ICCJ. Decizia nr. 7394/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7394/2012
Dosar nr. 19832/3/2009
Şedinţa publică din 4 decembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 21/A din data de 24 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii T.D.M., T.C. şi T.M.T., împotriva sentinţei civile nr. 738 din 19 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC C.P. SRL - Filiala Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, la data de 28 ianuarie 2008, sub nr. 1005/300/2008, reclamanţii T.D.M., T.C. şi T.M.T. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta SC C.P. SRL să le lase în deplina proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
În motivarea cererii, reclamanţii au învederat, în esenţă, că imobilul în litigiu a aparţinut autorilor lor, T.N. şi T.V., conform actului dotal nr. 1218 din 27 ianuarie 1915. În anul 1942, autorii reclamanţilor au vândut către Administraţia Monopolului Vânzării Alcoolului şi a Taxelor (actuala SC V. SA), suprafaţa de aproximativ 10.000 m.p., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 13695 din 15 mai 1942; prin procesul verbal nr. 1/1952, emis de către Primăria Capitalei, s-a hotărât ca pe o parte din terenul menţionat - 2.366,19 m.p. - să se construiască strada G.B., iar pe cealaltă parte din teren - 5.288,814 m.p. - s-a extins în mod abuziv autoarea pârâtei, SC V. SA.
La termenul din data de 13 octombrie 2008, reclamanţii şi-au modificat cadrul procesual pasiv, învederând instanţei că înţeleg să se judece în contradictoriu cu SC C.P. SRL - Filiala Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1857 din 02 martie 2009, Judecătoria sectorului 2 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea tribunalului, reţinând, în raport de dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din concluziile raportului de expertiză tehnică specialitatea topografie, că valoarea obiectului cererii deduse judecăţii este de peste 500.000 RON.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 19832/3/2009, la data de 12 mai 2009.
Tribunalul a păstrat materialul probatoriu administrat în faţa Judecătoriei sectorului 2 şi a dispus completarea acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 738 din 19 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin acţiunea introductivă de instanţă, precizată ulterior numai sub aspectul laturii pasive, reclamanţii au sesizat instanţa cu o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părţi, indicând ca temei de drept dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, reclamanţii pretind că autorii lor au deţinut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza actului dotal autentificat sub nr. 1218 din 27 ianuarie 1915 pentru suprafaţa de 17.000 m.p. şi 2 corpuri de clădire (A şi B), din care, ulterior, au înstrăinat o suprafaţă de teren de 10.000 m.p., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 13.625 din 15 mai 1942.
Din imobilul care a rămas în proprietatea autorilor reclamanţilor, o suprafaţă de teren de 2.366,19 m.p. a fost preluată de către Primăria Capitalei pentru construirea arterei G.B., ocazie cu care construcţia B a fost demolată, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat sub nr. 40E/1952, iar restul suprafeţei de 5.288,814 m.p. a fost ocupată în mod abuziv de SC V. SA.
Din certificatul de moştenitor nr. 280/1963 din 14 august 1963 emis de notariatul de Stat al Raionului 1 Mai rezultă că de pe urma defunctului T.N., decedat la data de 21 mai 1963, au rămas ca moştenitori T.V., cu o cotă de 2/8, T.A.N., cu o cotă de 3/8 şi T.M.V., cu o cotă de 3/8. Din certificatul de moştenitor nr. 33 din 17 ianuarie 1995 emis de Notariatul de stat sector 3 reiese că de pe urma defunctului T.A.N., decedat la 16 mai 1994, a rămas ca unic moştenitor T.D.M., în calitate de fiu, care a cules întreaga masă succesorală. Din certificatul de moştenitor nr. 64 din 23 ianuarie 1978 emis de Notariatul de stat sector 2 rezultă că de pe urma defunctei T.V., decedată la data de 19 octombrie 1977, au rămas ca moştenitori T.M.V. şi T.A.N., fiecare cu o cotă de ½.
Reclamanţii au formulat în anul 1998 o acţiune în revendicare, care însă a fost anulată ca netimbrată.
Din adresa nr. 2313 din 05 martie 1996 emisă de Consiliul Local Sector 2 rezultă că reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului.
La data de 08 august 2001 au formulat notificare prin BEJ C.S., în baza Legii nr. 10/2001, notificare care nu a fost soluţionată încă.
Prin hotărârea nr. 10 din 13 septembrie 2001, SC V. SA a respins cererea de restituire în natură şi a propus despăgubiri.
Prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 257 din 31 mai 1995, Fondul Proprietăţii de Stat a vândut către Asociaţia Vinalcool - Programul Acţiunilor Salariaţilor un număr de 316.819 acţiuni, reprezentând 70% din capitalul social al SC V. SA. Prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 223 din 09 iunie 1995, Fondul Proprietăţii Private IV Muntenia a vândut către Asociaţia Vinalcool - Programul Acţiunilor Salariaţilor un număr de 135.780 acţiuni, reprezentând 30% din capitalul social al SC V. SA. Rezultă, aşadar, că la data de 09 iunie 1995, era vândut întregul capital social al SC V. SA către Asociaţia Vinalcool - Programul Acţiunilor Salariaţilor, ceea că arată că aceasta era privatizată integral.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2958 din 26 septembrie 2001, SC V. SA a vândut către SC C.P. SRL imobilul teren intravilan în suprafaţă de 8.353 m.p. şi construcţia cu o suprafaţă construită de 2.950,61 m.p. edificată pe acest teren.
