ICCJ. Decizia nr. 7399/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7399/2012
Dosar nr. 3248/3/2009
Şedinţa publică din 4 decembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti, secţia a III – a civilă prin sentinţa civilă nr. 1482 din 17 decembrie 2009 a respins ca inadmisibil primul capăt de cerere(1) din acţiunea prin care reclamanţii D.S., N.I., A.A.B.K., M.M. şi P.R. i-au chemat în judecată pe pârâţii A.N., G.I. şi G.E. pentru: (1) constatarea că sunt cumpărătorii - prin contract autentificat din 25 ianuarie 2007 la B.N.P. G.T. şi L.P. - de bună – credinţă ai imobilului de 6.900 m2 T 74.
P 751/1 situat în comuna P., judeţul Ilfov, pe care ulterior l-au partajat voluntar prin act autentic din 2 aprilie 2007 de B.N.P. L.P. şi ca nefundat al doilea capăt de cerere din acţiune referitor la constatarea calităţii de bun propriu al pârâtului G.I. a imobilului teren menţionat.
În motivarea acestei hotărâri, cu privire la primul capăt de cerere s-a observat că deşi în motivarea acţiunii s-a justificat interesul formulării ei prin încălcarea amintită, petitul cererii a privit în mod exclusiv aspecte de fapt care prin ele însele nu constituie un raport juridic astfel că s-a admis excepţia inadmisibilităţii acestui capăt de cerere.
Capătul al doilea din acţiune a fost respins ca neîntemeiat.
S-a constatat că prin sentinţa civilă nr. 6888 din 6 septembrie 2002 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti definitivă şi irevocabilă a fost anulat contractul de donaţie autentificat din 30 august 1996 încheiat între G.I. şi I.C. pentru lipsa consimţământului soţiei lui G.I., G.E., reţinându-se cu putere de lucru judecat că imobilul este bun comun pentru a cărui înstrăinare era necesar consimţământul ambilor soţi. Ca urmare, nu se poate reţine o situaţie contrară de cea stabilită cu privire la acest bun, prin hotărârea judecătorească amintită.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a prin decizia civilă nr. 577/A din 8 iunie 2011 a admis apelul reclamanţilor a schimbat în pare sentinţa apelată şi a respins al doilea capăt de cerere, având ca obiect constatarea calităţii de bun propriu al pârâtului G.I., a imobilului, ca lipsită de interes.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor.
S-a reţinut că sentinţa de fond a fost atacată de reclamanţi pentru următoarele motive:
instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii primului capăt de acţiune deşi aceiaşi excepţie fusese respinsă de către instanţă printr-o încheiere interlocutorie în cursul procesului;
excepţia autorităţii de lucru judecat nu a fost invocată şi nici nu a fost pusă în discuţia părţilor, astfel încât ea nu putea fi admisă de către instanţa de judecată. Instanţa de fond a încălcat dreptul la apărarea al părţilor întrucât în realitate cel de al doilea capăt de acţiune, chiar dacă apare în dispozitiv respins ca nefondat, a fost respins pentru autoritate de lucru judecat;
pe fondul cauzei s-a susţinut că instanţa trebuia să admită acţiunea reclamanţilor care s-au dovedit a fi de bună credinţă.
Apelanţii au susţinut că prin cumpărarea bunului imobil au dobândit un bun care intrase în circuitul civil, în cauză rămânând să se aplice principiul error communis facit jus.
Bunul imobil teren în suprafaţă de 6.900 m.p. a fost dobândit de G.I. înainte de căsătoria cu G.E., bunul fiind astfel bunul său propriu.
La termenul din data de 23 martie 2011 Curtea, ca instanţă de Apel devolutivă, a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei de interes în judecarea celui de al doilea capăt de acţiune, respectiv constatarea că imobilul în litigiu are calitate de bun propriu al pârâtului G.I.
Potrivit dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a constatat fondat în parte apelul reclamanţilor pentru următoarele considerente.
Cu privire la primul motiv de apel, s-a constatat că prin încheierea din data de 05 iunie 2009 instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor faţă de motivul de inadmisibilitate invocat de către pârâţi, respectiv încălcarea de către reclamanţi a dispoziţiilor art. 112 C. proc. civ. prin neindicarea temeiului de drept al acţiunii. S-a apreciat de către instanţa de fond că cererea de chemare în judecată cuprinde şi temeiul de drept al acţiunii.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost reiterată de către pârâta A.N. prin întâmpinarea depusă de aceasta la data de 28 septembrie 2009.
Prin încheierea din data de 20 noiembrie 2009 instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la motivul de inadmisibilitatea vizând obiectul acţiunii şi a rămas în pronunţare pe excepţia de inadmisibilitate în raport de ultima teză din art. 111 C. proc. civ.
Prin sentinţa apelată instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la ultima teză din art. 111 C. proc. civ. reţinând că primul capăt de acţiune nu are ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept ci a unei situaţii de fapt, respectiv buna-credinţă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare – cumpărare din 25 ianuarie 2007 având ca obiect terenul în litigiu.
