ICCJ. Decizia nr. 7390/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7390/2012

Dosar nr. 1191/30/2009

Şedinţa publică din 4 decembrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 20 februarie 2009 la Tribunalul Timiş sub nr. 1191/30/2009, reclamanţii P.C. şi P.E. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, şi au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând contravaloarea imobilului din Timişoara, la preţul pieţei, cu titlu de restituire a preţului actualizat ca urmare a constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 13 noiembrie 1996, şi a îmbunătăţirilor pe care le-au adus imobilului.

În drept, au invocat art. 48 şi art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, republicată, completată şi modificată prin Legea nr. 1/2009.

Prin precizarea depusă la dosar pentru termenul din 22 iunie 2009, reclamanţii au arătat că solicită obligarea pârâtului la plata suinei reprezentând contravaloarea imobilului la preţul de piaţă stabilit conform standardelor internaţionale.

Prin încheierea din 22 iunie 2009, instanţa a luat act de renunţarea reclamanţilor la cererea pentru obligarea pârâtului la plata îmbunătăţirilor aduse imobilului şi a constatat ca rămasă fără obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului.

Prin sentinţa civilă nr. 2294 din 18 aprilie 2011 , pronunţata în Dosarul nr. 1191/30/2009, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanţii P.C. şi P.E. împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin decizia civila nr. 102 din 27 iunie 2003, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 54/PI din 31 ianuarie 2003, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 2381/C/3003, a schimbat in tot sentinţa atacată, în sensul admiterii acţiunii formulate de reclamanţi împotriva pârâţilor P.C., P.E., Consiliul Local Timişoara, SC O.T. SA Timişoara, Consiliul Judeţean Timiş şi Ministerul Finanţelor, prin D.G.F.P. Timiş.

S-a constatat că imobilul situat în Timişoara a trecut in proprietatea Statului Roman fără titlu valabil.

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 13 noiembrie 1996, încheiat intre SC O.T. SA Timişoara şi P.C. şi P.E. cu privire la imobilul menţionat.

S-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor P.C. şi P.E. şi înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român.

Temeiul de drept invocat de reclamanţi este art. 48 din Legea nr. 10/2001, ce vizează despăgubirea la care chiriaşii au dreptul pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţiri necesare şi utile, respectiv art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.

Prin încheierea pronunţată de Tribunalul Timiş la 22 iunie 2009 s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea capătului de cerere privind plata îmbunătăţirilor, astfel că nu mai este aplicabil art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, s-a stabilit printr-o hotărâre irevocabilă că imobilul din litigiu a fost vândut cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, astfel că reclamanţii nu se pot prevala nici de prevederile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, care conferă dreptul de a li se restitui preţul de piaţă al imobilelor cumpărate doar acelor proprietari ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Împotriva sentinţei civile nr. 2294 din 18 aprilie 2011 a Tribunalului Timiş au declarat apel în termenul legal reclamanţii P.C. şi P.E.

În motivarea apelului, reclamanţii au arătat că acţiunea lor se încadrează în dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009 şi că, prin urmare, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.

Împrejurarea că prin decizia civilă nr. 102/2003 a Curţii de Apel Timişoara, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului lor de vânzare-cumpărare şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, s-a reţinut nevalabilitatea titlului statului în baza art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, nu poate fi de natură a atrage reaua-credinţă a cumpărătorilor, au susţinut reclamanţii apelanţi.

La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, statul avea un titlu valabil asupra imobilului, cererea de restituire în baza Legii nr. 112/1995 fusese respinsă, iar chiriaşii îndeplineau condiţiile cerute de Legea nr. 112/1995 (art. 9 şi 10) pentru cumpărarea imobilului.

Reclamanţii au mai arătat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (13 noiembrie 1996) Legea nr. 213/1998 nu era în vigoare şi deci nu putea fi aplicată acestui contract, conform principiului constituţional al neretroactivităţii legii, însă instanţele au aplicat-o.

Prin decizia nr. 102/2003 a Curţii de Apel Timişoara s-a reţinut nevalabilitatea titlului statului, dar nu şi lipsa bunei lor credinţe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, au mai arătat reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 47/A din 29 februarie 20012, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii P.C. şi P.E.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor, prevede:

„Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.

Prin urmare, pentru a beneficia de prevederile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 este necesar ca să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 contractul de vânzare-cumpărare care ulterior a fost declarat nul.

În speţă, însă, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv prin decizia civilă nr. 102 din 27 aprilie 2003, pronunţată de Curtea ele Apel Timişoara în Dosarul nr. 3400/2003, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 134/1996, reţinându-se fraudarea Legii nr. 112/1995 şi reaua-credinţă atât a vânzătorului, cât şi a cumpărătorilor, care aveau cunoştinţa că imobilul fusese revendicat şi că până la acea dată se înregistraseră trei acţiuni pe rolul instanţelor, într-unul dintre dosare chiriaşii formulând cerere de intervenţie.