Prin actul de dezmembrare autentificat sub nr. 3211 din 09 decembrie 2002 a fost dezmembrată o suprafaţă de 6.162,80 m.p., care a fost vândută de către SC C.P. SRL către SC C.P. SRL - Filiala Bucureşti.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 808 din 22 aprilie 2005 a fost vândută de către SC C.P. SRL către SC C.P. SRL - Filiala Bucureşti o suprafaţă de teren de 2.190,74 m.p.
Prin actul de alipire autentificat sub nr. 2065 din 26 august 2005 s-au adăugat lotul A, în suprafaţă de 6.162,80 m.p. şi construcţia în suprafaţă construită de 1.445,57 m.p. şi lotul Bucureşti, în suprafaţă de 2.190,74 m.p. şi construcţia în suprafaţă construită de 1.504,04 m.p.
Astfel, imobilul iniţial a suferit numeroase transformări, alipiri şi dezmembrări, s-au edificat construcţii noi, asupra lui fiind încheiate numeroase acte juridice a căror valabilitate nu a fost contestată, fiind incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, ceea ce înseamnă că reclamanţii îşi pot valorifica pretenţiile în acest fel, fiind îndreptăţiţi să primească o reparaţie în echivalent.
Tribunalul a apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reţinute în cauza de faţă pentru a determina temeinicia acţiunii în revendicare, întrucât reclamanţii nu au justificat existenţa unui bun actual, pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidenţa textului din Convenţie, menţionat.
Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1952, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenţiei) nu intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
Aprecierea reclamanţilor în sensul că dreptul de proprietate există şi solicitarea ca titlul lor să fie comparat cu cel al pârâtei nu sunt suficiente pentru a reţine existenţa unui bun actual. Noţiunea autonomă de bun, care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului presupune ca reclamanţii să aibă cel puţin o speranţă legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Or, în cauza de faţă, reclamanţii nu au nici măcar o asemenea speranţă. De altfel, în jurisprudenţa sa în cauzele împotriva României, în situaţii similare Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (cauza Poenaru c. României, cererea nr. 51864/99, decizia Curţii de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2001).
Dimpotrivă, în cauza de faţă se poate aprecia că la acest moment este justificată speranţa legitimă a pârâtei de a se bucura de acest bun în condiţiile în care titlurile ei de proprietate nu au fost desfiinţate, ci, din contră, s-au consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea - art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naţionalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehia).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate. Astfel, în hotărârea Raicu c. României, s-a arătat că persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
De asemenea, tribunalul a reţinut că în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în favoarea foştilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei în situaţii diferite de cea a reclamanţilor din prezenta cauza, şi anume în condiţiile în care petenţii au justificat existenţa unui bun în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care le-a consfinţit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desfiinţarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care în sarcina Statului Român s-a născut obligaţia respectării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele reţinute, tribunalul a apreciat că raţiunile privind ocrotirea siguranţei circuitului civil, al bunei-credinţe îşi găsesc aplicarea nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului de la nulitatea absolută, dar şi de la caducitate, ca efect al comparării acestuia cu actul exhibat de către reclamanţi, ca proprietari iniţiali, astfel cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de îndrumare nr. 33/2008.
Prin încheierea din camera de consiliu din 16 martie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul sentinţei civile nr. 738 din 19 mai 2010, formulată de pârâta SC C.P. SRL - Filiala Bucureşti, a dispus îndreptarea erorilor materiale cuprinse în sentinţa menţionată, în sensul că ori de câte ori apare indicată pârâta, se va consemna corect ca fiind vorba de SC C.P. SRL - Filiala Bucureşti, cu sediul social în comuna Snagov, judeţul Ilfov şi punct de lucru în Bucureşti, sector 2.
Cererea de chemare în judecată, lămurită ulterior sub aspectul cadrului procesual, respectiv asupra calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C.P. SRL - Filiala Bucureşti, a avut drept obiect compararea, prin acţiunea în revendicare, a titlurilor opuse de reclamanţii T., respectiv pârâta menţionată (art. 480 C. civ., acţiunea fiind formulată la data de 28 ianuarie 2008).
Sub acest aspect, Curtea reţine că autorii reclamanţilor, T.N. şi T.V., au dobândit, prin actul dotal autentificat sub nr. 1218 din 27 ianuarie 1915, un teren în suprafaţă de 17.000 m.p. şi două corpuri de clădire – A şi B.
Ulterior, aceştia au înstrăinat către Administraţia Comercială a Monopolului Vânzării Alcoolului şi a Taxelor de Consumaţie de Băuturi Spirtoase o porţiune din terenul indicat anterior, de 10.000 m.p. Actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 13695 din 15 mai 1942 face însă vorbire de vânzarea unei suprafeţe de teren de 8.749 m.p. din Bucureşti, situaţie în care a rămas în proprietatea autorilor reclamanţilor o suprafaţă de teren de 7.655 m.p., diferenţa până la suprafaţa pretinsă de 8.251 m.p. neputând fi identificată din probele administrate. De altfel, şi în cererea de chemare în judecată se vorbeşte de terenul de 5.288,81 m.p., după cum rezultă din datele prezentate în continuare.
