ICCJ. Decizia nr. 7391/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7391/2012
Dosar nr. 60091/3/2010
Şedinţa publică din 4 decembrie 2012
A supra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 158/A din data de 09 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii G.A.E., G.E., M.V. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1206 din 23 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 60091/3/2010, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi SC H.N. SA, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi intimatul chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut urmă toarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr. 1206/2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii G.E. şi M.V. şi G.A.E., în calitate de moştenitoare ale defunctului G.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, SC H.N. SA şi chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, fiind obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului actualizat (în funcţie de rata inflaţiei) din contractul de vânzare-cumpărare nr. 373 din 30 septembrie 1996.
S-a reţinut că la data încheierii contractului reclamanta G.E., soţia titularului de contract, mai deţinea o locuinţă în proprietate, încălcând astfel dispoziţiile Legii nr. 112/1995, motiv pentru care contractul a fost anulat irevocabil prin sentinţa civilă nr. 1093/2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Aşa fiind, reclamanţilor nu li se cuvine decât preţul actualizat al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 şi nu preţul de piaţă, aşa cum aceştia au solicitat.
Cu privire la apelurile declarate în cauză, Curtea a reţinut următoarele:
În prezenta cauză nu s-a pus în discuţie valabilitatea unei alte hotărâri judecătoreşti irevocabile, respectiv sentinţa civilă nr. 1093/2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, astfel încât orice consideraţii asupra acestui aspect nu pot fi analizate, neconstituind obiect de învestire în procesul de faţă.
Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamante cu SC H.N. SA, înregistrat sub nr. 373/1996, s-a cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 1093/2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti contractul a fost constatat nul, irevocabil, reţinându-se că a fost încheiat prin eludarea normelor imperative ale Legii nr. 112/1995.
În aceste condiţii, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, preţul de piaţă al imobilelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 se cuvine doar acelor persoane ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea condiţiilor impuse de lege, nu şi cum este cazul în speţă al celor ce au încălcat aceste dispoziţii şi care beneficiază, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001, doar de plata preţului actualizat.
Principiul subsidiarităţii dreptului comun în raport cu legea specială de reparaţie a fost neechivoc reţinut atât în decizia cu efect obligatoriu pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii sub nr. 33/2008, cât şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu.
Pe cale de consecinţă, invocarea de critici privind încălcarea unor norme ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau ale Constituţiei României sunt lipsite de suport şi au fost înlăturate.
Restituirea preţului actualizat al imobilului către reclamanţi presupune preţul unitar achitat de reclamanţi pentru apartament în anul 1996, fără distincţia unor comisioane ce privesc o împărţire a preţului ulterior achitării sale între instituţiile care au concurat la vânzarea imobilului.
În acelaşi timp, obligarea pârâtului de a restitui preţul actualizat implică neechivoc şi indicele de inflaţie, prevăzut de altfel în chiar dispozitivul sentinţei atacate.
Textul de lege aplicat, art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu cuprinde referiri la eventuale dobânzi.
Conform practicalei sentinţei atacate, reclamanţii au solicitat cheltuieli de judecată asupra cărora judecătorul fondului nu s-a pronunţat.
Potrivit art. 2812 C. proc. civ., în cazul în care judecătorul nu se pronunţă asupra unui capăt de cerere, partea are calea procedurală a unei cereri de completare în anumite condiţii de formă şi termene.
În speţă, reclamanţii nu au înţeles să exercite o atare cale, critica lor în calea de atac a apelului asupra acestui aspect fiind respinsă.
Prin apelul Ministerului Finanţelor Publice s-a criticat aplicarea legii speciale în raport cu dreptul comun şi s-a susţinut că apelantul pârât nu a fost parte în contractul dintre părţi, neavând astfel calitate procesuală pasivă.
În consideraţia tuturor argumentelor de mai sus referitoare la apelul reclamanţilor şi din care rezultă primordialitatea legii speciale, în speţă art. 50 din Legea nr. 10/2001, ce confirmă calitatea procesuală şi obligaţii către Ministerul Finanţelor Publice, s-au respins şi criticile apelantului pârât.
A. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele G.A.E., G.E., M.V., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Decizia este sumar motivată, ceea ce echivalează cu nemotivarea şi în acelaşi timp pronunţată cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (2) şi art. 21 din Constituţie.
Instanţa nu era învestită cu o cale de atac prin care se cerea desfiinţarea unei hotărâri, ci cu analiza efectelor hotărârilor pronunţate, existente, din prisma încălcării drepturilor fundamentale ale reclamanţilor ocrotite de „blocul de convenţionalitate” şi încălcate, pe care avea competenţa constituţională şi convenţională să le verifice.
Sub acest aspect, se susţin următoarele:
- decizia civilă nr. 2114 din 07 octombrie 1997 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost schimbată sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii în revendicare a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, formulată de reclamanta Ş.L., continuată de moştenitorii săi P.F. şi M.A.M., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, cu reţinerea preluării cu titlu a imobilului, are drept efect recunoaşterea aplicabilităţii Legii nr. 112/1995 – astfel, a existenţei dreptului de proprietate al statului asupra imobilului cu destinaţie de locuinţă, a vocaţiei de vânzare-cumpărare, conform art. 9 din lege, a chiriaşilor ce deţineau locuinţa cu contract valabil de închiriere.
- prin sentinţa civilă nr. 10109 din 18 iunie 1998 pronunţată de Judecătoria sector 1, definitivă şi irevocabilă, a fost respinsă acţiunea prin care aceleaşi reclamante au solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 încheiat între G.M. şi SC H.N. SA - prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, raportat la decizia irevocabilă anterioară prin care se constatase titlul statului şi inexistenta titlului reclamantelor.
Respingerea irevocabilă a acţiunii în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, fie şi pe excepţie, a avut ca efect consolidarea titlului şi dreptului de proprietate al reclamanţilor, precum şi a dreptului asupra unui „bun”.
- prin sentinţa civilă nr. 1093 din 18 februarie 2003 pronunţată de Judecătoria sector 1 s-a admis acţiunea formulată de reclamantele P.F. şi M.A.M. în contradictoriu cu G.M., G.E., SC H.N. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti, instanţa constatând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 - reţinând în considerente încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 şi lipsa vocaţiei pârâţilor G. la cumpărarea apartamentului, sancţionată cu nulitatea absolută prin art. 11 din Legea nr. 112/1995 - cu motivarea că unul dintre cumpărători ar fi dobândit după 01 ianuarie 1990 o altă locuinţă în proprietate exclusivă, respectiv o cota de 3/8 dobândită prin moştenire de la tatăl său B.P. la data de 22 aprilie 1985 şi restul cotei de 5/8 prin cumpărare de la mama sa B.Z., conform contractului de vânzare-cumpărare din 13 august 1996 autentificat la notar public A.D.
Prin decizia civilă nr. 214 din 10 februarie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a, s-au respins apelurile declarate de G.E., G.M. şi Municipiul Bucureşti, iar prin decizia civilă nr. 883 din 28 octombrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă, s-au admis recursurile promovate de G.M. şi G.E. împotriva deciziei nr. 214 din 10 februarie 2004, care a fost modificată în sensul admiterii apelurilor declarate de G.E. şi G.M. împotriva sentinţei civile nr. 1093 din 18 februarie 2003 pronunţată de Judecătoria sector 1, aceasta fiind schimbată în tot, în sensul respingerii acţiunii în constarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.
Instanţa de recurs a constatat că în mod greşit s-a reţinut aplicarea art. 9 alin. (6), art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, raportat la situaţia de fapt reţinută eronat - respectiv că G.E. era la data cumpărării locuinţei proprietar exclusiv asupra locuinţei din sector 2, urmare unei aprecieri greşite a probelor şi însumarea cotelor indivize dobândite.
