătoreşti în această materie, constată că s-a stabilit corect în speţă, că este pe deplin admisibilă acţiunea în revendicare de faţă.

De menţionat este că analiza acţiunii în revendicare pendente nu s-a realizat exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci şi în considerarea Legii nr. 10/2001, a normelor şi jurisprudenţei instanţei de contencios european privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, premisă impusă de altfel, şi prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.

Din situaţia de fapt stabilită în speţă, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 24 aprilie 2008, autoarea reclamanţilor, I.E., a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca pârâţii-persoane fizice, să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul şi construcţia situate în Bucureşti, sector 2, formată din apartamentele nr. 1, nr. 2 şi nr. 4.

Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat prin naţionalizare, în temeiul Decretului nr. 92/1950, în cotă de 75%.

Pentru prima oară, la data de 11 mai 1996, I.E., autoarea intimaţilor reclamanţi, a depus la Primăria Municipiului Bucureşti o cerere de restituire în natură a întregului imobil.

Ulterior, la data de de 09 octombrie 1996, I.E. a solicitat restituirea în natură a întregului imobil şi să nu fie înstrăinate apartamentele către cei care le deţineau cu contracte de închiriere. Aceeaşi cerere a fost depusă şi la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Local Sector 2 Bucureşti.

De asemenea, s-a avut în vedere şi declaraţia reclamantei I.E., autentificată în 27 septembrie 1996, prin care a arătat că cele trei apartamente naţionalizate nu sunt disponibile la vânzare, declaraţie înregistrată la toate instituţiile care se ocupau de vânzarea imobilelor în baza Legii nr. 112/1995.

După efectuarea acestor demersuri de către autoarea intimaţilor reclamanţi, apartamentele în litigiu au fost înstrăinate astfel: către I.M.A. şi I.M., la data de 13 decembrie 1996, către A.M. şi A.A., la data de 26 februarie 1997 şi către C.M. şi C.M.A., la data de 26 martie 1997.

În anul 1998 autoarea I.E. a formulat acţiune în revendicare în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi SC F. SA, iar prin sentinţa civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998 au fost obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie cota de 75% din imobilul situat în Bucureşti, sector 2, sentinţă rămasă definitivă prin neapelare.

Totodată, acţiunile în anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor A.M. şi A.A., cât şi ale pârâţilor C.M.A. şi C.M., I.M.A. şi I.M., au fost respinse în mod irevobabil.

Prin urmare, prin sentinţa civilă nr. 18672 din 02 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, cât şi prin dispoziţia emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti la data de 05 noiembrie 1999, în baza acestei sentinţe, s-a dispus restituirea în proprietatea autoarei intimaţilor reclamanţi a cotei de 75% din imobilul situat în Bucureşti, sector 2.

La momentul apariţiei Legii nr. 10/2001 imobilul în litigiu nu mai era în posesia statului, iar titlul acestuia asupra bunului fusese anulat prin sentinţa civilă nr. 18679 din 02 decembrie 1998, rămasă irevocabilă.

După intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, autoarea intimaţilor reclamanţi, numita I.E., a formulat notificare solicitând restituirea în natură a imobilului ce i-a fost naţionalizat. Notificarea nu a fost soluţionată până în prezent.

Pornind de la această situaţie de fapt, pe deplin stabilită în speţă, şi de la premisa că, în cauză, există titluri de proprietate valabile, cel al intimaţilor reclamanţi - pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilul şi a fost recunoscut dreptul de proprietate al autoarei lor prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, şi cel al recurenţilor pârâţi-persoane fizice, în condiţiile în care contractele de vânzare-cumpărare ale acestora au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii şi cu bună-credinţă, existând hotărâri judecătoreşti de validare a acestora, instanţele anterioare procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, au hotărât ca intimaţii reclamanţi să dobândească bunul imobil în natură.

În contextul acestor considerente, instanţa de recurs constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii situaţia de fapt astfel stabilită, urmând a confirma soluţiile pronunţate de instanţele anterioare, cu consecinţa respingerii recursurilor de faţă.

Referitor la criticile de nelegalitate invocate de recurenţii pârâţi, privind încălcarea/aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 10/2001, în sensul că s-a nesocotit existenţa normei speciale care reglementează cadrul juridic general pentru redobândirea imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada de referinţă a legii, reţinându-se şi aplicându-se în mod greşit prevederile de drept comun în materie, Înalta Curte constată că, în speţă, instanţele anterioare au aplicat considerentele pentru care prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanţe, s-a statuat că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Instanţa supremă reţine că prin sentinţa civilă nr. 18672 din 02 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevovabilă, a fost recunoscut şi reconfirmat, practic, dreptul de proprietate al fostului proprietar asupra imobilului în litigiu, intimaţii-reclamanţi având, în mod indubitabil, un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Referitor la susţinerea privind inopozabilitatea acestei hotărâri judecătoreşti faţă de recurenţii pârâţi-persoane fizice, Înalta Curte, analizând relevanţa hotărârii prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, constată că pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Este de necontestat că în raport de această hotărâre judecătorească reclamanţii au un bun, situaţie în care aceştia pot pretinde protecţia dreptului lor de proprietate şi valorificarea sa, inclusiv prin intermediul prezentei acţiuni.