Prin urmare, această chestiune a fost tranşată irevocabil şi nu mai poate fi pusă din nou în discuţie, aşa cum solicită reclamanţii apelanţi, care aduc critici inclusiv unor hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii P.C. şi P.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedura prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2)”.

Recurenţii apreciază că prin ignorarea cererii de punere în discuţie a necesitaţii conexării prezentei cauze cu cererea înregistrată sub nr. 5626/30/2007 pe rolul Curţii de Apel Craiova s-a încălcat principiul disponibilităţii şi s-a creat un prejudiciu prin menţinerea pe rolul instanţelor a două cauze, având o strânsă legătură între ele, a căror soluţionare era necesar să se facă în mod unitar.

În opinia acestora, motivarea instanţei potrivit căreia Dosarul nr. 5626/30/2007 aflat pe rolul Curţii de Apel Craiova este suspendat în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. este lipsită de fundament întrucât cauza suspendării acelui dosar era tocmai crearea posibilităţii ca prezentul dosar să ajungă în apel pentru conexare.

2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. „când hotărârea (...) cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Susţin că instanţa de apel reiterează argumentaţia aceleaşi Curţi de Apel Timişoara, care judecând atât apelul, cât şi recursul foştilor proprietari, a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare şi a dispus restituirea proprietăţii.

Se impune reiterarea analizei critice a celor doi piloni argumentativi, fiecare contraargumentat faţă de motivaţia regăsită în hotărârea atacată, respectiv: 1. preluarea de către stat s-a făcut fără titlu şi ca o consecinţă, 2. lipsa bunei credinţe.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (13 noiembrie 1996), Legea nr. 213/1998 nu era în vigoare şi deci nu putea fi aplicată acestui contract, conform principiului constituţional al neretroactivităţii legii, însă instanţele au aplicat-o.

3. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.

În opinia recurenţilor, în puterea lucrului judecat nu intră decât dispozitivul/dispozitivele hotărârilor prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare şi nicidecum motivarea dezvoltată în aceste hotărâri judecătoreşti. Consideră că nici dispozitivul deciziei civile nr. 102/2003 şi nici cel al deciziei nr. 2787/2006 pronunţate de aceeaşi instanţă în apel şi recurs nu conţin argumentele pe care se fondează decizia ce face obiectul prezentului recurs.

În dispozitivul deciziei nr. 102/2003 s-a statuat că imobilul a trecut în proprietatea Stalului Român fără titlu valabil, aceasta fiind cauza pentru care contractul de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, însă îndeplinirea sau nu a condiţiei respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare se impunea a fi verificată pe calea prezentului demers procesual, la judecarea în fond şi în apel a acestei cereri.

În aceeaşi logică de interpretare, recurenţii susţin că motivarea conţinută în decizia nr. 2787/2006, prin care se respinge recursul recurenţilor din prezenta cauză, subliniază elementele de rea-credinţă ale autorităţii care a vândut imobilul. În acest context, orice asemenea contract este realizat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în opinia recurenţilor din perspectiva foştilor chiriaşi, contractul fiind încheiat cu respectarea normelor illo tempore.

Arată că este de necontestat faptul că pârâţii P. au avut cunoştinţă despre împrejurarea că imobilul a fost revendicat, însă şi-au asumat riscul încheind contractul şi intabulând dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză sub sancţiunea unei cauze rezolutorii notate în cartea funciară...

De asemenea, trebuie precizat că dispoziţiile art. 6 din H.G. nr. 20/1996 şi art. 2 alin. (6) din H.G. nr. 11/1997 erau inoperante la momentul încheierii vânzării-cumpărării cât timp cererea reclamanţilor de restituire în natură a imobilului fusese respinsă prin hotărârea nr. 138/1996 a Comisiei judeţene pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu o motivare de esenţă: nu s-a făcut dovada cetăţeniei române nici a defunctei P.H. şi nici a moştenitorilor la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, potrivit art. 2 din H.G. nr. 20/1996.

În aceste condiţii, potrivit art. 41 din H.G. nr. 20/1996, modificată şi completată prin H.G. nr. 112/1997, privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 doar chiriaşul, care, având un contract de închiriere valabil încheiat şi care ocupa la data intrării în vigoare a legii are dreptul recunoscut ope legis de a opta pentru cumpărarea cu preferinţă a imobilului pe care îl deţine în chirie.