Această decizie, care confirmă valabilitatea contractului, are semnificaţia recunoaşterii dreptului asupra unui „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin decizia civilă nr. 227 din 11 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, s-a admis cererea de revizuire formulată de P.F. şi M.R.E. împotriva deciziei civile nr. 883 din 28 octombrie 2004, în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., care a fost schimbată în sensul respingerii recursului declarat de recurenţi, recurenţi şi în prezenta cauză, împotriva deciziei civile nr. 214/2004 - reţinându-se în considerente caracterul fals al declaraţiei autentificate sub nr. 1195 din 30 octombrie 1996, în temeiul unei pretinse autorităţi de lucru judecat a sentinţei penale nr. 329 din 06 februarie 2007 pronunţată de Judecătoria sector 1, conform art. 22 C. proc. pen. – prin care s-ar fi stabilit că încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2001 a fost modalitatea utilizată de petenţi pentru a se eluda legea.
Decizia civilă nr. 227 din 11 februarie 2008 pronunţată în revizuire este un adevărat recurs la recurs, inadmisibil, prin care se reanalizează soluţia irevocabilă din recurs, se înlătură autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, ce recunoştea dreptul asupra unui „bun” în patrimonial cumpărătorilor, dobândit cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Decizia de revizuire este în vădită contradicţie cu autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 396 din 06 februarie 2007 pronunţată de Judecătoria sector 1, prin care s-a dispus încetarea procesului penal împotriva petenţilor G.E. şi G.M. pentru infracţiunea de fals prevăzută de art. 292 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen.
Nu în ultimul rând, instanţa de revizuire şi rejudecare a recursului extinde argumentarea de nelegalitate pe cauze de nulitate asupra cărora nu s-a pronunţat instanţa de fond, nu s-au formulat apel de reclamante şi nici motive de recurs de recurenţii G., în mod, de asemenea, inadmisibil.
Rezultă că decizia nr. 227 din 11 februarie 2008 încalcă în mod nepermis atât autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 883 din 28 octombrie 2004 pronunţată de Curtea Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, cât şi a sentinţei penale nr. 329 din 06 februarie 2007 pronunţată de Judecătoria sector 1, irevocabilă, pe care o reproduce eronat.
Speţa este similară cauzei Raicu împotriva României, în care, prin recurs în anulare, prin decizia din 12 februarie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a schimbat sentinţa de fond în sensul respingerii acţiunii în constarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare. Diferenţa constă în aceea că în niciun demers judecătoresc întreprins de fosta proprietară sau moştenitoarele acesteia nu s-a admis irevocabil o acţiune în revendicare sau constatare drept de proprietate, ci dimpotrivă acestea au fost respinse pe fond sau pe excepţie.
Atâta timp cât moştenitorilor fostului proprietar nu li s-a recunoscut judecătoreşte dreptul de proprietate şi nici nu s-a dispus restituirea bunului prin hotărâre irevocabilă, nu se poate susţine că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantelor-recurente, recunoscut prin toate hotărârile judecătoreşti menţionate, ar fi urmărit un scop legitim şi respectă raportul de proporţionalitate - făcând referire la hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la recunoaşterea dreptului de proprietate.
2. Instanţa face o aplicare greşită a art. 50, 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece contractul s-a încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, aspect statuat cu autoritate de lucru judecat prin decizia irevocabilă nr. 883 din 28 octombrie 2004, desfiinţată în procedura revizuirii, ce a constituit un inadmisibil recurs la recurs, cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului , art. 6 parag.1 din această Convenţie şi a celorlalate hotărâri civile şi penale pronunţate, care se bucură de autoritate de lucru judecat.
Nu se poate invoca reaua-credinţă a cumpărătorilor, ca modalitate de invocare a aplicabilităţii art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât nu s-a reţinut de nicio hotărâre pronunţată şi cât s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat (prin decizia irevocabilă nr. 2114 din 07 octombrie 1997 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a) preluarea cu titlu valabil a imobilului, fiind respinsă acţiunea în revendicare.