Efectul pozitiv al hotărârii definitive şi irevocabile de retrocedare a bunului - în sensul că ce s-a tranşat deja jurisdicţional reprezintă realitatea raportului de drept adus în faţa instanţei - se impune noii situaţii litigioase deduse judecăţii, aspectul excluderii imobilului din sfera legii speciale de reparaţie, ca o consecinţă a admiterii cererii de revendicare îndreptate de autoarea intimaţilor reclamanţi împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 2 şi SC F. SA, intrând în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte a avut în vedere în acest sens şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 parag. 1 din Convenţie, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care afirmă preeminenţa dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudenţa curţii europene, fiind principiul securităţii raporturilor juridice.

În speţă, întrucât părţile litigante-persoane fizice deţin fiecare titlu de proprietate recunoscut ca valabil pe cale judecătorească, şi au fiecare un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, în conflictul dintre ele, s-a recunoscut dreptul intimaţilor reclamanţi de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia li s-a recunoscut de către instanţele judecătoreşti, cu efect retroactiv şi nerevocabil, dreptul de proprietate.

În acelaşi sens este jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat: „în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri” (cauza Străin contra României), privaţiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1, în condiţiile în care „dreptul român în vigoare la vremea respectivă şi în special Legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privaţiuni” (cauza Porţeanu contra României).

În aceste circumstanţe, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaşi, vânzare ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al intimaţilor-reclamanţi.

Pe de altă parte, în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene s-a statuat că, în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine la rândul său un „bun”, în sensul Convenţiei, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune intervenită în speţă, urmare admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenţie, ca o condiţie de a se plânge Curţii pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (cauza Tudor şi Tudor contra României).

În acest context, analizând doctrina şi jurisprudenţa interne în această materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut caracterul concret, eficient şi accesibil al acţiunii în garanţie pentru evicţiune, întemeiată pe Codul civil sau pe legile speciale edictate în această materie.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în speţă, nefiind fondat motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii pârâţi-persoane fizice.

Examinând recursul declarat de pârâtul-chemat în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Înalta Curte constată că principala critică formulată priveşte greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât în ceea ce priveşte restituirea preţului la valoarea de piaţă a imobilului.

Recurentul pârât înţelege să reitereze excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, atât în raport cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., cât şi în raport cu dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009.

Curtea de Apel a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, şi Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la plata preţului de piaţă pentru apartamentele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de acest text de lege cu privire la faptul că pârâţii deţin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, constatându-se valabilitatea acestor contracte, iar pârâţii chiriaşi cumpărători sunt în situaţia în care pierd posesia bunului pentru care deţin aceste titluri de proprietate.

Art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor intenţionale de evaluare.

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, stabileşte obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul prevăzut la alin. (2) şi (2¹) plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Aceste dispoziţii legale au un caracter special, derogator de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a ministerului în litigiile decurgând din restituirea preţului.

Obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, aşa cum este ea stabilită de dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligaţia Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui preţul către chiriaşul evins de un terţ, proprietar al imobilului în litigiu.

Desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu a fost făcută implicit, ca efect al hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în revendicare formulată de autoarea intimaţilor reclamanţi, fost proprietar al imobilului în litigiu.

Constatând că situaţia de fapt reţinută în speţă se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2¹) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, în cauză s-a făcut o corectă aplicare a normei speciale, potivit principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant.

Celelalte aspecte relevate, privind faptul că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia ca actele de vânzare-cumpărare să fi fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, sau cele referitoare la buna/reaua credinţă a chiriaşilor cumpărători nu mai prezintă relevanţă în acest proces, dată fiind puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti, definitive şi irevocabile, prin care a fost retrocedat imobilul în litigiu fostului proprietar şi prin care s-a constatat valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare ale chiriaşilor cumpărărători în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speţă, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia dedusă judecăţii, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii A.A.V., A.M. şi A.R.M., I.M. şi I.M.A., C.M. şi C.M.A. şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 823/A din 26 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 7366/2012. Civil		ICCJ. Decizia nr. 7253/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 7362/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Pretenţii. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7362/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Pretenţii. Recurs