ICCJ. Decizia nr. 7392/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7392/2012
Dosar nr. 37422/3/2008
Şedinţa publică din 4 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 08 octombrie 2008, sub nr. 37422, reclamantele N.I. şi B.E. au chemat în judecată civilă pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, SC T.P. SRL, I.V., I.R., D.P. şi D.G., solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care:
- să constate că imobilul din Bucureşti, sector 1, a fost preluat abuziv de Statul Român, prin Decretul nr. 535/1970, nelegal, abuziv şi neconstituţional, iar, pe cale de consecinţă, să dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil, reclamantele având un titlu mai caracterizat decât ale pârâţilor;
- în subsidiar, în cazul în care se va considera că imobilul este imposibil de restituit în natură, având întâietate titlul cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, solicită instanţei să oblige Statul Român şi Municipiul Bucureşti să-i achite contravaloarea imobilului preluat în mod abuziv, pe care o estimează la 1.000.000 euro (3.500.000 RON).
În drept, reclamantele au invocat dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ. şi art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La dala de 05 noiembrie 2010, reclamantele au depus la dosar precizare la capătul de cerere subsidiar, prin care.au arătat că, valoarea imobilului revendicat este în cuantum de 1.554.312 euro (6.543.032 RON) pentru construcţie şi 1.642.500 euro (6.914.268 RON) pentru teren, în total - 3.196.812 euro (13.457.300 RON), solicitând instanţei obligarea pârâţilor Statul Român şi Municipiul Bucureşti la achitarea sumei, numai în situaţia în care se va considera că titlul pârâţilor cumpărători în baza Legii nr. 112/1950 au întâietate şi se va respinge cererea reclamantelor de restituire în natură.
La termenul din data de 27 februarie 2009, prin încheiere inlerlocutorie, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
La acelaşi termen, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC T.P. SRL.
Prin sentinţa civilă nr. 1137 din 10 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 37442/3/2008, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe capătul subsidiar de cerere.
S-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii N.I. şi B.E. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin Primar General, I.V., I.R., D.P. şi D.G. şi s-a constatat că imobilul din Bucureşti, sector 1, a fost preluat abuziv.
S-a respins acţiunea în revendicare a imobilului împotriva pârâţilor I.V. şi I.R., D.P. şi D.G. ca neîntemeiată.
S-a respins cererea subsidiară de obligare a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, la plata contravalorii imobilului ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul, după ce a reţinut situaţia de fapt, a arătat că a fost dovedită calitatea de moştenitori a reclamantelor cu certificatele de moştenitor nr. 362/1982 eliberat de notariatul de stat sector 1 şi de certificatul de moştenitor nr. 121/2007 BNP Z.C.
În ceea ce priveşte cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului, tribunalul a constatat că imobilul din Bucureşti, sector 1, a fost preluat abuziv de stat, reţinând că imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin expropriere în temeiul Decretului nr. 535/1970, fără plata unor despăgubiri prealabile şi fără dovedirea vreunei utilităţi publice a acestei măsuri. Ulterior exproprierii reclamantelor Ie-a fost atribuit un alt apartament.
S-a constatat că măsura exproprierii apare astfel ca vădit ilegală, avându-se în vedere atât prevederile constituţionale cât şi ale art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pe care România o ratificase la data emiterii decretului de expropriere, cât şi în raport de prevederile Legii nr. 213/1998 care definesc conceptul de titlu valabil.
În ceea ce priveşte al doilea capăt al cererii reclamantelor, acela al revendicării imobilului de la pârâţii I.V., I.R., D.P. şi D.G., în temeiul art. 480 C. civ., Tribunalul a reţinut că prin decizia nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, instanţa supremă recunoaşte admisibilitatea acţiunii în revendicare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, în drept, „Tribunalul a constatat că analiza cererii în revendicare prezentă nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci şi în considerarea Legii nr. 10/2001 şi nu mai puţin a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, după cum a dezvoltat în cele ce urmează, premise impuse de altfel şi prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pornind de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat şi cea a menţinerii contractelor de vânzare-cumpărare deţinute de pârâţii din prezenta cauză, care nu au fost desfiinţate până în prezent, tribunalul a constatat că prevederile de drept substanţial ale Legii nr. 112/1995, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecăţii.
