ICCJ. Decizia nr. 780/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 780/2012
Dosar nr. 4446/99/2009
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 1873 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Iaşi s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul F.E. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., prin D.G.F.P. Iaşi. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale.
Totodată, a fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 4941 din 30 octombrie 2001, Judecătoria Iaşi a dispus condamnarea inculpatului F.E., la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) C. pen. şi 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen. Pedepsele aplicate au fost contopite în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare. Căile de atac, apel şi recurs, exercitate de inculpatul F.E. împotriva acestei sentinţe penale au fost respinse prin decizia penală nr. 1437 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iaşi şi decizia penală nr. 517 din 24 iunie 2003 a Curţii de Apel Iaşi. În puterea acestei hotărâri judecătoreşti, condamnatul F.E. a fost arestat la data de 22 ianuarie 2007 de autorităţile judiciare spaniole în vederea predării sale către România, mandatul de executare a pedepsei închisorii cu nr. 6435/2001 fiind emis la data de 1 iulie 2003.
În procedura rejudecării după extrădare, Judecătoria Iaşi a pronunţat la data de 22 august 2007, sentinţa penală nr. 2408, prin care a fost admisă cererea de rejudecare după extrădare formulată de condamnatul F.E., dispunându-se anularea sentinţei penale nr. 4941 din 30 octombrie 2001 a Judecătoriei Iaşi, menţinută prin decizia penală nr. 1437 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iaşi şi definitivă prin decizia penală nr. 517 din 24 iunie 2003 a Curţii de Apel Iaşi. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., inculpatul F.E. a fost achitat. S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză. Conform adresei nr. X – 39271 din 12 octombrie 2007 reclamantul F.E. a fost pus în libertate la data de 22 august 2007. Apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi împotriva acestei sentinţe penale a fost respins prin decizia penală nr. 84 din 19 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi, definitivă.
În contextul hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată şi analizate diacronic rezultă, în puterea autorităţii de lucru judecat de care se bucură sentinţa penală nr. 2408 din 22 august 2007 a Judecătoriei Iaşi, că reclamantul F.E. a fost lipsit de libertate în mod nelegal pe o perioadă de 7 luni, respectiv 22 ianuarie 2007 – 22 august 2007. Achitarea sa a fost pronunţată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 11 lit. c) C. proc. pen., reţinându-se că faptele nu au fost săvârşite de inculpat.
Caracterul nelegal al privării sale de libertate determină în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art. 504 – art. 506 C. proc. pen.
Astfel, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţia României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
La rândul său, Codul de procedură penală cuprinde în cadrul art. 504 – art. 507 dispoziţii legale exprese, speciale, aplicabile reparării pagubei materiale sau daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării şi restrângerii de libertate în mod nelegal.
Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Totodată, în conformitate cu art. 505 alin. (1), la stabilirea întinerii reparării se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală.
Ca atare, răspunderea statului [(art. 506 alin. (3) C. proc. pen., pentru obţinerea reparării pagubei persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială domiciliază, chemând în judecată civilă statul care este citat prin M.F.P.)] este strict circumstanţiată, ipotezelor avute în vedere de legiuitor, fiind o răspundere directă, cauzată de erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
Contrar susţinerilor pârâtului din întâmpinare, situaţia de fapt litigioasă dedusă judecăţii aparţine, astfel cum rezultă cu evidenţă din cele deja relevate, primei ipoteze a textului de lege fiind în prezenţa unei hotărâri definitive de achitare pronunţată ca urmare a rejudecării cauzei unei persoane, care a fost condamnată definitiv şi care a executat din totalul pedepsei închisorii la care a fost condamnată, un interval de timp de 7 luni de zile.
Daunele morale constituie o componentă importantă a răspunderii civile, răspundere care are ca scop nu numai repararea daunelor materiale dar şi a celor morale.
