ICCJ. Decizia nr. 7395/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7395/2012
Dosar nr. 2323/2/2011
Şedinţa publică din 4 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 43980/3 din 07 decembrie 2007 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, reclamanta M.J. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român, prin Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, şi Statul Român, prin Primăria Sector 5 Bucureşti, solicitând să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 5, alcătuit din teren şi casă de locuit cu subsol, parter, etaj şi mansardă, precum şi obligarea acestora la plata de daune interese de 200 RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărâri ce va fi pronunţată.
A mai solicitat reclamantul obligarea în solidar a pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă asupra acestui imobil, în cuantum de 200.000 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 1751 din 04 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Statul Român, prin Primăria Sector 5 Bucureşti, a respins acţiunea formulată de reclamanta M.J. îndreptată împotriva pârâţilor Statul Român, prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi Statul Român, prin Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, ca neîntemeiată.
Tribunalul a constatat că imobilul a aparţinut în proprietate bunicilor reclamantei – H.C. şi H.L.M., fiind naţionalizat conform Decretului nr. 92/1950, aşa după cum se menţionează în anexa la decret.
Potrivit Decretului Consiliului de Stat nr. 152/1980, acest imobil a fost demolat ca fond fix.
Reclamanta a promovat prezenta acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun referitor la imobilul din Bucureşti, sector 5, învederând că titlul său de proprietate este preferabil comparativ cu cel deţinut de pârâţi şi care a fost construit printr-un abuz.
S-a reţinut din raportul de expertiză topometrică întocmit în cauză la solicitarea reclamantei că terenul revendicat este liber de construcţii, însă în prezent este ocupat de utilitate publică, făcându-se referire în acest sens la reţeaua de termoficare şi cea electrică.
În raport de aceste considerente, tribunalul a apreciat că acţiunea introdusă de reclamantă nu este fondată, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 7-9 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a admis excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, întrucât din actele aflate la dosar nu rezultă că acest pârât, în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, este proprietarul imobilului în litigiu.
Totodată, a fost admisă şi excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a Primăriei Sectorului 5 Bucureşti cu motivarea că aceasta nu este proprietara imobilului în litigiu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta M.J.
Prin decizia civilă nr. 670/A din 09 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a învestit instanţa de fond cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ. raportat la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât instanţa avea obligaţia de a analiza acţiunea prin prisma acestor temeiuri de drept. Însă, Curtea, înainte de a verifica pe fond temeinicia acţiunii prin prisma acestor temeiuri de drept a apreciat că este obligată să analizeze admisibilitatea acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, având în vedere că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost invocată de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Apelanta a susţinut prin motivele de apel că acţiunea în revendicare este admisibilă chiar dacă a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În verificarea admisibilităţii acestei acţiuni, Curtea a reţinut trei aspecte, şi anume că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru redobândirea imobilului, imobilul în litigiu nu a fost înstrăinat de către stat prin Municipiul Bucureşti unor terţi şi acţiunea a fost înregistrată la instanţă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 07 decembrie 2007.
În această situaţie, Curtea a constatat că acţiunea în revendicare este inadmisibilă întrucât persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
S-a apreciat că aceasta este şi regula instituită prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a reţinut că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să. utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
S-a considerat că această soluţie se impune ca fiind singura cale de a respecta principiul aplicării prioritare a legii speciale faţă de legea generală. În caz contrar, legea specială ar fi golită de conţinut.
Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu aduce atingere art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la acel bun.
Or, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a subliniat că simpla solicitare prin acţiune de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nicio speranţă legitimă, cu atât mai mult cu cât până la data de 07 decembrie 2007 reclamanta a rămas în pasivitate, dezinteresându-se de imobil.
Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, dar această imprescriptibilitate nu o îndreptăţeşte pe reclamanta-apelantă să ignore legile speciale adoptate de legiuitorul român şi nici să se considere titulara unui drept de proprietate asupra bunului în absenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare prezentei acţiuni care să fi constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 1380 din 17 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat de reclamantă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, trebuie să fie soluţionată în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracţie de existenţa legii speciale care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite.
Astfel, s-a arătat că potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor acestei legi. Aceasta înseamnă că persoanele menţionate pot să exercite acţiunea în revendicare - pentru că şi-au păstrat calitatea de proprietar - dar nu oricând, ci după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, şi conform prevederilor legii speciale.