Tribunalul a constatat că în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat în fiecare speţă în parte respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul de proprietate prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiţii, în primul rând existenţa unui „bun” în sensul celui dintâi alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun”, tribunalul a constatat în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Pădurarii contra României din 01 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul Ia respectarea bunurilor lor, garantai de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, parag. 39; cauza Porţeanu, parag. 35; cauza Andreescu Murăret şi alţii - hotărârea din 19 ianuarie 2010. parag. 20, pentru a da un exemplu recent).
A apreciat că reclamanţii au chiar un „bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizai ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, parag. 83-87, precum şi în cauza Porţeanu, parag. 33).
Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze în speţă că recunoaşterea, în cauza de faţă, a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat, este suficientă pentru existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamanţilor, nefiind necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună restituirea bunului.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), s-a arătat însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speţă, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Aşadar, în speţă, nu a putut fi recunoscută reclamantelor decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), recunoaştere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condiţiilor legale pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără a fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenta bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului Proprietatea, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către, pârât, în condiţiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată de către reclamante în cauză prin depunerea notificării înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti în 08 februarie 2002. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Curtea nu a mai socotit necesar să facă referire, in analiza cerinţei existenţei unui „bun”, la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea şi plata despăgubirilor cuvenite petentelor din cauza soluţionată de către instanţa europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca şi despăgubirile neachitate până la acest moment.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, „că reclamanta nu are un drept la restituire care sa o îndreptăţească la redobândirea posesiei.
În consecinţă, tribunalul a respins acţiunea în revendicare a imobilului împotriva pârâţilor I.V. şi I.R., D.P. şi D.G. ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte cererea subsidiară formulate de reclamante, tribunalul a reţinut următoarele:
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a constatat că:
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă, atât timp cât reclamantul solicită obligarea acestuia direct la plata despăgubirilor şi nu obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la parcurgerea procedurii prevăzute de legea specială, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este dată de art. 24 din Decretul-lege nr. 31/1954.
Faţă de aceste considerente, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamantele, prin cererea subsidiară solicită obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirilor, fără parcurgerea procedurii prevăzute de legea specială.
Faţă de această cerere, tribunalul a reţinut că după modificările aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanţei s-a scindat în două etape, respectiv unitatea deţinătoare emite decizie/dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabileşte valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite şi titlul de despăgubiri.
Modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, aşa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale (respectiv caracterul echitabil al întinderii acestora, acoperirea în întregime a prejudiciul cauzat prin deposedarea abuzivă) este supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ.
Prin decizia în interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat în sensul că instanţei civile nu-i mai revine competenţa de stabilire a cuantumului despăgubirilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 (singurele acte emise în procedura prealabilă, cenzurabile în continuare pe acest aspect, fiind cele anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ).
Având în vedere considerentele de mai sus, tribunalul a constatat că cererea reclamantelor de obligare a statului direct la plata despăgubirilor şi tribunalul nu poate reţine în cauză aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cererea prezentă îndreptată împotriva statului, în care se pretinde obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege nu-şi poate avea temei suficient în Convenţia Europeană, care nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanţă), ci sancţionează nesocotirea drepturilor şi libertăţilor ocrotite de aceasta.
Cât timp dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, ci nu constituie obiectul unui „bun existent”, iar reclamantul nu este titularul unei creanţe suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă, astfel încât nu se poate prevala de existenţa unui bun în sensul art. 1”.
De asemenea, tribunalul a reţinut că în aprecierea admisibilităţii unei astfel de acţiuni, trebuie observate precizările şi distincţiile făcute în decizia în interesul legii nr. 33/2008 referitoare la raportul dintre legea specială şi cea generală (în ce măsură poate fi părăsită calea reglementată de legea specială, nr. 247/2005 şi ales dreptul comun), la existenţa în patrimoniul celui care formulează cerere pe dreptul comun a unui „bun” în sensul Convenţiei.