Prin lipsirea de libertate în mod nelegal reclamantului i s-a adus, în primul rând, un prejudiciu, o pagubă morală independent de orice leziune - fizică. Această pagubă rezultă din atingerile aduse vieţii private, cinstei, onoarei, creditului moral, poziţiei sociale a reclamantului din cauza arestării sale în cursul lunii ianuarie 2007, stare de arest care a durat 7 luni de zile. În acest fel a fost violată injust integritatea psiho – fizică a reclamantului ce a modificat în mod înrăutăţitor modul său de a fi şi care se repercutează negativ asupra sferei individuale a reclamantului în manifestările sale de viaţă relevante din punct de vedere juridic. Prin natura sa imanentă, faptul constând în privarea de libertate, este în putere a produce oricărei persoane un prejudiciu afectiv. Un astfel de prejudiciu prezumat a fost relevat de testimoniile administrate în cauză, testimonii care prezintă umoarea reclamantului privită comparativ înainte de arestarea sa şi ulterior acestui moment.
Alăturat prejudiciului afectiv reclamantul a suferit şi un prejudiciu fizic, corporal, urmare a bolilor debutate în perioada de detenţie, insuficienţă respiratorie şi hipertensiune arterială. În acest sens sunt depoziţiile martorilor audiaţi în cauză.
Doctrina juridică română şi practica judiciară admit repararea bănească a daunelor morale, deoarece consideră că indemnizaţia acordată persoanei vătămate, deşi nu poate repara propriu-zis prejudiciul moral cauzat, dă totuşi, o anumită satisfacţie compensatorie acesteia. Repararea daunelor morale, prin indemnizaţii băneşti, este eficientă deoarece sumele de bani acordate persoanelor vătămate sunt capabile să-i ofere acesteia o satisfacţie compensatorie de natură a-i uşura suferinţele psihice.
De altfel, C.E.D.O. a reţinut constant că în cazurile de violare a art. 5, paragraful I al Convenţiei privind privarea nelegală de libertate sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul produs victimei, atât material cât şi moral, pe perioada detenţiei nelegale.
Realitatea că prejudiciile morale, datorită naturii lor, nu pot fi evaluate în bani nu implică nicidecum imposibilitatea stabilirii cuantumului indemnizaţiei de reparare a daunelor morale. Indemnizaţia acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuie să reprezinte în realitate, o reparare a acestuia, în sensul unei compensaţii sau satisfacţii compensatorii.
Întrucât, aprecierea pagubei morale suferite nu se rezumă la determinarea „preţului” suferinţelor psihice care sunt inestimabile, tribunalul este chemat la o apreciere multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi a implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale a reclamantului.
Pe planul fizic şi psihic al vieţii sale, reclamantului i-a fost îngrădită libertatea pe o durată apreciabilă în timp, respectiv 7 luni, perioadă în care a fost privat de viaţa normală şi liniştită pe care o avea anterior arestării sale. Totodată, tribunalul a avut în vedere şi modul în care starea de detenţie a determinat viaţa reclamantului în viitor.
Întrucât criteriul de stabilire a cuantumului indemnizaţiei destinate reparării daunelor morale, respectiv criteriul gravităţii şi importanţei pagubei morale, nu pot fi decât orientative şi nu exacte se are în vedere şi criteriul echităţii. Aceasta pentru motivul că indemnizaţia destinată reparării pagubei morale trebuie să fie justă, echitabilă şi nu exagerată. Ca atare, urmărind o justă şi integrală dezdăunare a reclamantului F.E., acordarea daunelor morale în sumă de 50.000 lei permite acestuia să-şi creeze o anumită ambianţă prin care să compenseze cel puţin parţial acele posibilităţi şi satisfacţii de care a fost lipsit pe nedrept în perioada arestării de 7 luni.
Relevă tribunalul şi jurisprudenţa constantă sub aspectul daunelor morale a C.E.D.O., care, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele fiecărei cauze adoptă o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate (cauza K., cauza C., cauza D. împotriva României).
Cererea reclamantului de acordare a daunelor materiale a fost respinsă. Paguba materială suferită de reclamant prin arestarea lui nelegală este dincolo de orice echivoc şi rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză. Însă, ceea ce nu a avut putinţă reclamantul a dovedi este cuantumul daunelor materiale produse în patrimoniul său. Tribunalul nu are căderea de a aprecia, în absenţa unor elemente concrete şi relevante ce trebuiau a-i fi prezentate nu doar prin susţineri, ci şi prin dovezi administrate înaintea sa, asupra cuantumului daunelor materiale solicitate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul F.E. şi pârâtul S.R. prin M.F.P., prin D.G.F.P. Iaşi.
