ICCJ. Decizia nr. 7396/2012. Civil. Expropriere. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7396/2012
Dosar nr. 24246/3/2010
Şedinţa publică din 4 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 17 mai 2011 sub nr. 24246/3/2010, reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 RON (sumă estimată până la efectuarea unei expertize evaluatoare de specialitate), reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 527,34 m.p. situat în Bucureşti, sector 1, actualmente cuprins în curtea Televiziunii Române, expropriat de Statul Român, fără acordarea unei juste şi prealabile despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 850 din 26 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilitătii cererii şi s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de către formulată de reclamanta M.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria Municipiului Bucureşti.
Tribunalul a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare din 04 martie 1944 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, L.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 527,34 m.p.
Potrivit certificatului de moştenitor din 05 august 1998 şi din 23 decembrie 2002 eliberat de notarul public P.M.T., s-a constatat calitatea de moştenitoare a reclamantei de pe urma defunctului L.I.
Ulterior, în anul 1967, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului şi în administrarea Comitetului de Radiodifuziune şi Televiziune, prin Decretul de expropriere nr. 357/1967.
Faţă de cele de mai sus, tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
Tribunalul a mai reţinut că reclamanta a învederat în mod expres că nu a înţeles să revendice în natură imobilul în litigiul, ci numai contravaloarea acestuia, constând în justa despăgubire ce i se cuvine. Cu toate acestea, tribunalul a apreciat că eventuala obligare a pârâţilor la plata contravalorii imobilului se circumscrie noţiunii de „revendicare” a acestuia, având în vedere că o asemenea măsură ar putea fi dispusă în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă.
Cum, în speţă, imobilul revendicat a trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, în cauză devin aplicabile prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, care, începând cu data de 14 februarie 2001, de când au intrat în vigoare, fac inadmisibilă acţiunea bazată pe dispoziţiile dreptului comun, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent [art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată].
În plus, tribunalul a reţinut că, în temeiul dispoziţiilor art. 11.1 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 „prin utilizarea sintagmei generice imobilele expropriate legiuitorul a avut în vedere includerea sub incidenţa legii a tuturor exproprierilor făcute în perioada de referinţă, indiferent de calificarea titlului în temeiul cărora acestea au fost expropriate (ca fiind valabil sau nu). Important pentru stabilirea incidenţei acestor norme speciale este dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri dispuse ca atare în baza unui act normativ generic sau individual de expropriere (nu are relevanţă asupra incidenţei legii faptul că exproprierea a privit numai construcţiile sau numai terenurile, deoarece aceasta era o formă abuzivă de a restrânge cuantumul despăgubirilor). În aceste cazuri, persoana îndreptăţită este ţinută a indica sau, după caz, a depune în cadrul notificării sau actelor doveditoare actul normativ ori decizia administrativă în temeiul căreia s-a făcut sau s-a dispus exproprierea”.
Reclamanta nu a dovedit că a declanşat procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, precizând în mod expres că a înţeles să se adreseze direct instanţei de judecată, apreciind că nu îi sunt incidente prevederile legale speciale, deschizând prezenta acţiune în revendicare în condiţiile dreptului comun.
Adresabilitatea la instanţă este supusă, în speţă, procedurilor speciale prevăzute de legea nouă, ca lege specială şi, în temeiul regulii potrivit cu care, în caz de conflict între o normă generală şi o normă specială, aceasta din urmă se va aplica cu prioritate (speciallia generalibus derogant), rezultă că, în cauză, sunt pe deplin incidente prevederile Legii nr. 10/2001, republicată.
Măsura reparatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu este altceva decât o acţiune în revendicare specială, supusă unui regim juridic aparte, în contextul menţionat neputând fi admisă o acţiune în justiţie, din a cărei formulare rezultă culpa evidentă a reclamantei în neexercitarea unor demersuri prevăzute de legiuitor prin actele normative mai sus indicate.