Având în vedere cele de mai sus, Tribunalul a constatat că acţiunea reclamantelor de obligare a statului direct la plata despăgubirilor este neîntemeiată, atât timp cât acesta are la dispoziţie calea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât a respins-o ca atare.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantele şi pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Prin decizia civilă nr. 150/A din 02 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat apelul reclamanţilor B.E. şi N.I., împotriva sentinţei civile nr. 1137 din 10 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă; a admis apelurile formulate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva aceleiaşi sentinţe civile; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, a respins cererea privind obligarea la plata contravalorii imobilului în litigiu, faţă de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea privind constatarea caracterului abuziv al preluării la stat a imobilului, ca lipsit de interes şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat următoarele:
Critica în sensul că în mod greşit s-a respins acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun - în temeiul art. 480 C. civ. - ca şi critica privind greşita motivare a primei instanţe privind obligativitatea urmării de către reclamante a procedurii legii speciale - nu pot fi primite.
Mai întâi, pentru că altfel s-ar încălca principiul că legea specială înlătură dreptul comun în materie (de revendicare, în speţă) - specialia generalibus derogant - care se aplică de către instanţele judecătoreşti, iar nu se ignoră.
Cu privire la situaţia imobilelor preluate în mod abuziv la stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a adoptat Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, care a prevăzut cerinţe clare pentru obţinerea de măsuri reparatorii pentru astfel de imobile, în modalităţile şi condiţiile prevăzute de această lege specială, care exclude, potrivit principiului sus-menţionat, aplicarea deopotrivă şi a dreptului comun în materie de revendicare, respectiv de despăgubire, astfel cum a statuat în mod clar şi decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un recurs în interesul legii, tocmai în scopul unificării practicii judiciare în materie.
Instanţa de apel a constatat că în mod legal, prima instanţă nu urma să analizeze dreptul foştilor proprietari în raport de temeiul invocat al art. 480 C. civ., şi a legislaţiei în vigoare de la data preluării abuzive, cu atât mai mult cu cât prin modificările dispuse prin Legea nr. 247/2005 aduse Legii nr. 10/2001, toate preluările au fost calificate ca fiind abuzive, astfel că reclamantele nu au interes să se constate acelaşi aspect deja statuat printr-o lege.
Or, interesul nu poate fi decât unul legal, în persoana reclamantelor, iar, în speţă, el nu se justifică, astfel criticile în acest sens ale apelanţilor-pârâţi, sub fondate, urmând a fi admise, cu consecinţa, schimbării sentinţei şi respingerii cererii privind constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului la stal, ca lipsit de interes.
S-a constatat că nici critica reclamantelor, în sensul că din moment ce prima instanţă a constatat caracterul abuziv al preluării, trebuia să oblige Statul Român la plata directă a contravalorii de piaţă a imobilului, în favoarea acestora, nu poate fi primită.
Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, o astfel de constatare a caracterului abuziv este lipsită de interes, întrucât însăşi legea specială o consacră, dar şi pentru că aceeaşi lege - Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 stabilesc măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii, în sarcina unităţii deţinătoare - Primăria Municipiului Bucureşti - dacă s-a formulat notificare în termenul limită prevăzut de legea specială, respectiv a altor instituţii abilitate de lege.
Aşadar, în lipsa notificării, nu se poate obţine restituirea în natură ori echivalent a imobilului printr-o acţiune îndreptată direct la instanţă şi în baza dreptului comun.
Critica vizând aspectul vânzărilor ilegale de către stat a imobilului în litigiu, s-a constatat că nu poate fi primită, spre a fi analizată în prezenta cauză şi cu depăşirea termenului legal de prescripţie privind contestarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 - prevăzut de 1 an în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, termen prorogat apoi succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001 - şi depăşit de mult, la data promovării prezentei acţiuni în instanţă (08 octombrie 2008).