Prin decizia civilă nr. 22 din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate.
În ceea ce priveşte apelul formulat de S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Iaşi, Curtea a reţinut următoarele:
Critica vizând neaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor legale privind răspunderea statului nu poate fi primită. Astfel, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora o persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a prejudiciului suferit, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Aceste dispoziţii sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 48 alin. (3) teza I din Constituţia României.
În speţă, reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 4941 din 30 octombrie 2001, definitivă. În puterea acestei hotărâri judecătoreşti, reclamantul a fost arestat la data de 22 ianuarie 2007.
În procedura rejudecării după extrădare, Judecătoria Iaşi a pronunţat sentinţa penală nr. 2408 din 22 august 2007, definitivă. Prin această sentinţă a fost admisă cererea de rejudecare după extrădare, iar instanţa a anulat sentinţa penală nr. 4941 din 30 octombrie 2001 a Judecătoriei Iaşi şi a achitat pe reclamant în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c), reţinându-se că faptele nu au fost săvârşite de inculpat. Totodată, s-a dispus punerea de îndată în libertate a reclamantului.
Raportat la dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., corect instanţa a constatat că dreptul reclamantului de a obţine repararea prejudiciului suferit prin deţinerea sa ilegală este întemeiat şi că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 505 C. proc. pen.
Drept urmare, criticile din apelul S.R., formulate sub acest aspect, sunt nefondate.
Nefondată este şi critica privind cuantumul daunelor morale acordate reclamantului.
Daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte.
În această materie operează pe deplin principiul reparaţiei integrale care guvernează răspunderea civilă delictuală.
Este evident, în speţă, că au fost lezate valori morale esenţiale ale reclamantului, astfel că cuantumul daunelor morale, raportat la circumstanţele speţei, a fost corect stabilit.
În ceea ce priveşte apelul reclamantului F.E., Curtea a reţinut că este nefondat.
Astfel, corect prima instanţă a argumentat în sensul că prejudiciile morale nu pot fi evaluate în bani, dar nu implică imposibilitatea stabilirii cuantumului indemnizaţiei de reparare a daunelor morale, aceasta reprezentând o compensaţie, sau o satisfacţie compensatorie.
Într-adevăr, reclamantului prin faptul arestării sale nelegale timp de 7 luni i s-a adus atingere onoarei, demnităţii, prestigiului şi credibilităţii sale.
În mod deosebit suferinţa sa psihică a fost intensificată raportat la faptul că unicul său copil a fost lipsit pe un interval de 7 luni de grija şi afecţiunea singurului părinte rămas în viaţă.
Indemnizaţia stabilită de 50.000 lei este justă, echilibrată şi nu este exagerată dând reclamantului o satisfacţie corespunzătoare.
Curtea a constatat că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi la finalitatea indemnizaţiei cu titlu de daune morale, cererea reclamantului de acordare de daune morale în cuantum de 200.000 Euro este excesivă.
Constatând în mod corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, instanţa s-a pronunţat în echitate şi în consens cu jurisprudenţa C.E.D.O. atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale la 50.000 lei.
În ceea ce priveşte daunele materiale, reclamantul avea obligaţia potrivit art. 1169 C. civ., să le probeze, dar nu le-a dovedit, susţinerile sale în legătură cu prejudiciul material neavând corespondent cu probele administrate în cauză.
Drept urmare, soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică, apelul reclamantului a fost respins, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, atât reclamantul, cât şi pârâtul în cauză.
Reclamantul F.E. critică hotărârea instanţei de apel sub aspectul cuantumului daunelor morale, considerând că suma de 50.000 lei acordată ca indemnizaţie pentru prejudiciul moral suferit este extrem de mică.