Este adevărat că pct. 2 al Cap. 1 din H.G. nr. 250/2007 trimite la exigenţele art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional. Însă aceste dispoziţii cu caracter de principiu vizează modul de soluţionare a notificărilor depuse de persoanele îndreptăţite la instituţiile şi persoanele implicate în executarea legii, nefiind, aşadar, de natură să conducă la o altă soluţie.
În plus, tribunalul a reţinut că instituirea de către legiuitor a unei proceduri prealabile sesizării instanţei nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al reclamantei, deoarece dreptul de acces la justiţie nu exclude respectarea anumitor proceduri şi condiţii prescrise de lege, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituţia republicată, potrivit cu care „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Astfel, legiuitorul a apreciat că este mai uşor ca procedura prealabilă să se desfăşoare între deţinătorul imobilului şi persoana îndreptăţită la restituire, deoarece, în final, tot instanţele judecătoreşti vor fi cele care vor hotărî asupra reparaţiilor prevăzute de lege.
În plus, prevederile art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituţia republicată dispune că „conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege”, iar art. 136 alin. (5) consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private, „în condiţiile legii”.
Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul ordinar este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind, astfel, nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că prin reglementarea Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale.
Împrejurarea că reclamanta nu s-a conformat exigentelor legii speciale este de natură să dea expresie propriei sale culpe, cu atât mai puţin scuzabilă cu cât avea la îndemână mijloace procedurale, iar, potrivit principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” orice altă apărare formulată de reclamantă este lipsită de îndreptăţire.
O astfel de soluţie este în deplină concordanţă şi cu garanţiile instituite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la asigurarea unui proces echitabil, întrucât art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă, drept, însă, limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică contestaţiile ce poartă asupra drepturilor cu caracter civil. Astfel, nu se poate reţine că legea specială reprezintă un obstacol pentru realizarea unui acces efectiv la o instanţă, ci procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 este conformă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât pot fi aduse restricţii exerciţiului unui drept, cu atât mai mult cu cât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor.
De asemenea, instanţa urmează a se raporta în soluţionarea cauzei şi la decizia pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 în Dosarul nr. 60/2007 în şedinţa din data de 09 iunie 2008, în sensul că în concursul dintre legea specială şi legea generală urmează a se acorda eficienţă legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi, numai în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia va avea prioritate. O astfel de prioritate va putea fi acordată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Or, faţă de considerentele anterioare, instanţa a apreciat că, în cauză, nu se justifica conferirea de prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nefiind identificate nici un fel de neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi actul european, pe de o parte, şi nici atingeri aduse vreunui alt drept de proprietate al reclamantei.
Împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat recurs reclamanta M.M. şi a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind că în mod eronat a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în conformitate cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
La termenul de la data de 07 decembrie 2011, Curtea a constatat că s-a formulat o cerere de chemare în judecată având ca obiect pretenţii civile în sumă de 500.000 RON, iar potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. b) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei în fond aparţine tribunalului, iar calea de atac este apelul.
Prin decizia civilă nr. 91/A din 29 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă M.M., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Instanţa de apel a constatat că este nefondat motivul de recurs referitor la faptul că s-a formulat o acţiune în revendicare, iar prima instanţă s-a pronunţat în mod greşit asupra unei cereri ce are ca obiect pretenţii civile.
Potrivit cererii precizatoare existentă la dosar de fond, obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâţilor la plata unei sume de bani ceea ce reprezintă o acţiune în pretenţii civile şi nu s-a solicitat lăsarea în deplină proprietate sau liniştită posesie a unui imobil pentru a putea fi calificată ca fiind o acţiune în revendicare.
Curtea de Apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., instanţa raportat la obiectul cererii de chemare în judecată încadrează în drept cererea dedusă judecăţii.