Aplicarea legii speciale prin derogare de la dreptul comun se impune, tocmai în considerarea securităţii raporturilor civile care se referă la aspectul consolidării titlurilor de proprietate constând în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu chiriaşii cumpărători, pentru care nu s-au obţinut hotărâri judecătoreşti de constatare a nulităţii acestor contracte, în termenul special de prescripţie prevăzut de legea specială.
Prin consolidarea titlurilor cumpărătorilor-chiriaşi, aceştia deţin un bun actual, valid, necontestat, ocrotit deopotrivă de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a arătat că sunt aspecte deja statuate în decizia Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 şi care se aplică, în sensul sus-menţionat, astfel că nu pot fi primite criticile apelantelor reclamante care tind să reinterpreteze aplicarea legii şi a deciziei dată în recursul în interesul legii în materie.
Criticarea Legii nr. 10/2001 şi a faptului că procedura legii speciale nu este în măsură să conducă la obţinerea efectivă a restituirii în natură ori prin echivalent a imobilului, s-a reţinut că nu justifică admiterea apelului reclamantelor, cu consecinţa reformării sentinţei apelate, nici prin criticarea modului de funcţionare a Fondului Proprietatea - care excede cadrului procesual de analiză - acesta ţinând de sfera execuţională a măsurilor administrative reparatorii prevăzute de lege.
S-a constatat că instanţa nu poate lua măsuri de sancţionare a statului care nu a luat măsurile corespunzătoare de reparaţie a foştilor proprietari, după cauza pilot Athanasiu ş.a contra României, potrivit criticilor astfel formulate, în sensul de a da câştig de cauză apelantelor reclamante, în cauza dedusă judecăţii.
Judecătorul este chemat să soluţioneze cu respectarea limitelor sesizării instanţei (art. 261 C. proc. civ.) aplicând legislaţia în vigoare aplicabilă, iar nu ignorând-o ori eludând-o.
Instanţa de apel a constatat ca fiind fondată critica privind lipsa de calitate procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe capătul de cerere subsidiar, întrucât pentru măsurile reparatorii în echivalent, inclusiv în forma acordării de despăgubiri, alte instituţii sunt abilitate prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 să dispună, în anumite condiţii (Primăria Municipiului Bucureşti ca unitate deţinătoare privind propunerea de acordare măsuri reparatorii, respectiv Comisia centrală pentru acordarea de despăgubiri), iar nu statul, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele B.E. şi N.I., criticănd-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, reclamantele au arătat următoarele:
I. În mod nelegal instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român.
Motivarea instanţei a fost că alte instituţii sunt abilitate conform legilor speciale de reparaţie să acorde măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv.
Susţin că cererea pentru achitarea valorii imobilului nu a fost întemeiată şi nici formulată pe procedura legii speciale, ci pe dreptul comun.
Chiar instanţa modifică obiectul cererii şi consideră că nu poate să judece decât conform legii speciale atunci trebuia să respingă ca neîntemeiată cererea pe calea dreptului comun, pentru că pe dreptul comun Statul Român are calitate procesuală pasivă.
Însă, chiar şi în baza procedurii speciale, tot Statul Român are calitate procesuală pasivă, nu Comisia Centrală, cum greşit şi cu încălcarea art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a considerat instanţa de apel.
Astfel, chiar prin legea specială se stabileşte că în instanţă stă Statul Român, prin Comisia Centrală, iar nu Comisia Centrală în nume propriu [art. 19 alin. (1)].
Astfel, în toate procesele calitate procesuală pasivă are Statul Român, eventual diferind instituţia care-l reprezintă pe stat.
Însă este problema statului să-şi desemneze reprezentantul, şi dacă considera că în cauză Ministerul Finanţelor este inapt să-l reprezinte, să fi delegat Comisia Centrală.
2. Instanţa de apel în mod nelegal a admis excepţia lipsei de interes a constatării preluării abuzive a imobilului.
Într-adevăr, prin legislaţia reparatorie specială s-a recunoscut că toate imobilele au fost formulate abuziv în timpul regimului comunist.