3. Distincţia introdusă prin Legea nr. 1/2009 de modificare a art. 50 din Legea nr. 10/2001 „proprietari ale căror contracte încheiate cu nerespectarea legii au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile” şi „proprietari al căror contracte încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri irevocabile”, reflectă adoptarea unei legislaţii contradictorii, deoarece un contract încheiat cu respectarea legii nu poate fi desfiinţat, iar pe de altă parte, toate contractele desfiinţate, fie ca urmare a constatării nulităţii, fie ca urmare a revendicării, au avut ca element comun nerespectarea legii şi au acelaşi efect, respectiv repunerea în situaţia anterioară.
Nu sunt justificate măsuri diferite în ceea ce priveşte restituirea preţului, cauza principală a evicţiunii fiind imputabilă statului, prin legile incoerente adoptate, care şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă faţă de chestiunea de interes general privind restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în temeiul actelor de naţionalizare.
discriminarea este nejustificată întrucât indiferent de modalitatea de desfiinţare toţi cumpărătorii au plătit acelaşi preţ, considerat ulterior social, sau preferenţial, iar nu valoarea de piaţă, dar temeiul juridic al plaţii îl constituie art. 1337, 1341, 1344, 1348 C. civ., ce nu intră în contradicţie cu Convenţia, spre deosebire de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
4. Instanţa face o aplicare greşită a art. 2812 C. proc. civ. în soluţionarea motivului de apel privind nepronunţarea instanţei de fond asupra capetelor accesorii de cerere privind restituirea comisionului de 1% încasat de pârâta-intimata SC H.N. SA, obligarea pârâţilor la plata de dobânzi aferente sumelor datorate, la nivelul dobânzii legale, de la data pronunţării până la data executării şi asupra cheltuielilor de judecată solicitate şi datorate.
Din dispoziţiile exprese ale art. 2812 C. proc. civ. rezultă că procedura completării este o cale procedurală facultativă, pusă la îndemâna părţii - partea, în temeiul principiului disponibilităţii având drept de opţiune între declararea căii de atac ordinare a apelului, revizuire în condiţiile art. 322 pct. 2, acţiune separată sau urmarea procedurii prevăzută de 2812 C. proc. civ.
Instanţa încalcă art. 274 şi urm. C. proc. civ., potrivit căruia partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, în temeiul culpei procesuale şi în limita încuviinţării pretenţiilor.
5. Considerente sunt contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Instanţa de apel reţine în argumentul greşit al aplicării art. 2812 C. proc. civ. şi capătul de cerere privind dobânzile, pronunţându-se totuşi pe acesta prin aplicarea greşită a art. 50 din Legea nr. 10/2001, cu motivarea ca acest text nu cuprinde referi cu privire la dobânzi.
Pe lângă faptul că s-a privat partea de un grad de jurisdicţie datorită faptului că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe cererea privind dobânzile solicitate, instanţa de apel trebuia să constate greşeala de judecată şi dreptul părţii, repuse în situaţia anterioară, de a obţine dobânzi în condiţiile art. 1073, 1088 C. civ. coroborat cu disp. O.U.G. nr. 9/2000. Aceasta întrucât dispoziţiile legii speciale se aplică cu prioritate faţă de dreptul comun în măsura în care cuprinde dispoziţii derogatorii.
Nu poate fi primit argumentul instanţei că nu se datorează dobânzi, întrucât art. 50 al Legii nr. 10/2001 referitor la restituirea preţului reactualizat se completează cu dispoziţiile dreptului comun, privind posibilitatea de a solicita dobânzi raportat la obligaţia de restituirea a sumei reprezentând preţul vânzării.
B. Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a criticat decizia pentru următoarele motive:
Hotărârea este, în parte, dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În mod greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, în susţinerea căreia se reiau criticile formulate, astfel:
- nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
- anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 373/1996 s-a produs din culpa exclusivă a reclamantei G.E., astfel cum s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 1093/2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
- faţă de aspectele invocate şi de dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ. în materia evicţiunii, obligaţia de restituire a preţului revine vânzătorului şi nu se poate stabili o altă persoană (instituţie) răspunzătoare, străină de raportul juridic dintre părţi.
- prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanţii din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţă judecătorească şi Ministerul Finanţelor Publice, care numai administrează fondul cu această destinaţie.