În anul 1952, conform procesului-verbal din 08 mai 1952, s-a dispus, în baza deciziei nr. 72/1952 a Instanţei de Judecată Edilitară a Sfatului Popular al Capitalei, dărâmarea corpului B de clădire deţinut de autorii reclamanţilor, situat în partea dreaptă a proprietăţii din Bucureşti, ieşit din aliniere, nelocuit. Ca atare, suprafaţa de 2.366,19 m.p., conform susţinerilor reclamanţilor, a fost preluată de stat pentru lărgirea str. G.B., rămânând un rest de 5.288,81 m.p. (în privinţa acestei diferenţe de teren reclamanţii susţinând că a fost ocupată abuziv de către actuala SC V. SA, fără titlu).
Prin notificarea din 08 august 2001, reclamanţii din prezenta cauză au solicitat retrocedarea imobilului din Bucureşti, sector 2, format din teren în suprafaţă de 5.288,81 m.p. (indicată şi în prezenta acţiune în revendicare) şi construcţia cu destinaţia de locuinţă (corpul A), de la SC V. SA, societate care, prin hotărârea nr. 10 din 12 septembrie 2001 adoptată în şedinţa Consiliului de administraţie, a respins cererea de restituire în natură a acestui imobil, întrucât a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului şi este evidenţiat în patrimoniul SC V. SA, conform certificatului de proprietate seria din 20 august 1996. Fiind vorba de o societate privatizată integral, reclamanţii au fost îndreptaţi să se adreseze pentru măsuri reparatorii către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 2001 autentificat de BNP A.G. şi M.R.E., SC V. SA a înstrăinat, către SC C.P. SRL, o suprafaţă de 8.353 m.p., împreună cu construcţiile edificate pe teren.
Conform contractului de vânzare-cumpărare cu dezmembrare din 09 decembrie 2002 autentificat de BNP A.G., respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 2005, suprafaţa de 8.353 m.p. (dezmembrată în lot A – 6.162,80 m.p., respectiv lot B – 2.190,74 m.p., ulterior alipită) a fost transferată în proprietatea pârâtei SC C.P. SRL - Filiala Bucureşti.
Expertiza tehnică efectuată în apel a concluzionat că terenul revendicat de reclamanţi se suprapune parţial peste terenul SC C.P. SRL - Filiala Bucureşti (5.805 mp) şi peste terenul SC V. SA (147 mp). Această menţiune, deşi nu cuprinde referiri cu privire la suprafaţa preluată de stat pentru modernizarea str. G.B. (aspect de natură a stabili o suprafaţă mai mare decât cea solicitată de reclamanţi), se regăseşte şi în expertiza întocmită la fond, de unde rezultă că suprafaţa de teren găsită în terenul pârâţilor este de 3.087 m.p. În ambele variante, pârâta SC C.P. SRL - Filiala Bucureşti a dobândit terenul litigios de la SC V. SA.
În concluzie, terenul revendicat este ocupat parţial de pârâta SC C.P. SRL Filiala Bucureşti (dobândit de la SC V. SA), parţial de SC V. SA, cu această din urmă societate reclamanţii purtând un alt litigiu, Dosar nr. 7629/2/2009, în prezent suspendat, având ca obiect constatarea nulităţii certificatului de proprietate din 20 august 1996, precum şi restituirea în natură a terenului liber de construcţii şi despăgubiri pentru suprafeţele ocupate de construcţii legal edificate, dar şi pentru construcţia corp A, demolată de SC V. SA.
În acel litigiu, pârâta de faţă nu a fost atrasă în proces, instanţa apreciind că formularea unei cereri de introducere în cauză este tardivă.
Dosarul menţionat a fost suspendat potrivit art. 244 alin. (1) C. proc. civ., considerându-se de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, că în prezentul litigiu s-a dispus deja efectuarea unei expertize, care ar putea lămuri întinderea şi aşezarea terenului vândut, împrejurare ce justifică neefectuarea în paralel a două expertize ce ar putea genera soluţii contradictorii.
Reclamanţii au formulat o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ. la 28 ianuarie 2008, deci după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Obiectul acţiunii îl reprezintă imobilul situat în Bucureşti, sector 2, care, în opinia reclamanţilor, a fost preluat fără titlu de la autorii lor de către SC V. SA. Acesta face parte din categoria imobilelor care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, deoarece a fost preluat în mod abuziv (…) „de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989”, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, precum şi din poziţia reclamanţilor, care, pe de o parte, nu au contestat acest fapt, iar, pe de altă parte, au înţeles să urmeze procedura administrativă prevăzută de acest act normativ, fără însă a contesta hotărârea emisă de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, respectiv SC V. SA.
Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ. este mijlocul juridic de drept comun de protejare a dreptului de proprietate, prin care cel care se pretinde proprietarul unui bun solicită de la cel care are stăpânirea acestuia restituirea bunului. Construcţia juridică a acţiunii în revendicare permite formularea acesteia şi împotriva unei persoane care se consideră proprietar al imobilului şi care chiar exhibă un titlu cu privire la imobilul respectiv. În acest caz, urmează a se compara titlurile reclamantului şi al pârâtului pentru a se stabili care din ele este preferabil.