Însă normele juridice conţin dispoziţii abstracte cu privire Ia raporturile juridice reglementate. Dat fiind caracterul abstract al normelor juridice, instanţa de judecată este îndrituită în cadrul litigiilor deduse spre soluţionare să aplice norma juridică abstractă la cazul concret dedus judecăţii.
Din această cauză trebuie constatată de către instanţa de judecată preluarea abuzivă a imobilului de către stat, prin efectuarea unui control de legalitate al preluării, raportat la normele juridice aplicabile.
În caz contrar, dacă am accepta susţinerile pârâtului cu privire la această excepţie, toate cererile de chemare în judecată ar fi lipsite de interes, deoarece legea întotdeauna recunoaşte de plano pretenţiile reclamantului.
Recurenţii susţin că instanţa trebuia să verifice în concret dacă imobilul în litigiu a fost preluat conform legislaţiei recunoscute ca abuzive şi în perioada de timp stabilită de lege, pentru că este posibil ca imobilul să fi intrat în patrimoniul statului în mod legal sau să fi fost preluat înainte de instaurarea regimului comunist.
Pentru aceste motive solicită respingerea excepţia lipsei de interes.
3. Instanţa a considerat neîntemeiate cererile reclamanţilor de revendicare în natură şi de obligare la plata contravalorii imobilului cu motivarea că acestea nu pot fi soluţionate pe dreptul comun, ci doar pe procedura specială prevăzută de legislaţia în materie, însă legislaţia specială nu este în măsură să asigure restituirea în natură a imobilului în cazul în care acesta a fost vândut şi nici nu asigură obţinerea unei despăgubiri pentru imobilul imposibil de restituit în natură.
Modalitatea stabilită de Statul Român de restituire în echivalent este reprezentată de acordarea de acţiuni la Fondul Proprietatea care este nefunctională din două motive:
- din situaţia raportată la data de 29 februarie 2012 de Fondul Proprietatea, Statul Român mai deţine doar 0,04% din acţiuni;
- prin O.U.G. nr. 4/2012 publicată în M. Of. nr. 169/15.03.2012, Statul Român a suspendat întreaga procedură de restituire prevăzută de Legea nr. 247/2005.
Potrivit art. 20 din Constituţie, convenţiile internaţionale relative la protecţia drepturilor omului se aplică cu prioritate faţă reglementarea naţională.
Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurentele reclamante susţin că Legea nr. 10/2001 contravine reglementărilor convenţionale, se impune lăturarea acesteia de la aplicare şi soluţionarea cauzei prin aplicarea directă a dispoziţiilor convenţionale.
În aceste condiţii, respectarea dreptului de proprietate al reclamantelor nu este posibilă decât în două situaţii:
- fie li se restituie în deplină proprietate şi proprietate bunul (capătul de cerere principal având ca obiect revendicare imobiliară);
- fie Statul Român le acordă o despăgubire bănească efectivă pentru privarea de bun (capătul de cerere subsidiar);
În acest din urmă caz Curtea Europeană a stabilit obligaţia de acordare a despăgubirilor, direct în sarcina Statului Român, şi nu în sarcina vreunei instituţii administrative române, înfiinţată sau reglementată de Legea nr. 10/2001.
Recurentele consideră că prin respingerea atât a acţiunii în revendicare, cât şi a cererii subsidiare, recurentele sunt puse în imposibilitate de a obţine restituirea bunului, indiferent de modalitatea de constituire, în natură sau în echivalent.
În mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a respins apelul reclamantelor cu privire la acţiunea în revendicare.
a) Curtea de Apel a reţinut că reclamantele nu deţin un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci doar un drept economic proteguit de acest articol. Recurentele consideră că acest considerent este greşit, întrucât Curtea nu poate sancţiona privarea reclamantelor de bun deoarece la acea dată România era parte la Convenţie, deci Curtea nu are competenţă ratione temporis.
Acest fapt nu înseamnă că dreptul de proprietate al reclamantelor nu mai poate fi protejat potrivit legii naţionale, respectiv art. 480 şi urm. din vechiul C. civ., în vigoare atât la data deposedării, cât şi la data introducerii acţiunii, iar instanţa naţională să se declare şi ea competentă ratione temporis.