Întabularea dreptului de proprietate pendent de rezolvarea proceselor intentate de reclamanţi constituie o dovadă certă şi indubitabilă a bunei credinţe a recurenţilor cumpărători, nicidecum, aşa cum a concluzionat instanţa de apel, o probă în demonstrarea relei credinţe. Consecinţa juridică şi logică a acestui act este aceea că recurenţii cumpărători au înţeles să nu fraudeze legea şi să opereze în respectul ei, convenţia fiind încheiată potrivit art. 970 C. civ. şi obligând la „toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”. Acesta este sensul real al actului de întabulare a dreptului de proprietate pendent de litigiile aflate pe rol.

Mai mult decât atât, la data încheierii contractului în cauză, prin decizia definitivă şi irevocabilă nr. 1249/1996 a Curţii de Apel Timişoara se respinsese cererea de constatare a nulităţii deciziilor de aplicare a măsurii sancţionatorii potrivit Decretului nr. 223/1974, ceea ce, la acea dată, implica existenţa unui titlu valabil privind exproprierea. Făcând aplicaţia art. 2 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, modificată şi completată prin H.G. nr. 11/1997, privind Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995, doar în cazul imobilelor fără titlu se putea suspenda vânzarea-cumpărarea până la obţinerea unei hotărâri definitive şi irevocabile a cererilor respective, ori în cauză exista o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care se consfinţea preluarea cu titlu a imobilului.

Deci, imobilul fusese expropriat cu titlu, prin hotărârea nr. 138/1996 Comisia judeţeană pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995 respinsese cererea ele restituire, solicitanţii nu demonstraseră îndeplinirea condiţiei de cetăţenie conform art. 4 din Legea nr. 112/1995, iar chiriaşii îndeplineau toate condiţiile cerute de aceeaşi Lege nr. 112/1995 pentru cumpărarea imobilului nefiind nici ei şi nici imobilul în vreuna din situaţiile expres şi limitativ prevăzute lege ca prohibitive pentru înstrăinare, potrivit art. 9 şi 10.

Textele de lege menţionate în decizia civilă nr. 102/2003 au însă cu totul un alt obiect nu vizează vreo cauză de nulitate a actelor de înstrăinare a imobilului. Dimpotrivă, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 20/1996, modificată şi completată H.G. nr. 11/1997 prevăd la art. 1 alin. (4), (5) şi (6) că doar în cazul imobilelor preluate fără titlu, care „nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995” procedurile administrative de vânzare către chiriaşi se suspendă de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererilor adresate instanţei. Subliniem că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare exista o hotărâre definitivă şi irevocabilă care atesta existenţa unui titlu valabil de preluare a imobilului şi, în consecinţă, imobilul nu mai putea face obiectul unei restituiri în natură, şi nici a unei contestaţii la hotărârea nr. 138/1996 a Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1995.

4. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenţii apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 50¹ din Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la a primi ca despăgubiri pentru prejudiciul suferit preţul de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, respectiv preţul stabilit prin contraexpertiza în construcţii administrată în prezenta cauză, de 128.300 euro.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică încadrată de recurenţi în pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. este nefondată, întrucât, în mod corect instanţa de apel a respins cererea de conexare a prezentului dosar la Dosarul nr. 5626/30/2007 aflat pe rolul Curţii de Apel Craiova, având în vedere obiectul cauzei, precum şi faptul că dosarul menţionat era suspendat în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte principiul disponibilităţii, acesta impune instanţei să se pronunţe în limitele învestirii, însă nu presupune în mod necesar şi admiterea cererii reclamantului. În speţă, reclamanţii au invocat excepţia de conexitate a prezentei cauze cu cauza înregistrată sub nr. 5626/30/2007 pe rolul Curţii de Apel Craiova, iar instanţa, examinând această excepţie, a respins-o având în vedere considerentele expuse, fără ca în acest mod să fi nesocotit în vreun fel principiul disponibilităţii.

Nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia cauza suspendării acelui dosar era tocmai crearea posibilităţii ca prezentul dosar să ajungă în apel pentru conexare, întrucât Dosarul nr. 5626/30/2007 al Curţii de Apel Craiova a fost suspendat în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. tocmai până la soluţionarea Dosarului nr. 1191/30/2009, nefiind întrunite dispoziţiile art. 164 alin. (3) C. proc. civ.

În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii arată că, prin decizia civilă nr. 102/2003 a Curţii de Apel Timişoara, definitivă şi irevocabilă, s-a reţinut nevalabilitatea titlului statului în baza art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ceea ce nu poate fi de natură a atrage reaua-credinţă a cumpărătorilor.

Susţin că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, statul avea un titlu valabil asupra imobilului, cererea de restituire în baza Legii nr. 112/1995 fusese respinsă, iar chiriaşii îndeplineau condiţiile cerute de Legea nr. 112/1995 (art. 9 şi 10) pentru cumpărarea imobilului.