În egală măsură, în soluţionarea acţiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, pentru determinarea tuturor aspectelor arătate, se impune o analiză a fondului pricinii, fără ca acţiunea în revendicare să fie respinsă de plano ca inadmisibilă.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 2323/2/2011.
Prin decizia civilă nr. 159/A din 05 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă M.J.
Prioritar, instanţa de apel a constatat că pricina a fost pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia pronunţată, nr. 1380 din 17 februarie 2011, aceasta admiţând recursul, casând decizia atacată pronunţată de instanţa de apel cu consecinţa trimiterii apelului spre rejudecare.
Aşa fiind, în cauză s-a arătat că devin incidente dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care: „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Textul legal citat instituie regula obligativităţii îndrumărilor date de instanţa de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta şi cu privire la necesitatea administrării unor probe. Termenii în care este înscrisă regula sunt categorici, iar nerespectarea ei atrage desfiinţarea hotărârii pronunţate.
Regula consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă ce decurg din însăşi raţiunea controlului judiciar.
Astfel, în considerentele deciziei de îndrumare, Înalta Curte a statuat că prezenta cauză trebuie soluţionată prin raportare la legea specială, respectiv că prin raportare la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, însă această calitate o poate exercita numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor legii speciale.
Totodată, cu caracter de îndrumare instanţa de control judiciar a impus instanţei de rejudecare să determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, or, pentru determinarea tuturor aspectelor arătate s-a apreciat că se impune o analiză a fondului pricinii.
Ca urmare, faţă de statuările instanţei de recurs, instanţa de apel a constatat că nu mai poate fi considerată validă susţinerea apelantei - în sensul că prezenta acţiune nu a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel că, pentru respectarea principiului disponibilităţii, legea specială nu ar fi aplicabilă - cauza urmând a fi soluţionată şi prin raportare la acest nou cadru legislativ, faţă de dispoziţiile obligatorii ale deciziei de control judiciar.
Curtea constată că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate a autorilor săi asupra imobilului revendicat (intrat în proprietatea statului) prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 1926 autentificat de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat.
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 (adresa din 06 mai 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti), autorii reclamantei figurând în anexa la acest decret, potrivit deciziei instanţei de recurs acestui imobil fiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Ulterior construcţia a fost scoasă din funcţiune în vederea dezafectării, imobilul făcând obiectul Decretului Consiliului de Stat nr. 152 din 07 mai 1980.
În cazul de faţă nu s-a făcut vreo dovadă în sensul înstrăinării de către stat a terenului în litigiu către alţi subdobânditori, dimpotrivă, potrivit raportului de expertiză efectuat la instanţa de fond, fostul imobil se regăseşte în actuala Piaţă C., mai precis pe Bd. L., ce traversează Piaţa C., terenul fiind liber de construcţii, însă ocupat de lucrări de utilitate publică, respectiv bulevard, iar în subteran reţea de termoficare şi reţea electrică.
Curtea de apel a constatat că reclamanta trebuia să utilizeze procedura specială prevăzută de art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001 faţă de situaţia juridică a imobilului descrisă mai sus, procedură care asigură toate garanţiile necesare, inclusiv accesul la instanţă.
Din relaţiile comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti rezultă că reclamanta nu s-a adresat cu o notificare conform Legii nr. 10/2001 în termenul şi condiţiile prevăzute de acest act normativ.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit deciziei nr. 33 pronunţată în interesul legii în şedinţa din 09 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apare conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Înalta Curte a mai reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Dând valenţă deciziei în interesul legii nr. 33/2009, Curtea de Apel a constatat că în analiza titlului exhibat de către reclamantă, aceasta nu are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, contrar celor susţinute de către această parte.
În jurisprudenţa actuală a instanţei de contencios european, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 01 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, parag. 39; cauza Porţeanu, parag. 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20, pentru a da un exemplu recent).
Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoaşterea preluării fără titlu a imobilului de către stat este suficientă pentru existenţa unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar.
Într-adevăr, distincţia între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri se regăseşte tranşant în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificaţii ale noţiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudenţa sa.
Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamanţilor, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei-premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Într-adevăr, în recenta cauză Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 136, s-a arătat că „în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în vederea restituirii”.
În speţă, reclamanta nu a obţinut o confirmare a dreptului său de proprietate şi nu are nici un interes patrimonial corespunzător unui drept de creanţă, câtă vreme nu a urmat procedura legii speciale care dădea dreptul la valorificarea pretenţiilor pentru imobilul preluat abuziv.