În situaţia în care este indicat greşit textul de lege în temeiul căruia s-a formulat cererea de judecată, instanţa are obligaţia de a întemeia în drept cererea în funcţie de petitul acesteia şi motivele expuse în cererea de chemare în judecată.
Instanţa de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a constatat că cererea dedusă judecăţii are ca obiect o acţiune în pretenţii civile şi nu o acţiune în revendicare soluţionând cererea în pretenţii formulată de către reclamantă.
S-a mai arătat că din actele şi lucrările dosarului rezultă că s-au solicitat despăgubiri civile pentru un teren care a fost trecut în proprietatea statului şi în administrarea Comitetului de Radioteleviziune şi Difuziune din anul 1967, prin Decretul de expropriere nr. 357.
Curtea de Apel a constatat că imobilul în litigiu a fost expropriat fără a fi acordată o justă despăgubire, iar reclamanta nu a formulat o acţiune în revendicare în natură, ci a solicitat numai contravaloarea acestui teren, deci acordarea justei despăgubiri ce i se cuvine în urma exproprierii.
Prima instanţă a constatat că imobilul revendicat a trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, iar în această situaţie, devin aplicabile prevederile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, ce reglementează măsurile reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Instanţa de apel a constatat că acţiunea în despăgubiri civile a fost formulată la data de 17 mai 2011, deci după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, situaţie în care, cu privire la măsurile reparatorii pentru acest imobil care a fost preluat abuziv în anul 1967, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Curtea a constatat că prin H.G. nr. 250/2007, prin care s-au aprobat Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, s-a lămurit sintagma generică a imobilului expropriat, legiuitorul având în vedere că în acest text sunt incluse toate exproprierile efectuate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent dacă exproprierea s-a făcut cu titlu valabil sau nu.
Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, s-a reglementat situaţia juridică a imobilelor expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar acordarea despăgubirilor pentru imobilul în litigiu expropriat în anul 1967 intră sub incidenţa dispoziţiilor acestei legi speciale şi nu sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun.
S-a reţinut că, în speţă, este incident principiul de drept potrivit căruia legea specială derogă de la cadrul general şi este aplicabilă legea specială, întrucât situaţia juridică a imobilului în litigiu care a fost expropriat în anul 1967, este supusă dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 care reglementează situaţia acestor imobile în mod special şi astfel nu mai sunt aplicabile dispoziţiile art. 481 C. civ.
De altfel, Curtea de Apel a constatat că prin decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. 33/208 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că în cazul în care există concurs între legea specială şi legea generală urmează a se da eficienţă legii speciale, conform principiului general de drept specialia generalibus derogant, chiar dacă nu s-a precizat în mod expres în legea specială.
Referirile apelantei la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale s-a constatat că nu sunt fondate, deoarece nu au fost identificate neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi nu s-au adus atingeri dreptului de proprietate al reclamantei, care are la dispoziţie cadrul legii speciale reglementat prin Legea nr. 10/2001, pentru satisfacerea dreptului său.
Împotriva deciziei mai sus menţionată a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.M.
1. Instanţa de apel a reţinut că ar fi ne fondat motivul de apel „referitor la faptul că s-a formulat o acţiune în revendicare, iar prima instanţă s-a pronunţat în mod greşit asupra unei cereri ce are ca obiect pretenţii civile”.
Recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut alt motiv de apel decât cel efectiv invocat de apelantă, susţinând că a fost criticată sentinţa primei instanţe tocmai pentru că s-a pronunţat asupra unei alte pretenţii decât cea efectiv dedusă judecăţii. Astfel, din întreaga motivare a primei instanţe se desprinde concluzia că aceasta a soluţionat cauza considerând-o o veritabilă acţiune în revendicare a bunului expropriat de statul român de la autorii săi.
În realitate, însă, prima instanţă a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată având ca petit obligarea pârâţilor la plata unei sume de bani (estimate) reprezentând contravaloarea despăgubirilor pe care Statul Român trebuia să le acorde în urma efectuării exproprierii bunului.