Mai mult, potrivit art. 20 din Constituţie, reglementările internaţionale relative la drepturile omului se aplică cu prioritate „cu excepţia cazului în care legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. În speţă, Convenţia nu le asigură absolut nici o protecţie, deoarece deposedarea s-a produs anterior aderării României, singura protecţie reală de care beneficiază fiind cea oferită de legislaţia internă, respectiv art. 480 din vechiul C. civ.
b) Instanţa de apel a reţinut că pârâţii persoane fizice beneficiază de un bun actual şi nu trebuie să suporte consecinţele activităţii abuzive a statului.
Recurentele consideră că acest considerent este eronat şi nelegal.
Se arată că pârâţii persoane fizice nu suferă o încălcare dreptului de proprietate incompatibilă cu dispoziţiile convenţiei, prin admiterea cererii subsemnatelor fiind respectate condiţiile prevăzute art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru ca hotărârea de admitere a acţiunii în revendicare să fie în acord cu Convenţia:
- este prevăzută de lege: art. 480 C. civ.;
- urmăreşte un scop legitim: restituirea unui bun preluat în mod abuziv;
- măsura nu este disproporţionată: pârâta beneficiază de dispoziţiile art. 1337 C. civ. şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, care prevăd plata contravalorii de piaţă a apartamentului.
Susţin că pârâţii au cumpărat imobilul la un preţ social, redus, care nu depăşea 10% din valoare de piaţă a acestuia.
Astfel, prin admiterea acţiunii în revendicare aceştia vor fi despăgubiţi la valoarea reală, mult mai mare decât preţul achitat Ia momentul încheierii contractului potrivit Legii nr. 112/1995, şi nu suportă o consecinţă ireparabilă, incompatibilă cu dispoziţiile convenţionale.
Recurentele consideră că nu beneficiază de posibilitatea redobândirii bunului sau a contravalorii acestuia potrivit procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, având la dispoziţie doar acţiunea în revendicare sau să solicite obligarea directă a Statului Român la plata contravalorii imobilului, ambele negate de instanţa de apel.
Totodată, arată că decizia în interesul legii nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai este de actualitate, având în vedere că statul român nu mai deţine acţiuni la Fondul Proprietatea şi procedura administrativă a fost suspendată de către Guvern, astfel încât nu există nici o modalitate concretă de a obţine restituirea în echivalent potrivit acestei proceduri.
Statul Român are obligaţia să restituie imobilele preluate abuziv, obligaţie asumată atât pe plan intern, cât şi stabilită potrivit Convenţiei. În prezent, nu se poate obţine executarea acestei obligaţii potrivi procedurii administrative de restituire.
Faptul că Statul Român refuză să adopte o procedură rapidă şi eficientă pentru restituirea imobilelor naţionalizate nu înseamnă exonerarea sa de răspundere pentru executarea obligaţiei de restituire a imobilelor naţionalizate, ci din contră, trebuie sancţionat direct, pe plan intern, prin aplicarea directă a dispoziţiilor convenţionale.
În caz contrar ar însemna că nu există nici o cale juridică internă pentru a obţine executarea acestei obligaţii şi restituirea imobilului, ceea ce contravine dispoziţiilor convenţionale.
Susţine că instanţa de apel a refuzat să judece cererea reclamantelor motivând că nu poate sancţiona Statul Român chiar dacă acesta nu a luat măsurile necesare conform deciziei pilot şi nu a adoptat o legislaţie în măsură să asigure acordarea despăgubirilor, pentru ca ar trebui să respecte legislaţia actuală, chiar dacă aceasta este ineficientă şi criticată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Confirmând parţial soluţia fondului prin care tribunalul a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea imobilului situat în sector 1, Bucureşti, şi infirmând soluţia privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra acestuia, în cadrul acţiunii în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, aşa încât criticile în acest sens nu sunt fondate, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, contrar susţinerilor recurentelor, soluţionarea acţiunii în revendicare deduse judecăţii nu urmează regulile clasice ale acţiunii în revendicare de drept comun, şi anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părţilor după criteriul dreptului preferabil, ci regulile rezultând din aplicarea dispoziţiilor de drept substanţial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost acestea avute în vedere şi la pronunţarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, este pe deplin aplicabilă în speţă, fiind obligatorie pentru instanţe de la data publicării, potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.