Pentru a reţine opinia contrară, în sensul că, ex lege, s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în astfel de acţiuni în justiţie, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) şi, în plus, novațiunea nu se prezumă, voinţa - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul, când a urmărit schimbarea unui debitor prin novațiune, a prevăzut expres acest lucru în actul normativ respectiv.
Prin urmare, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanţii.
Pe fondul cauzei, în conformitate cu art. 1337 C. civ., instanţa ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Aceasta dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicțiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi revocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucuresti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului actualizat al imobilul în cauză.
Nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că nu există culpa acestei instituţii.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
A. Cu privire la recursul declarat de reclamanţi.
Nu se pot reţine motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 - din perspectiva motivării şi pct. 9 C. proc. civ.
1.2. După cum s-a reţinut în cauză, motivare care va fi confirmată prin prezenta decizie, criticile formulate de reclamanţii-recurenţi pun în discuţie legalitatea deciziei prin care s-a admis cererea de revizuire şi, în urma rejudecării dosarului de recurs, s-a confirmat nevalabilitatea titlului deţinut de aceştia asupra imobilului în litigiu.
Acestea nu pot fi analizate de instanţă decât cu încălcarea limitelor cadrului procesual al litigiului de faţă, de care este ţinută instanţa,conform art. 129 alin. final C. proc. civ.
În soluţionarea cauzei instanţa verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru ca reclamanţii să beneficieze de preţul solicitat pentru imobilului de care sunt lipsiţi, astfel cum sunt acestea prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Astfel, prin această lege - astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, s-a conferit dreptul la restituirea preţului plătit la încheierea contactului, fie a preţului de circulaţie, după distincţiile făcute în mod expres: prin art. 50 alin. (2) din lege - dreptul la restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile; prin art. 501, pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile - dreptul la dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa verifică elementele impuse de normele legale sus-menţionate pentru a stabili varianta legală aplicabilă, în funcţie de particularităţile fiecărei speţe.
După distincția făcută de art. 50 şi art. 501 din lege, instanţa verifică numai dacă actul a fost încheiat cu respectarea sau nu a Legii nr. 112/1995 – operaţiune care nu se face, pe fond, de această instanţă, ci în raport cu hotărârile pronunţate anterior asupra acestor aspecte. În lipsa unor asemenea hotărâri, instanţa nu este abilitată legal să facă acest lucru, ci numai să constate că prin expirarea termenului de verificare a legalităţii contractelor, derogatoriu de la dreptul comun şi prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acestea s-au consolidat şi sunt considerate că respectă dispoziţiile legii în baza căreia s-au încheiat.
Cum în cauza de faţă, în cadrul procesual fixat de pretenţia reclamanţilor recurenţi, contractul a fost desfiinţat pe calea acţiunii în nulitate, cu reţinerea irevocabilă a încălcării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, instanţa nu poate să aplice decât dispoziţiile care dau dreptul la restituirea preţului actualizat.
Desfiinţarea unui contract, în lumina Legii nr. 10/2001, poate interveni nu numai pe calea nulităţii, ci şi a revendicării - alin. (21) al art. 20 din lege, introdus prin Legea nr. 1/2009 face referire la contracte încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, în care chiriaşii care au fost de bună-credinţă, care însă au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie a unei acţiuni în revendicare.
Pe de altă parte, în aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 interesează încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care nu este obligatoriu să fie alăturată întotdeauna unei rele credinţe.
3. Reglementările care dau dreptul la restituirea preţului, diferenţiat, nu sunt contradictorii, deoarece un contract încheiat cu respectarea legii poate fi desfiinţat, după cum s-a arătat mai sus, pe calea acţiunii în revendicare, care nu implică analizarea valabilităţii actului.
Discriminarea între cumpărătorii din cele două situaţii menţionate este justificată de către reclamanţi pe evicţiune, care nu constituie însă cauza care justifică pretenţia reclamanţilor recurenţi. Dispoziţiile dreptului comun în materia evicțiunii nu sunt aplicabile, în aplicarea principiului specialibus generalia derogant, Legea nr. 10/2001 având un caracter special.