Ceea ce instanţa de apel reţine, şi anume că prima instanţă ar fi argumentat că cererea are ca obiect pretenţii civile, este prin urmare cu totul eronat, iar acest fapt se poate observa prin simpla lectură a considerentelor sentinţei primei instanţe. Prin urmare, argumentele instanţei de apel în sensul că instanţa de fond ar fi încadrat corect din punct de vedere al întemeierii în drept cererea de chemare în judecată sunt cu totul neîntemeiate.
2. Instanţa de apel a reţinut faptul că în urma intrării în vigoare a Legii 10/2001, avându-se în vedere obiectul acesteia, cererile pentru despăgubiri civile formulate ulterior intrării în vigoare a acestei legi ar fi inadmisibile întrucât Legea nr. 10/2001 are un caracter special şi trebuie aplicată cu prioritate dreptului comun.
În situaţia în care Statul Român a procedat în mod nelegal la exproprierea autorilor săi, fără a achita acestora o justă şi prealabilă despăgubire, instanţele au dat o interpretare şi aplicare eronată legislaţiei naţionale şi comunitare.
Criticile deciziei recurate privesc încălcarea de către ambele instanţe a prevederilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
Susţine pe de o parte faptul că, în conformitate cu legislaţia naţională, atât acţiunea în revendicare a unui bun şi cu atât mai mult o acţiune în pretenţii constând în despăgubirea pentru expropriere, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt pe deplin admisibile, deoarece legea specială nu exclude nici posibilitatea promovării acţiunii în revendicare şi nici posibilitatea acţiunii în pretenţii pentru despăgubi pentru expropriere, o atare limitare constituind o încălcare a principiului liberului acces la justiţie.
În ceea ce priveşte decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte, arată faptul că şi acest act consacră admisibilitatea cererii întemeiate pe dreptul comun.
Recurenta invocă şi jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia respingerea ca inadmisibilă a acţiunilor în revendicare, motivat de existenţa unei legi speciale de reparaţie, este contrară art. 6 din Convenţie (cauza Faimblat contra României, publicată la data de 13 ianuarie 2009 în M. Of.).
Pentru a reţine încălcarea art. 6 din Convenţie, Curtea Europeană a constatat lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern în ceea ce priveşte posibilitatea de a beneficia de despăgubiri aferente proprietăţilor confiscate, în acest sens constatându-se că Fondul Proprietatea nu funcţionează în mod adecvat pentru a fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă de despăgubiri (astfel cum deja Curtea a mai statuat în cauza Ruxanda lonescu contra României, Matache şi alţii împotriva României).
În esenţă, Curtea Europeană a stabilit faptul că deşi Legea nr. 10/2001 oferă acces la o procedură administrativă şi ulterior, dacă este necesar, la una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu nefiind în prezent apt să conducă într-un termen rezonabil la plata de despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu ar mai fi posibilă.
Astfel fiind, neexistând un acces efectiv şi practic oferit de legea specială invocată drept motiv al inadmisibilităţii acţiunii, respingerea acţiunii ca inadmisibilă, cu această unică motivare a existenţei unei legi speciale, vădit inaplicabilă în prezenta cauză dat fiind obiectul acesteia, încalcă flagrant art. 6 din Convenţia Europeană privind garantarea unui proces echitabil.
Recurenta susţine că au fost încălcate prevederile Constituţiei României în vigoare la acea dată, conform cărora nimeni nu putea fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi numai după achitarea unei juste şi prealabile despăgubiri.
Conform art. 8 din Constituţia în vigoare la acel moment: „proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă şi economisire, se bucură de o protecţie specială”. Iar potrivit art. 10 „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie”.
Au fost, de asemenea, încălcate prevederile art. 481 C. civ. care reglementează dreptul de proprietate, asigurând protecţia acestuia: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.”