S-a reţinut că în mod greşit a susţinut reclamanta că are un bun în sensul art. 1 din primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin raportare la considerentele expuse mai sus, văzând şi dezlegarea obligatorie din recurs în sensul că în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracţie de existenţa legii speciale, reprezentate de Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel a apreciat că, într-o asemenea comparaţie cu titlul statului, reclamanta nemaiputându-se prevala de un bun, nu poate avea câştig de cauză în prezenta acţiune.
De asemenea, orice trimitere la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în justificarea titlului preferabil al său este inutilă faţă de statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului şi importanţa deosebită a hotărârii-pilot, această hotărâre, aşa cum s-a arătat mai sus, neputând fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Referitor la referirile făcute de apelantă în cadrul motivelor de apel şi la demersul judiciar al numitei C.D., instanţa de apel a constatat că aceste referiri sunt fără suport în cauza de faţă, reclamanta şi această persoană exhibând titluri de proprietate diferite, fiecare abordând căi diferite de recunoaştere a pretenţiilor lor faţă de imobilul menţionat în titlul de proprietate exhibat.
Faţă de soluţia adoptată, Curtea de Apel a apreciat ca nerelevante susţinerile apelantei - în raport de constatările expertului în sensul afectării imobilului de detalii de sistematizare - în sensul că nu înţelege să demareze proiecte imobiliare ce presupun efectuarea de săpături sau forări, cu atât mai mult cu cât detaliile de sistematizare sunt şi terestre nu numai subterane. Mai mult, Curtea a avut în vedere că dreptul de proprietate asupra unui termen are ca obiect „faţa şi subfaţa” lui (potrivit art. 489 C. civ.), proprietarul fiind considerat îndreptăţit să exercite prerogativele dreptului de proprietate şi subteranului. Or, în cazul de faţă, terenul este afectat de detalii de sistematizare şi terane şi subterane, neputându-se primi susţinerea apelantei în sensul că în cazul în care îi va fi recunoscută calitatea de proprietar a terenului va exercita numai prerogativele dreptului de proprietate numai în ceea ce priveşte „faţa” acestuia, deşi, aşa cum s-a reţinut mai sus, şi aceasta este ocupată de detaliu de sistematizare, aceasta neputând echivala cu o recunoaştere a vreunui drept de proprietate.
De asemenea, instanţa de apel a apreciat că precizările făcute de apelantă în calea de atac a apelului prin trimiterile la art. 5.2 din Legea nr. 71/2011, respectiv la art. 563-566 din Noul C. civ., nu au relevanţă asupra soluţionării cauzei, câtă vreme, în materia imobilelor preluate de stat care fac obiectul Legii nr. 10/2001, există o reglementare specială şi aplicabilă inclusiv după adoptarea Noului C. civ.
Faţă de soluţia de respingere a primului capăt de cerere constând în revendicare, Curtea de Apel a reţinut ca nefondată şi solicitarea apelantei de obligare a pârâţilor la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, această pretenţie neputând primi o soluţie favorabilă în condiţiile nerecunoaşterii unui drept de proprietate al reclamantei asupra imobilului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.J., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, reclamanta susţine, în ceea ce priveşte condiţionalitatea ca în acţiunea în revendicare întemeiată în baza dreptului comun raportat la dispoziţiile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului să fi fost utilizată în prealabil procedura specială prevăzută de art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, că aceasta interpretare a instanţei de rejudecare este total eronată.
Arată că în cuprinsul expozeului deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se regăseşte nicidecum o astfel de interpretare a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte obligativitatea ca în cadrul acţiunii în revendicare întemeiată în baza dreptului comun raportat la dispoziţiile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să fi fost utilizată în prealabil procedura specială prevăzută Legea nr. 10/2001, „procedură care asigură toate garanţiile necesare, inclusiv accesul la instanţă”.
Recurenta consideră că o deosebită relevanţă în speţă, în ceea ce priveşte statuările instanţei de rejudecare în sensul că recurenta nu deţine un bun în sensul dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece nu s-ar fi pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care să se fi dispus în mod expres restituirea bunului, o reprezintă interpretarea judiciară în acest sens conferită chiar în expozeul deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform căreia nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul sau de un „bun” în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional şi să se asigure accesul la justiţie.