În cauză, pentru a proceda la compararea titlurilor părţilor, trebuie să se pornească de la premisa aplicării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Formularea acţiunii în revendicare de către reclamanţi şi întemeierea pe dispoziţiile art. 480 C. civ. nu exclude, în cadrul acţiunii în revendicare prin care se solicită compararea titlurilor concurente, incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, deoarece regimul revendicării bunurilor imobile preluate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 este cel special prevăzut de legea specială.
Incidenţa Legii nr. 10/2001 în cauză nu poate fi înlăturată prin voinţa reclamanţilor, deoarece regimul juridic al bunurilor imobile preluate în perioada 0 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este stabilit prin această lege specială, iar acest regim juridic este obligatoriu, nu facultativ. Compararea titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare trebuie făcută prin raportarea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deoarece numai în acest fel se poate stabili care dintre cele două titluri este mai caracterizat. Acţiunea în revendicare nu poate face abstracţie de situaţia juridică a imobilului în litigiu de imobil care a fost preluat de SC V. SA , de modul de preluare şi de dispoziţiile legale privind regulile de restituire ale acestei categorii de imobile stabilite prin acte normative edictate după 22 decembrie 1989. Or, acest act normativ este Legea nr. 10/2001.
Curtea constată că soluţia este în acord şi cu decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, în care s-a stabilit că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.”.
Într-adevăr, regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, stabilit prin Legea nr. 10/2001, este unul derogatoriu de la dreptul comun în privinţa condiţiilor în care se poate restitui fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia imobilul preluat abuziv.
Prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit un regim juridic special faţă de dreptul comun al acţiunii în revendicare cu privire la posibilitatea restituirii în natură a bunului preluat de stat.
Astfel, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, „nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.
În cauză, reclamanţii revendică imobilul situat în Bucureşti, sector 2, de la SC C.P. SRL - Filiala Bucureşti, în condiţiile în care au formulat o notificare pentru restituirea imobilului preluat abuziv către SC V. SA, fapt susţinut în cauză.
În această situaţie, faţă de dispoziţiile legale precitate, Curtea constată că reclamanţii nu au în patrimoniul lor dreptul de a solicita restituirea bunului în natură şi nici dreptul de a solicita despăgubiri reprezentând contravaloarea acestuia de la SC C.P. SRL - Filiala Bucureşti, în mod direct, prin acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., ci doar posibilitatea continuării judecăţii în Dosarul nr. 7629/2/2009, cu atragerea în proces şi a continuatorului de drept al dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, deţinut iniţial de SC V. SA în urma reorganizării Întreprinderii de Vinuri şi Rachiuri Bucureşti.
În acest context, Curtea nu poate reţine critica reclamanţilor privind înlăturarea criteriilor clasice ale comparării titlurilor de proprietate opuse de părţi, nici aspectul contestat legat de transferul dreptului de proprietate de la SC V. SA către intimata de faţă (mai ales, în condiţiile în care nu a fost învestită cu un capăt de cerere în acest sens).
Titlul de proprietate al pârâtei este probat prin cele două contracte de vânzare-cumpărare din 09 februarie 2002, respectiv din 22 aprilie 2005 autentificate de BNP A.G., nedesfiinţate până la momentul soluţionării apelului, astfel încât orice critică legată de valabilitatea celor două acte de vânzare-cumpărare acţiuni, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC V. SA sunt lipsite de relevanţă, acestea putând fi invocate, cum s-a arătat anterior, în Dosarul nr. 7629/2/2009.
Totodată, Curtea constată că împrejurările în care s-a transmis dreptul de proprietate din patrimoniul SC V. SA până la intimata SC C.P. SRL - Filiala Bucureşti, precum şi analiza cauzelor de nulitate a actelor juridice încheiate în acest scop exced devoluţiunii în apel, instanţa de fond fiind sesizată doar cu o acţiune în revendicare de drept comun, pentru care reclamanţii nu au justificat că deţin un „bun actual” ori o „speranţă legitimă” din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea reţine că soluţia respingerii ca neîntemeiate a acţiunii în revendicare în cauza de faţă nu aduce atingere dreptului reclamanţilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Acest text al Convenţiei nu garantează de principiu dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat, indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către România a acestei convenţii. Pe de altă parte, în ipoteza în care, după ratificarea Convenţiei, Statul Român a adoptat o lege de reparaţie cu privire la imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi indiferent dacă acel bun se mai află sau nu la stat. Acest aspect a fost subliniat fără echivoc în jurisprudenţa sa de către Curtea de la Strasbourg.
Astfel, în cauza Constandache împotriva României, Curtea a arătat că: „un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi. Ea arată, în continuare, că potrivit jurisprudenţei sale, noţiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi „valori patrimoniale”, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate, în schimb, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca „bun” în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie [conform hotărârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. (83)].
În mod corect tribunalul a apreciat că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi reţinut ca temei juridic al acţiunii de faţă, întrucât reclamanţii nu au justificat existenţa unui „bun actual” în sensul textului convenţional menţionat, pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidenţa textului respectiv din Convenţie.
Aprecierea reclamanţilor că dreptul lor de proprietate există şi solicitarea ca titlul lor să fie comparat cu cel al pârâtei nu sunt suficiente pentru a reţine existenţa unui „bun actual”. Noţiunea autonomă de „bun” care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie presupune ca reclamanţii să aibă cel puţin o „speranţă legitimă” cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauza de faţă, aceştia nu au nici măcar o asemenea speranţă. De altfel, în jurisprudenţa sa în cauzele împotriva României, în situaţii similare Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un „bun actual” şi nici o „speranţă legitimă” (Cauza Poenaru c. României cererea nr. 51864/99, decizia de inadmisibilitate din 13 decembrie 2001).