4.5. Reclamanţii invocă faptul că în cauză în cauză s-a făcut o aplicare greşită a art. 2812 C. proc. civ. în soluţionarea motivului de apel privind nepronunţarea instanţei de fond asupra capetelor accesorii de cerere privind restituirea comisionului de 1% încasat de pârâta-intimată SC H.N. SA, obligarea pârâţilor la plata de dobânzi aferente sumelor datorate, la nivelul dobânzii legale, de la data pronunţării până la data executării şi asupra cheltuielilor de judecată solicitate şi datorate.
Numai că, aşa cum rezultă din motivarea deciziei de apel, dispoziţiile indicate au fost analizate numai relativ la cererea privind cheltuielile de judecată, instanţa făcând însă o greşită aplicare a acestora.
Nicio dispoziţie legală nu impune obligaţia de a se apela numai la calea procedurală a completării, prevăzută de această normă, partea putând opta între aceasta şi calea recursului. Diferenţa este că atunci când se uzitează calea completării, hotărârea pronunţată în soluţionarea acesteia este supusă recursului, dacă cea solicitată a fi completată este supusă acestei căi de atac, şi nu cea la care se reclamă omisiunea.
Considerentele deciziei referitoare la modul de dispunere asupra cererii privind dobânzile nu sunt contradictorii, pentru a atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi nu se pune problema privării părţii de un grad de jurisdicţie , din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care prima instanţă a apreciat că aceştia au dreptul să primească numai preţul actualizat – ceea ce înseamnă că s-au exclus celelalte pretenţii formulate în cauză.
În susţinerea criticii referitoare la dobânzi, reclamanţii susţin caracterul special dispoziţiilor legale pe care le invocă, deşi argumentul pentru care s-a pronunţat instanţa este referitor la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 – instanţa a reţinut caracterul special faţă de dreptul comun al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care în art. 50 nu cuprinde referiri la eventuale dobânzi, fără ca prin recurs să se formuleze critici de nelegalitate faţă de acest considerent, aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Cum pe calea recursului se critică nelegalitatea deciziei, aşa cum arată art. 299 coroborat cu art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar critica de recurs nu vizează modul de dipunere cu privire la cererea privind comisionul, acesta a intrat în puterea lucrului judecat.
B. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
În mod corect a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a recurentului, ceea ce face să nu fie incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Deşi susţinerea acestuia că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare încheiat asupra imobilului în cauză este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.
Obligaţia de restituire a preţului către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Aceste dispoziţii legale au un caracter special, derogator de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere, din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului în litigiile decurgând din restituirea preţului.
Obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, aşa cum este ea stabilită de dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., în forma în vigoare la data încheierii actului, este absorbită în această ipoteză de obligaţia Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui preţul către chiriaşul evins de un terţ – fost proprietar al imobilului în cauză.
Obligaţia instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică nu poate fi reţinută, cerinţa impusă fiind de desfiinţare a contractului pentru eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la data încheierea acestuia.
În considerarea argumentelor reţinute mai sus, Curtea urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună după cum urmează:
Se va respinge ca nefondat recursul declarat de către pârât şi se va admite recursul declarat de reclamantă.
Cum instanţa de apel a reţinut că la ultimul termen în faţa primei instanţe reclamanţii au solicitat cheltuieli de judecată, asupra cărora judecătorul fondului nu s-a pronunţat, cu aplicarea şi a art. 296 C. proc. civ., se va modifică decizia, în sensul că se va admite apelul declarat de aceleaşi reclamante împotriva sentinţei nr. 1206 din data de 23 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Se va schimba în parte sentinţa, în sensul obligării pârâtului Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti la plata sumei de 150 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamante.
Se vor păstra celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantele G.A.E., G.E., M.V. împotriva deciziei nr. 158/A din data de 09 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia în sensul că:
Admite apelul declarat de aceleaşi reclamante împotriva sentinţei nr. 1206 din data de 23 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că obligă pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti la plata sumei de 150 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamante.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7390/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7392/2012. Civil → |
|---|