Astfel fiind, este evident că natura juridică a pretenţiilor recurentei constă în dreptul acesteia de a încasa contravaloarea exproprierii imobilului respectiv - şi nu bunul în sine. Acest fapt rezultă din încălcarea de către Statul Român a tuturor prevederile legale sus-menţionate în vigoare la data exproprierii - atât interne, cât şi internaţionale - prin preluarea imobilului, fără a achita nici o despăgubire aferentă acestuia.
Eroarea instanţei de fond - preluată şi de instanţa de apel - constă în echivalarea cererii recurentei cu o veritabilă cerere de revendicare a bunului. Or, aşa cum am arătat, izvorul juridic al pretenţiilor îl reprezintă lipsa acordării despăgubirii pentru expropriere. Toate normele legale pe care a fost întemeiată cererea introductivă fac referire la necesitatea acordării unei juste şi prealabile despăgubiri, în schimbul preluării imobilului.
Recurenta, contrar celor reţinute de prima instanţă, nu şi-a întemeiat în drept cererea pe prevederile art. 480 C. civ. Instanţa de fond însă, în deplină eroare, se limitează să compare în detaliu Legea specială nr. 10/2001 cu dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ. exclusiv pe aspectul privind proprietatea asupra bunului, fără a se pronunţa în vreun mod asupra temeiului de drept invocat în realitate de recurentă, respectiv asupra despăgubirii cerute de recurentă.
Un alt argument al instanţelor devolutive îl reprezintă cel conform căruia toate pretenţiile privind imobilele ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 trebuie să fie soluţionate exclusiv prin procedura dispusă de Legea nr. 10/2001, din considerentul că aceasta reprezintă normă specială cu aplicabilitate imediată în timp, faţă de alte prevederi legale (C. civ., Constituţie).
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, definirea sintagmei imobilului expropriat din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu poate fi opusă recurentei, dat fiind ca aceasta este efectiv activată şi aplicabilă doar în cadrul procedurii prevăzute expres de Legea nr. 10/2001. Or prezenta cauză are cu totul alt temei de drept decât Legea nr. 10/2001, iar recurenta nu a optat pentru calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Astfel fiind, respingerea ca inadmisibilă a cererii motivat de existenţa legii speciale de reparaţie apare ca total neîntemeiată.
În consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei pre judecare instanţei competente.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Primul aspect care a fost dedus judecăţii este cel vizând limitele învestirii instanţei, date de obiectul cererii de chemare în judecată.
Reclamanta a susţinut că nu a formulat o acţiune în revendicare de drept comun şi că prima instanţă a greşit atunci când, ignorând temeiul juridic al cererii, în loc să aibă în vedere respectarea dreptului real de proprietate al reclamantei şi să se pronunţe în consecinţă, pe existenţa unei obligaţii a statului de acordare a unei juste şi prealabile despăgubiri pentru exproprierea imobilului, s-a pronunţat asupra unei cereri de revendicare a bunului.
Recurenta-reclamantă a contestat acest considerent al instanţei, arătând că admisibilitatea demersului său nu are nicio legătură cu procedura Legii nr. 10/2001, subliniind în continuare că este vorba de o acţiune în pretenţii de drept comun, a cărei admisibilitate este dată de împrejurarea că este îndreptăţită la contravaloarea despăgubirilor pe care Statul Român trebuia să le acorde în urma exproprierii bunului.
Prin sentinţa primei instanţe, confirmată în apel, s-a soluţionat cererea astfel cum aceasta a fost formulată, motivarea fiind susţinută de stabilirea, în prealabil, a regimului juridic al imobilului.
Astfel, în condiţiile în care acesta intra sub regimul Legii nr. 10/2001, cererea putea fi analizată văzând dispoziţiile art. 7 alin. (2) din lege, care prevăd că dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute.