Aceste critici exced cadrul procesual al litigiului de faţă, acestea referindu-se la considerente ale deciziei de recurs pronunţată în litigiul anterior, în soluţionarea cererii privind valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat asupra imobilului în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995.

O cenzurare a acestor considerente se face în afara cadrului legal, care este constituit numai de căile procedurale permis a fi exercitate în cadrul unui proces, iar aceste critici nici nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurenţii au invocat şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că, în puterea lucrului judecat nu intră decât dispozitivul hotărârii pronunţată în litigiul anterior.

Prin decizia civilă nr. 102 din 27 iunie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, s-a dispus admiterea acţiunii formulate de reclamanţii din acea cauză, în contradictoriu cu pârâţii (reclamanţii din cauza de faţă) şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de Statul Român prin unităţile sale teritoriale şi reclamanţii din prezenta cauză, această dispoziţie fiind susţinută de considerentele aferente din motivare, care au astfel aceeaşi putere de lucru judecat.

Hotărârea judecătorească amintită a reţinut, irevocabil, că imobilul în litigiu a fost dobândit de către reclamanţi în condiţii de eludare a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, prin „fraudă la lege” exercitată de ambele părţi contractante, dispoziţii ce se impun şi în cauza de faţă în virtutea principiului puterii lucrului judecat. În acest fel, ca efect pozitiv al puterii lucrului judecat, ceea ce s-a stabilit irevocabil într-un litigiu anterior se impune şi în cauza de faţă, în legătură cu anularea irevocabilă a contractului de vânzare-cumpărare şi încheierea Iui prin fraudă la lege, fiind inadmisibil a se contrazice printr-o nouă hotărâre cele reţinute în legătură cu actul juridic menţionat şi modalitatea încheierii sale.

Ceea ce este cert este că titlul reclamanţilor a fost judiciar şi irevocabil desfiinţat, context în care, nu mai pot fi repuse în discuţie aspectele privind valabilitatea contractului, respectiv încheierea lui cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, cum legal a reţinut Curtea de apel.

Or, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, legea pretinde încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995.

Interpretarea sistematică a dispoziţiilor relevante din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 50 alin. (2), alin. (2¹) şi art. 50¹, conduce la concluzia că nu în toate cazurile în care chiriaşii-cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

În situaţia în care, reţinându-se încheierea actului de transmisiune cu nesocotirea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, se dispune constatarea nulităţii actului încheiat în aceste condiţii, nu sunt incidente dispoziţiile legale invocate de reclamanţi, ce constituie temeiul acţiunii, întrucât, aşa cum legal a reţinut Curtea de apel, legea pretinde ca actele de transmisiune desfiinţate să fi fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Preluând constatările jurisdicţionale din litigiul anterior, finalizat prin decizia civilă nr. 102 din 27 iunie 2003 a Curţii de Apel Timişoara referitoare la reaua-credinţă atât a vânzătorului, cât şi a cumpărătorilor, care aveau cunoştinţă că imobilul fusese revendicat şi că până la acea dată se înregistraseră trei acţiuni pe rolul instanţelor, într-unul dintre dosare chiriaşii formulând cerere de intervenţie, precum şi constatările referitoare la nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, la încheierea contractului, Curtea de apel a dat în mod corect eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat al acestei hotărâri irevocabile, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. raportat la art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.

Erectul pozitiv al lucrului judecat, ca prezumţie, vine să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit într-o nouă judecată.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate într-o nouă judecată.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.

Este ceea ce în mod corect a făcut şi Curtea de apel care, raportându-se la considerentele deciziei pronunţate în recurs, în litigiul de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din prezenta cauză, a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat, pe baza căreia a reţinut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor şi a poziţiei subiective a acestora la momentul contractării.

Relativ la poziţia lor subiectivă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, recurenţii impută Curţii de apel că nu a reţinut, în prezenta cauză, buna lor credinţă.

Nici această critică nu este fondată.

Contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect curtea de apel a reţinut că, în prezenta cauză, nu se putea reţine buna lor credinţă, în condiţiile în care poziţia lor subiectivă a fost analizată în litigiul anterior de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.

În concluzie, existând o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, prin care s-a reţinut reaua lor credinţă la contractare şi încheierea contractului cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, recurenţii-reclamanţi nu sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului obiect al contractului anulat, întrucât nu este îndeplinită condiţia prevăzută în acest sens de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, republicată, aceea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare desfiinţat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Faţă de argumentele prezentate în precedent, urmează a se reţine că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a principiului puterii lucrului judecat şi a dispoziţiilor art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, republicată, nefiind astfel întrunite nici cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru aceste motive şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.C. şi P.E. împotriva deciziei nr. 47/A din data de 29 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 7389/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 7391/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... →

ICCJ. Decizia nr. 7390/2012. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7390/2012. Civil