În acest sens arată că, este adevărat că instanţele de judecată nu pot cuantifica cu exactitate prejudiciul moral suferit, însă lipsirea de libertate o perioadă de peste 7 luni nu poate fi satisfăcută cu acordarea sumei de 50000 lei, adică 11.904 Euro.
Arestarea nu a fost doar o simplă privare de libertate. Aceasta a fost de natură a-i leza valorile morale esenţiale, situaţia profesională, socială şi familială.
În consecinţă, solicită să se analizeze toate aspectele relatate, să se admită recursul formulat şi să se majoreze cuantumul indemnizaţiei de la 50.000 lei la 200.000 Euro.
Pârâtul S.R. prin M.F.P., prin D.G.F.P. Iaşi, critică hotărârea atacată, în special, cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, suma acordată de instanţele anterioare fiind considerată mult prea mare pentru perioada de 7 luni cât a fost arestat reclamantul.
În acest sens, arată că instanţa de apel a interpretat greşit actele deduse judecăţii şi nu a ţinut cont de susţinerile pârâtului, având în vedere probatoriul insuficient depus de reclamant în susţinerea acţiunii formulate.
Examinând recursurile în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate, urmând a le respinge, pentru considerentele ce succed:
În primul rând, instanţa de recurs constată că toate criticile formulate vizează, în esenţă, cuantumul daunelor morale acordate, motiv pentru care, urmează a le analiza împreună, argumentele respingerii acestora fiind comune.
În drept, potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., o persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a prejudiciului suferit, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Din perspectivă strict normativă, art. 505 alin. (1) C. proc. pen., instituie regimul juridic aplicabil întinderii despăgubirilor morale şi/sau patrimoniale la care sunt îndreptăţiţi inclusiv cei care au fost privaţi în mod nelegal de libertate.
Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi C.E.D.O., atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate, aprecierea circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, în esenţă, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autorităţile penale şi la consecinţele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viaţa sa particulară, socială astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.
În cauza de faţă, în contextul normativ corect stabilit de instanţele fondului, s-a apreciat judicios că, prin privarea de libertate a reclamantului în mod nelegal, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, ceea ce înseamnă că dreptul reclamantului la repararea prejudiciului astfel produs este incontestabil.
În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au evidenţiat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să dispună repararea prejudiciului moral produs.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut corect că nu se poate tăgădui că lipsirea de libertate cauzată de arestarea sa îi provoacă celui în contra căruia măsura a fost luată o suferinţă psihică semnificativă, el trebuind să suporte nu doar restrângerea severă a libertăţii de mişcare, ci şi tensiunea şi disconfortul continuu pe care situaţia de persoană încarcerată le presupun. Nu mai puţin, buna reputaţie a celui încarcerat este atinsă, percepţia publică privitoare la persoana sa modificându-se în sens defavorabil. Tot astfel, suferinţa psihică produsă de lipsirea de libertate ajunge să fie amplificată de conştientizarea faptului că imaginea publică şi reputaţia au de suferit.
În mod deosebit, suferinţa psihică a reclamantului în cauză fost intensificată raportat la faptul că unicul său copil a fost lipsit pe un interval de 7 luni de grija şi afecţiunea singurului părinte rămas în viaţă.
În ceea ce priveşte cuantumul efectiv al despăgubirilor acordate, sub acest aspect recurenţii având puncte de vedere diferite, de mărire, respectiv de scădere a cuantumului despăgubirilor, întrucât acesta se raportează explicit la modul de interpretare a probelor administrate, această critică excede competenţelor instanţei de recurs, întrucât vizează cu evidenţă un aspect de netemeinicie, şi nu de nelegalitate a hotărârii atacate.
Instanţele anterioare au prezentat pe larg întreaga situaţie de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret şi considerentele legale pentru care au ajuns la soluţia pronunţată în primă instanţă, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.
O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit, la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.
Prin urmare, în faţa instanţei de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât, exclusiv, aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, şi aceasta pentru că recurenţii au beneficiat în mod concret de sistemul dublului grad de jurisdicţie, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac, cu un caracter non-devolutiv, accentuat de textul art. 304 C. proc. civ.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul F.E. şi pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Iaşi împotriva deciziei nr. 22 din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 774/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 784/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