Noţiunea autonomă de „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg presupune întrunirea în speţă a criteriilor consacrate de această jurisprudenţă, criterii care nu se regăsesc în cauză. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că există un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie în măsura în care în mod cumulativ printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie o instanţă judecătorească a recunoscut unei persoane calitatea de proprietar al bunului şi prin dispozitivul hotărârii a dispus în mod expres restituirea bunului către acea persoană (Păduraru c. României).
Invocarea, de asemenea, a dispoziţiilor Constituţiei din 1948, cu referire la art. 8 şi 10, în sensul că normele constituţionale erau chiar mai favorabile proprietarilor decât reglementările internaţionale anterior arătate nu constituie un element de natură a produce efecte juridice, criticile reclamantelor nevizând şi modalitatea de preluare a imobilului de către stat, ulterior de SC V. SA, apărări formulate în litigiul înregistrat sub nr. 7629/2/2009, în prezent suspendat.
În privinţa motivelor de nelegalitate şi netemeinicie ale expertizei întocmite în faţa primei instanţe, Curtea apreciază că acestea nu se mai susţin în condiţiile în care, în faza procesuală a apelului, s-a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice de identificare a imobilului litigios şi a deţinătorilor actuali (operaţiune dificil de efectuat în lipsa unor date de identificare a lungimii laturilor şi a suprafeţei de teren rămasă efectiv la dispoziţia autorilor reclamanţilor după vânzarea unei porţiuni de teren către actuala SC V. SA, respectiv după modernizarea str. G.B.).
Oricum, obţinerea acestor date concrete nu influenţa soluţia pronunţată de instanţa de fond, menţinută de Curte, dat fiind obiectul acţiunii şi momentul promovării acesteia, precum şi lipsa dovedirii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor la data formulării cererii de chemare în judecată.
Faţă de aceste considerente, reţinând, în limitele învestirii, că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie, Curtea urmează ca, în temeiul art. 296 C. proc. civ., să respingă apelul formulat de reclamanţii T.D.M., T.C. şi T.M.T., ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii T.D.M., T.C. şi T.M.T.
Instanţa de apel a soluţionat în mod greşit problema comparării titlurilor de proprietate invocate de părţi acordând preferabilitate titlului pârâtei, pronunţând o hotărâre judecătorească lipsită de temei legal, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, caz prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a reţinut ca apelanţii-reclamanţi nu au în patrimoniul lor dreptul de proprietate reala revendicat şi nici dreptul de a solicita despăgubiri de la SC C.P. SRL Bucureşti în mod direct, prin acţiunea în revendicare în baza art. 480 C. civ., ci doar posibilitatea să continue judecarea Dosarului nr. 7629/2/2009 cu atragerea în proces a continuatorului de drept al deţinătorului imobilului, dosar azi suspendat, apreciind generic că toate criticile cu privire la titlul de proprietate invocat de pârâţii-intimaţi nu pot fi analizate în prezenta cauză.
În opinia noastră, acest refuz al instanţei de apel reprezintă o hotărâre judecătorească nelegală, ce trebuie sancţionată de instanţa de recurs.
Vă solicităm analizarea titlurilor de proprietate invocate de către părţi prin prisma criticilor şi cazurilor de încălcare a legii, urmând a le sancţiona ca atare conform legii, astfel:
I. În ceea ce priveşte titlul recurenţilor-reclamanţi:
Dacă instanţa de fond a făcut o analiza parţială, dar şi greşită a titlului de proprietate invocat de reclamanţi, fără să tragă nici o concluzie asupra valabilităţii acestuia, instanţa de apel pur şi simplu a refuzat orice analiză, mărginindu-se la aprecieri generice, teoretice cu privire la cererea de revendicare fără absolut nicio referire Ia cazul de faţă.
Vă solicităm să reanalizaţi întregul material probator, cu acte scrise şi concluziile raportului de expertiză şi să constataţi ca reclamanţii, în calitate de moştenitori legali ai titularilor dreptului de proprietate dobândit iniţial prin actul dotal din 27 ianuarie 1915 pentru o suprafaţă de teren de 17.000 m.p. şi două corpuri de construcţii; din acest teren, urmare înstrăinării a 10.000 m.p. şi ulterior a sistematizării, autorii reclamanţilor au mai deţinut cca. 6.000 m.p., care au fost identificaţi de raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de apel, de 5.805 m.p. şi construcţiile.
În plus, calitatea de moştenitori legali, succesivi, plecând de la autorul iniţial, a fost dovedită de reclamanţi.
În ceea ce priveşte acest titlu de proprietate al reclamanţilor, din 1951 până azi nu există absolut nici un act normativ, lege, care să transfere în mod legal dreptul de proprietate al reclamanţilor, statului sau altor persoane fizice sau juridice.
În lipsa unui asemenea act normativ, reclamanţii nu au pierdut niciodată în mod legal titlul lor de proprietate asupra imobilului, practic opozanţii reclamanţilor deţinând fără titlu imobilul în cauza, cu toate consecinţele juridice prevăzute de dispoziţiile art. 45 şi 46 din Legea nr. 10/2001, cu privire la buna credinţă a părţilor, dar în mod deosebit a dispoziţiilor cu privire la nulitatea absolută a actelor juridice încheiate până la soluţionarea procedurilor administrative şi judiciare.