Or, interpretând logico-raţional aceasta statuare a instanţei supreme este evident faptul că dacă vreo persoană îndreptăţită ar fi fost titulara unei decizii administrative irevocabile de restituire (decizie emisă în baza Legii nr. 10/2001 de către entitatea deţinătoare) ori s-ar fi aflat în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitivă şi executorie prin care să se fi dispus în mod expres restituirea bunului, bineînţeles că această persoană nu ar fi depus nici o cerere în justiţie întemeiată în baza revendicării reglementată de dreptul comun în materie.
Recurenta-reclamantă susţine că situaţia de drept şi de fapt avută în vedere de către instanţa supremă în expozeului deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se referă la situaţia în care reclamantul în baza dreptului comun raportat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu deţine nicio decizie administrativă irevocabilă de restituire a bunului ori vreo hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care să se fi dispus în mod expres restituirea bunului, întrucât în caz contrar acţiunea ar urmat a fi respinsă în justiţie în baza excepţiei lipsei interesului şi nicidecum în baza excepţiei inadmisibilităţii.
2. Referitor la susţinerile instanţei de rejudecare privind faptul că în conformitate cu presupusa jurisprudenţă actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului recurenta nu deţine un bun în sensul dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în speţă nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care să se fi dispus în mod expres restituirea bunului, invocă pct. 136 în cauza Atanasiu şi alţii vs. România - Strasbourg - hotărârea din 12 octombrie 2010.
Un bun în sensul dispoziţiile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului poate însemna atât un bun existent, ori un drept de creanţă, cât şi o speranţă legitimă.
Arată că pe cale jurisprudenţială Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat acţiunea de speranţă legitimă de a obţine un bun invocând în acest sens hotărârea Pine Valley Developments şi alţii contra Irlandei din 29 noiembrie 1991, cauza Kopecky contra Slovaciei din 07 ianuarie 2003, cauza Vasilescu c. României din 22 mai 1998.
Pentru aceste motive solicită instanţei să constate că recurenta, deşi nu deţine în patrimoniu un bun ca şi bun existent, deţine totuşi un bun în sensul dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca şi speranţă legitimă.
Prin sentinţa primei instanţe s-a reţinut preluarea fără titlu, iar hotărârea nu a fost apelată sub acest aspect, motiv pentru care dezlegarea acestei împrejurări a intrat în puterea lucrului judecat, conform principiului „tantum devolutum quantum apellatum”.
Având în vedere constatarea irevocabilă a instanţei de fond care atestă faptul că preluarea imobilului a fost fără titlu, în mod abuziv, recurenta consideră că are o speranţă legitimă cu privire la imobilul în litigiu, deci un „bun” în sensul dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei pronunţate de Curtea de Apel şi, totodată, obligarea intimaţilor la restituirea în natură a imobilului în suprafaţa totală de 309 m.p. situat în Bucureşti, aşa precum este evidenţiat acesta în planul cadastral aferent raportului de expertiză topo. omologat de către instanţa de fond.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Procedând la rejudecare, instanţa de apel a respectat, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările jurisdicţionale ale instanţei de recurs, care se impun cu caracter obligatoriu, pronunţând o hotărâre cu aplicarea corectă a deciziilor în interesul legii nr. 27/2011 şi nr. 33/2008.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele:
„Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă de reclamantă după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanţele de fond şi apel au avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Recurenta nu poate opta, în demersul său judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar şi a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el şi care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.
Este adevărat că în considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reţinut şi faptul că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice”.
Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui „bun”, situaţie care, contrar celor susţinute de recurenţi, nu se regăseşte în speţă.
Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun actual” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.
„Simpla speranţă de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Ca atare, recurenţii nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate şi nu pot pretinde o recunoaştere a acestuia prin restituirea în natură în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 01 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porţeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea aceagstor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Urmare a hotărârii Curţii Europene din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie se impune a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale.
Recurenta-reclamantă nu este titulara unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, care să o îndreptăţească la restituire, iar o simplă constatare a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, în condiţiile legii speciale, cu respectarea procedurii aferente, după cum s-a arătat mai sus.
În aceste condiţii, aşa cum în mod corect au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel în rejudecare, reclamanta avea la dispoziţie calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea condiţiilor şi termenelor legale, să obţină măsuri reparatorii în echivalent.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.J. împotriva deciziei nr. 159/A din data de 05 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7394/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7396/2012. Civil. Expropriere. Pretenţii.... → |
|---|