Numai că, pentru a se putea discuta sub aspectul naturii măsurii reparatorii, era necesar să se verifice dacă s-a respectat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În acest context, în mod corect instanţa de apel a constatat că, fiind în prezenţa unui imobil preluat abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 şi a unei acţiuni formulate după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, chiar şi despăgubirile solicitate prin cerere pentru preluarea abuzivă a imobilului expropriat se acordă numai în procedura instituită de acest act normativ.
De altfel, dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 instituie reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate în perioada de referinţă a legii. Dispoziţiile textului legal menţionat se aplică în toate cazurile de expropriere, fără a distinge după cum a ceasta a fost făcută cu titlu valabil ori fără titlu valabil, indiferent dacă s-au plătit sau nu despăgubirile expropriaţilor, fără relevanţă dacă exproprierea a privit numai terenurile sau numai construcţiile, esenţială rămânând dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri, dispusă ca atare în baza unui act normativ generic sau individual.
Mai mult, potrivit deciziei nr. 53 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Cum reclamanta nu a făcut dovada că este exceptată de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi că, din motive independente de voinţa sa, nu a putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, se constată că aceasta nu are deschisă calea unei acţiuni întemeiată pe dreptul comun.
Critica potrivit căreia instanţele de fond şi apel au făcut o greşită interpretare a legislaţiei naţionale şi comunitare, deoarece atât dreptul intern, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului recunosc admisibilitatea acţiunii în revendicare, şi cu atât mai mult a unei acţiuni în despăgubiri, se constată că este, de asemenea, nefondată, pentru cele ce succed.
Odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condiţiile acestei legi, care, în art. 2, menţionează ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.
În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptăţite la această formă de reparaţie trebuia să formuleze notificare în condiţiile şi în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr. 109 şi nr. 145/2001, la 14 februarie 2002.
Sancţiunea nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, constă în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, şi anume „specialia generalibus derogant” - „legile speciale derogă de la cele generale”. Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, vizând chiar problema în discuţie, obligatorie, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Înalta Curte nu poate reţine nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiţie prin refuzul de a i se primi cererea a unei juste şi prealabile despăgubiri pentru exproprierea imobilului, întrucât aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din Convenţie nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere. „În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat. Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină”. Câtă vreme persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul al justiţie.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare (dreptul comun) nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Or, în privinţa accesului efectiv, reclamanta nu a pretins că, deşi a folosit procedura administrativă, notificând unitatea deţinătoare, a fost lăsată nesoluţionată cererea sa, arătând că a ales calea dreptului comun prin voinţa proprie, fără să utilizeze procedura legii speciale.
Prin aceeaşi decizie în interesul legii nr. 33/1998, teza a II-a, s-a reţinut că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Dreptul de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să o îndreptăţească, în prezent, să invoce dreptul său, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoaşterii dreptului de proprietate - fie pentru că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însuşi dreptul de a i se recunoaşte un asemenea drept, fie pentru că nu exista o hotărâre irevocabilă de recunoaştere a acestui drept şi dispunere a fi restituit în natură (cauza Atanasiu şi alţii contra României) - reclamanta nu se poate prevala de un „bun actual” şi nu se poate reţine că, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii, instanţa a lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa garantată de Constituţia României, de legislaţia naţională şi comunitară.
Obligativitatea parcurgerii procedurii prevăzute expres de Legea nr. 10/2001 nu suprimă accesul la un proces echitabil, întrucât perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin la trei grade de jurisdicţie în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume cea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat de bunuri în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii de reparaţie, iar alţii, cei deposedaţi prin expropriere în aceeaşi perioadă de timp, să poată acţiona în justiţie (inclusiv în ipoteza insuccesului în folosirea legii de reparaţie sau pasivităţii, cu consecinţa pierderii termenelor legale prevăzute de aceasta) şi, pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea imobilului sau măsuri reparatorii, fapt care ar fi contrar şi principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 91/A din data de 29 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7395/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7397/2012. Civil. Grăniţuire. Recurs → |
|---|