În concluzie, vă solicităm să constataţi că reclamanţii au făcut dovada certă, categorică a faptului că sunt moştenitorii legali ai imobilului compus din teren în suprafaţă de 5.805 m.p. şi construcţii, situat în Bucureşti, sector 2, imobil preluat abuziv, fără titlu, de Statul Român, reclamanţii nepierzând niciodată calitatea de proprietari asupra acestui imobil.
II. În ceea ce priveşte titlul de proprietate invocat de pârâţi:
Instanţa de apel îşi argumentează soluţia, susţinând, «Curtea nu poate reţine critica reclamanţilor privind Maturarea criteriilor clasice ale comparării titlurilor de proprietate opuse de părţi, nici aspectul contestat legat de transferul dreptului de proprietate de la SC V. SA către intimata de faţă (mai ales în condiţiile în care nu a fost învestită cu un capăt de cerere în acest sens)».
În continuare, instanţa de apel consideră ca probat dreptul de proprietate invocat de pârâtă, nedesfiinţat până la momentul soluţionării apelului, astfel încât orice critică legată de valabilitatea celor două titluri, sunt lipsite de relevanţă, acestea putâind a fi invocate în Dosarul nr. 7629/2009.
În opinia noastră, întreg raţionamentul instanţei de apel este greşit, instanţele de judecată vor soluţiona cererile de revendicare prin compararea titlurilor de proprietate invocate de părţi, analizând fiecare titlu pe cale principală, dar şi pe cale incidentală. A refuza orice analiză a titlului de proprietate invocat şi contestat de partea potrivnică atât pentru nelegalitate, pentru frauda la lege şi lipsa bunei credinţe la încheierea actului, cu trimitere la disp. art. 46 (fost art. 50) al Legii nr. 10/2001, dar pe cale incidentală, în cadrul procesului în lipsa unui capăt de cerere având ca obiect nulitatea absolută a actului, având în vedere criticile concrete din acest dosar, în opinia noastră este o denegare de dreptate, de justiţie. Practic se refuză orice analiză a legalităţii actului juridic invocat şi, chiar dacă actul juridic este fraudulos, nelegal, instanţa de apel pretinde că nu are nici un raţionament juridic să-l analizeze, preferând să confirme ilegalitatea, reaua-credinţă, formalismul, birocraţia în defavoarea actului de justiţie, a dreptăţii.
Solicităm instanţei de recurs să analizeze, pe cale incidentală, toate criticile de ilegalitate ale actelor juridice invocate de intimaţii-pârâţi, şi să pronunţe o hotărâre judecătorească care reprezintă adevărul, dreptatea şi echitatea părţilor.
1. În faţa instanţei de judecată, intimaţii pârâţi invocă două titluri de proprietate:
Din prim titlu, constând în contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 30 mai 1995 prin care Fondul Proprietatea a vândut Asociaţiei Vinalcool - Programul Acţiunilor Salariaţilor un număr de 36.819 acţiuni, reprezentind 70% din capitalul social al SC V. SA, restul de 30% din acţiuni fiindu-le vândute la 09 iunie 1995, deci practic întreg capitalul social al SC V. SA era vândut Asociaţiei Vinalcool - Programul Acţiunilor Salariaţilor.
Deci la data de 09 iunie 1995 SC V. SA, deşi fiinţa ca persoană juridică, totuşi întreg patrimoniul sau fusese înstrăinat către noua persoană juridică Asociaţia Vinalcool - Programul Acţiunilor Salariaţilor.
Aceasta invocă ca titlu de proprietate asupra terenului, Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 480/1991 în baza căruia a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis la 20 august 1996 de Ministerul Agriculturii.
Pentru ca Statul Român, prin Ministerul Agriculturii, să confere dreptul de proprietate, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 20 august 1996, era necesar ca Statul Român să deţină în proprietate în mod legal terenul în cauză.
Or, Statul Român nu a fost niciodată proprietarul acestui teren, nu a invocat şi nu a probat în mod legal, chiar şi discutabil, un titlu de dobândire al acestui drept.
Terenul în cauză a intrat, fără niciun titlu în anul 1952, în componenţa SC V. SA, care în continuare l-a utilizat în mod abuziv.
În concluzie, acest pretins titlu de proprietate, nu poate fi opus cu succes adevăratului proprietar, pentru că acesta nu a pierdut niciodată proprietatea asupra terenului în cauză.
Neavând niciun titlu legal, Statul Român nu putea transmite la rândul său un drept real de proprietate către Ministerul Agriculturii şi ulterior Fondului Proprietatea, întreaga operaţie de eliberare a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate fiind artificială, nelegală.
2. Un al doilea titlu, contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 2011 încheiat între SC V. SA şi SC C.P. SRL pentru suprafaţa de 8.353 m.p., suprafaţă care include şi suprafaţa de teren revendicată de recurenţii-reclamanţi, în suprafaţă de 5.805 m.p.