Tranşând raportul dintre Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945 şi dreptul comun, în ceea ce priveşte posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în favoarea legii speciale, această decizie nu exclude, însă, admisibilitatea acţiunii, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, s-a dispus a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Aceste considerente ale instanţei supreme au îndreptăţit instanţa de apel să cerceteze dacă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 contravin Convenţiei Europene, fiind motivul pentru care a analizat în concret dacă modul în care Legea nr. 10/2001 este interpretată şi aplicată într-un anumit caz riscă să conducă la încălcarea Convenţiei.
Pentru aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantelor, instanţa de apel a făcut, în mod corect, referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, în care s-a explicitat conţinutul noţiunii, ca vizând atât un „bun actual”, cât şi o „speranţă legitimă” de valorificare a dreptului de proprietate.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Pădurarii contra României din 01 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se, totodată, că reclamanţii au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porţeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscui calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Urmare a hotărârii Curţii Europene din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie se impune a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale.
Prin urmare, raportat la jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, nu pot fi primite criticile recurentelor, potrivit cărora prin respingerea cererilor lor în revendicare ar suferi o privare de bun.
Acesta deoarece recurentele nu sunt titularele unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, care să le îndreptăţească la restituire.
Simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, în condiţiile legii speciale, cu respectarea procedurii aferente.
Pe lângă considerentele expuse mai sus, trebuie menţionat că instanţa de contencios european a reamintit, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că „speranţa de a se recunoaşte supravieţuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (cauza Malhous contra Republicii Cehe).
Cu alte cuvinte, Convenţia nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autorităţile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie, concretizată cel puţin „într-o speranţă legitimă” de redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul recurentelor, pentru considerentele deja arătate.
În acest context al analizei, nu poate fi primită nici critica privind greşita respingere a cererii privind constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat ca lipsită de interes, întrucât ar fi prezentat interes constatarea nevalabilităţii titlului statului doar sub aspectul restituirii în natură, măsură care nu poate fi dispusă în cauză.
Nici critica privind reţinerea în mod eronat de către instanţa de apel a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi primită.
Analiza calităţii procesuale a Statului Român este în strânsă legătură cu analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi pe baza altor temeiuri de drept, decât cele deschise de legea specială, raţionamentul fiind identic cu cel expus în decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub aspectul aplicării principiului specialia generalibus derogant.
În plus, în cadrul acţiunii directe îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în care se pretinde obligarea acestuia la plata de despăgubiri băneşti pentru imobile ce fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, nu pot avea temei în dispoziţiile art 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deoarece, în acest caz, reclamantele nu se pot prevala de un „bun” în sensul Convenţiei.
A recunoaşte posibilitatea valorificării pe calea dreptului comun a unor pretenţii care fac obiect de reglementare al legii speciale ar însemna, pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală şi cea specială, consacrarea unei discriminări între persoanele care au urmat procedura prevăzută de legea specială şi cele care se adresează direct instanţei pentru a beneficia de alte consecinţe juridice decât cele prevăzute de aceasta.
Această chestiune, a fost de altfel definitiv tranşată prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi publicată în M. Of. al României nr. 120/17.02.2012, care a stabilit că în soluţionarea acţiunilor directe, îndreptate împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. şi art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, trebuie acordată prioritate principiului specialia generalibus derogant.
Pe de altă parte, prezenţa statului în proces, în contextul relevat prin critica formulată, cu referire la Legea nr. 247/2005, se face în procedura specială aferentă.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul reclamantelor nu este fondat, sens în care, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B.E. şi N.I. împotriva deciziei nr. 150/A din data de 02 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7391/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 7394/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