În legătură cu acest act formulăm următoarele critici:
Actul juridic semnat la 26 septembrie 2001 (respingerea notificării s-a dispus prin hotărârea nr. 10 la 13 septembrie 2001) a fost pregătit de la începutul lunii septembrie 2001, în acest sens este şi declaraţia vânzătoarei SC V. SA, că asupra acestui imobil nu există niciun litigiu cu privire la dreptul de proprietate, ceea ce în contextul probator reprezintă fals în declaraţii şi uz de fals săvârşite de I.M. şi ceilalţi profitori.
- actul juridic semnat la 26 septembrie 2001, între SC V. SA, reprezentat de I.M. în calitate de Preşedinte al Consiliului de Administraţie, în calitate de vânzător şi SC C.P. SRL, reprezentată de S.N., S.D.C. şi I.M., asociaţi ai SC C.P. SRL, în calitate de cumpărător. Practic, I.M. semnează actul autentic şi la rubrica vânzător şi la rubrica cumpărător, ceea ce subliniază reaua lor credinţă.
- notificarea transmisă de reclamanţi şi adresată SC V. SA având ca obiect restituirea în natură a suprafeţei de teren de cca. 6.000 m.p., a fost respinsă prin hotărârea nr. 10 din 13 septembrie 2001 a Consiliului de Administraţie al SC V. SA. şi comunicată părților după mai multe luni de zile, printr-o adresă neoficială, fără antet şi număr de înregistrare.
Important este să se constate că Consiliul de Administraţie al SC V. SA este format din I.M. şi S.D.C., care, practic, aveau interese contrare, concurente nu numai cu SC V. SA, Asociaţia, dar şi cu reclamanţii, consimţământul lor la luarea hotărârii fiind viciat.
Mai mult, decizia de respingere a cererii de restituire în natura era nelegală, cu încălcarea gravă a disp. art. 20 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la acel moment.
În plus, conform art. 20 alin. (4) din această lege, terenul notificat nu putea fi înstrăinat până la soluţionarea litigiului, şi actul a fost încheiat la câteva zile.
„Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea de orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”
În concluzie, acest act este lovit de nulitate absolută atât în ceea ce priveşte consimţământul viciat al celor doi membrii ai Consiliului de Administraţie, dar şi pe fond, actul este sancţionat în mod expres de lege cu nulitatea absolută.
Vă solicităm să constataţi că ambele părţi, vânzător şi cumpărător, din acest contract de vânzare-cumpărare, au fost de rea-credinţă faţă de reclamanţi, încercând prin această operaţie să sustragă de la restituirea în natură, conform Legii nr. 10/2001 şi să-şi însuşească în scop personal, terenul revendicat azi de reclamanţi, sancţiunea fiind nulitatea absolută a actului, conform art. 50 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 în numerotarea iniţială.
În opinia noastră, SC V. SA, reprezentată de I.M., trebuia să emită dispoziţia de restituire în natură a terenului şi nu de respingere. Oricum nu avea dreptul sa înstrăineze imediat, după câteva zile (operaţia a fost pregătită în prealabil cel puţin câteva luni cu operaţia de dezmembrare, intabulare, etc) înainte de soluţionarea litigiului.
Dl. I.M., la 26 septembrie 2001 nu putea să vândă acest teren propriei societăţi comerciale SC C.P. SRL, iar SC C.P. SRL, reprezentată de S.D.C. şi I.M., nu avea dreptul să cumpere de la SC V. SA, al cărui membru în Consiliul de Administraţie era, terenul care era revendicat de reclamanţi, cunoscând foarte bine litigiul preexistent de câţiva ani de zile, şi ascuns prin declaraţia mincinoasă dată în faţa notarului că terenul nu face obiectul niciunui litigiu cu privire la dreptul de proprietate.
În această situaţie, vă solicităm sancţionarea actului juridic invocat ca titlu de proprietate al pârâtei conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 aplicabilă la momentul încheierii actului juridic cu sancţiunea nulităţii absolute prevăzută în mod expres de art. 20 alin. (4), dar şi de art. 50 alin. (1), (2) şi (3) din această lege.
Faţă de această sancţiune, titlul de proprietate invocat de pârâtă nu poate produce niciun efect juridic.
- actul juridic semnat în 26 septembrie 2001 este încheiat cu rea-credinţă de ambele părţi, vânzător şi cumpărător, şi deci este nelegal, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În opinia noastră, acest act este încheiat nu numai cu încălcarea grava a legii (art. 20 din Legea nr. 10/2001), dar în mod deosebit este încheiat de ambele părţi cu rea-credinţă, în scopul fraudării legii intereselor reclamanţilor notificatori în baza Legii nr. 10/2001, însuşindu-şi în interes propriu terenul în cauză.
Analizând cu atenţie întregul material probator, rezultă cu certitudine că SC V. SA, în calitate de vânzător şi SC C.P. SRL, în calitate de cumpărător, ambele prin reprezentanţii lor, nu numai că au încălcat în mod flagrant legea în vigoare, dar au manifestat o evidentă, categorică rea-credinţă, atât faţă de reclamanţi, cât şi faţă de interesul general şi particular al celorlalţi salariaţi ai SC V. SA., vânzând propriei societăţi, la un preţ derizoriu de aproximativ 10 ori mai mic decât evaluarea notarului public care a autentificat actul respectiv, evaluare menţionată în încheierea de autentificare, I.M. şi S.D.C., S.N. însuşindu-şi terenul în cauză, sub paravanul SC C.P. SRL, ai căror asociaţi erau, operaţie la fel de imorală.
În concluzie, analizând pe cale incidentală acest act juridic, instanţa de recurs îi va sancţiona conform legii, fiind ilegal şi imoral, încheiat cu rea credinţă şi fraudă la lege.
În concluzie, analizând cele două titluri de proprietate invocate de părţi, vă solicităm să acordaţi preferinţa titlului de proprietate invocat de recurenţii-reclamanţi, cu consecinţa juridică a admiterii acţiunii în revendicare.
Motivul II - Instanţa de judecată a înlăturat aplicabilitatea art. 1 al primului Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pronunţând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Guvernul României, reprezentantul statului, a semnat acordul de aderare la Convenţia Europeană şi a convenit că va respecta normele şi valorile comunitare, inclusiv art. 1 al primului Protocol adiţional la Convenţie, care prevede: «Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.»
Acest principiu şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie să stea la baza oricărui raţionament, legal şi juridic atunci când statul chemat să soluţioneze un litigiu având ca obiect un drept de proprietate imobiliară.
Aceste principii au fost pur şi simplu încălcate de instanţele de judecată în cazul nostru.
Instanţa de fond a înlăturat pur şi simplu principiul prevăzut de art. 1 din Protocol şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, apreciind că în speţa noastră, pentru raţiuni privind ocrotirea circuitului civil, al bunei credinţe, titlul de proprietate invocat de reclamanţi nu produce efecte juridice.
Instanţa de apel, reţine că soluţia instanţei de fond nu aduce atingere dreptului reclamanţilor, garantat de art. 1 din Protocol, pentru că textul Convenţiei nu garantează dreptul la restituire, indiferent de modul de preluare, legal sau ilegal, cu sau fără titlu.
În opinia noastră aceste raţionamente sunt profund greşite; întreaga legislaţie din România, inclusiv decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României, ca decizie în interesul legii, trebuie să guverneze domeniul delicat al respectării dreptului de proprietate şi reparaţia prin restituire în natură a unui astfel de drept încălcat, prin prisma art. 1 din Protocol.
În susţinerea punctului nostru de vedere, invocăm următoarele considerente:
- siguranţa circuitului civil presupune respectarea principiilor şi dispoziţiilor legale în materia drepturilor reale de proprietate.
Instanţa de fond a omis, a greşit atunci când nu a analizat corect dreptul nostru de proprietate asupra imobilului, drept de proprietate fundamental şi imprescriptibil, faţă de lipsa de titlu legal din partea părţii potrivnice.
Deci siguranţa circuitului civil este dată de respectarea dreptului fundamental la proprietate, inalienabil, consfinţit atât de C. civ. în vigoare, dar şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa sa, exercitat conform legii.
- buna credinţă a pârâţilor la încheierea actelor juridice.
Analizând cu atenţie întregul material probator, rezultă cu certitudine ca SC V. SA în calitate de vânzător şi SC C.P. SRL, în calitate de cumpărător, ambele prin reprezentanţii lor, nu numai că au încălcat în mod flagrant legea în vigoare, dar au manifestat o evidentă, categorică rea-credinţă, atât faţă de reclamanţi, cât şi faţă de interesul general şi particular al celorlalţi salariaţi ai SC V. SA, vânzând propriei societăţi, la un preţ derizoriu de aproximativ 10 ori mai mic decât evaluarea notarului public care a autentificat actul respectiv, evaluare menţionată în încheierea de autentificare.
I.M. şi S.D.C., S.N. însuşindu-şi terenul în cauză, sub paravanul SC C.P. SRL, ai căror asociaţi erau, operaţie la fel de imorală.
Şi atunci se pune problema (aparte de sancţiunea nulităţii absolute a actului) oare jurisprudenţa internă în acord cu jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului salvează buna credinţă a părţilor, nevinovate, de schimbările legislative şi de sistem, ori, „protejează” abuzul, reaua-credinţă la limita penalului, cum este cazul nostru.
În opinia noastră, reaua-credinţă manifestată în cazul nostru trebuie sancţionată.
- în ceea ce priveşte decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv a art. II teza finală:
„În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice (...)” dreptului de proprietate obţinut abuziv, nelegal şi imoral de către SC V. SA şi transmis ulterior SC C.P. SRL ce trebuie sancţionat categoric, conform legii.
În ceea ce priveşte „speranţa” intimaţilor-pârâţi, care a fost invocată în motivarea deciziei de apel, considerăm că nu poate fi primită, deoarece se bazează pe frauda la lege şi rea-credinţă.
În ceea ce priveşte practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, precizăm că restituirea în natură a terenului, „bun” care există şi poate fi restituit fără a îngrădi şi încalcă alte drepturi legale, legitime reprezintă singura speranţă, soluţie juridică de respectare a principiului şi dreptului fundamental la proprietate, pentru a evita orice altă procedură comunitară.
În concluzie, va solicităm admiterea recursului, modificarea hotărârii instanţei de apel şi rejudecând apelul, să ne admiteţi apelul astfel cum l-am formulat, să desfiinţaţi hotărârea instanţei de fond şi să admiteţi acţiunea astfel cum am formulat-o şi precizat-o.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii T.D.M., T.C. şi T.M.T. împotriva deciziei nr. 21/A din data de 24 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7392/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7395/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