Curtea a constatat că sentinţa apelată este legală sub aspectul inadmisibilităţii primului capăt de acţiune şi că soluţiile anterioare ale instanţei de fond de respingerea a excepţiei inadmisibilităţii s-au întemeiat pe alte motive de inadmisibilitate decât motivul reţinut în cuprinsul sentinţei atacate astfel încât nu se poate reţine o contradicţie între aceste soluţii.
S-a constatat nefondat şi cel de al doilea motiv de apel întrucât instanţa de fond nu a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în hotărârea pronunţată.
Instanţa de apel a apreciat însă că instanţa de fond a dat o soluţie greşită celui de al doilea capăt de acţiune.
S-a reţinut în mod eronat că prin sentinţa civilă nr. 6888 din 06 septembrie 2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti s-a constatat că terenul în litigiu este bun comun al soţilor G.
Verificând sentinţa civilă nr. 6888/2002 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, Curtea a observat că motivul de nulitate a donaţiei nr. 6529/1996 reţinut de această instanţă nu a fost înstrăinarea prin contract de către G.I. a unui bun comun ci încălcarea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, respectiv înstrăinarea terenului dobândit prin constituirea în baza Legii nr. 18/1991 înainte de împlinirea termenului prohibitiv de 10 ani.
Prin sentinţa civilă nr. 6888/2002 nu se statuează în sensul că terenul constituit în patrimoniul lui G.I. prin titlul de proprietate din 22 martie 1993 în baza Legii nr. 18/1991 este bun comun al soţilor G. se reţine că G.E. are calitate procesuală activă să ceară nulitatea contractului de donaţie întrucât ca soţie a reclamantului G.I. are un interes definitiv în acest sens.
Curtea de Apel a constatat că sentinţa apelată este greşită în ceea ce priveşte soluţionarea celui de al doilea capăt de acţiune şi a reţinut excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în constatarea calităţii de bun propriu al pârâtului G.I. cu privire la terenul în litigiu.
Interesul este reprezentat de folosul practic pe care partea îl urmăreşte prin promovarea în mişcare a procedurii judiciare interesul trebuie să fie legitim, personal, născut şi actual în sensul că dacă cel interesat nu ar recurge la acţiune s-au expus prin aceasta la un prejudiciu.
S-a constatat aşadar că reclamanţii – apelanţi nu pot justifica un interes născut şi actual în promovarea cererii de constatare a faptului că terenul în litigiu este bun propriu al pârâtului G.I., neavând nici un câştig practic în urma unei asemenea constatări.
3. Recursul
Împotriva deciziei nr. 577A/2011 au declarat recurs reclamanţii D.S., N.I. şi A.A.B.K.
În drept recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
În fapt motivele de recurs în temeiul cărora s-a solicitat casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare au fost explicate prin următoarele critici:
Referitor la pct. 5, i nstanţa nu a făcut aplicarea principiului impus de dispoziţiile art. 296 teza II C. proc. civ. şi, prin invocarea din oficiu şi admiterea excepţiei lipsei de interes a cererii introductive, în propria cale de atac, s-a creat recurenţilor o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Vătămarea produsă prin crearea unei atari situaţii nu poate fi remediată decât prin anularea hotărârii.
Referitor la pct. 7 şi 9 s-a susţinut că, deşi se constată că nu există autoritate de lucru judecat pentru cel de-al doilea capăt de cerere, întrucât, prin sentinţa civilă nr. 6888/2002 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, se constată că motivul de nulitate a donaţiei nu este înstrăinarea unui bun comun ci nerespectarea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, în mod contradictoriu şi fără temei legal, instanţa de fond a admis excepţia lipsei de interes în promovarea acestei cereri.
Recurenţii au mai arătat că au fost anulate titlurile de proprietate anterioare şi anume donaţia prin care primul dobânditor, G.I., a înstrăinat bunul către I.C. (prin sentinţa civilă nr. 6888 din 6 septembrie 2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti irevocabilă la data de 5 septembrie 2003) şi, respectiv, actele translative de proprietate, inclusiv, contractul de vânzare – cumpărare autentificat din 22 septembrie 2003 (prin decizia civilă nr. 1486 din 31 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V – a civilă, în Dosarul nr. 21387/3/2005, irevocabilă la data de 6 martie 2007). Aceste acţiuni au fost promovate exclusiv de către pârâta G.E.
Recurenţii au susţinut că în situaţia în care bunul se constată a fi bun propriu al soţului său, G.E. nu va mai avea legitimare procesuală activă pentru continuarea acţiunilor judecătoreşti de desfiinţarea actelor de proprietate ale reclamanţilor, interesul promovării prezentei acţiuni fiind astfel pe deplin dovedit.
În ceea ce îl priveşte pe pârâtul G.I., acesta nu a fost reclamant în nici una dintre acţiunile judecătoreşti sus arătate, neavând interesul legitim pentru promovarea unor asemenea acţiuni, întrucât şi-a exprimat acordul expres de voinţa în faţa notarului public la autentificarea donaţiei. Prin urmare, acest pârât, G.I., întrucât nu poate invoca propria culpă, nu poate continua seria proceselor pentru anularea actelor subsecvente, iar în situaţia în care se va constata că bunul este propriu şi aparţine exclusiv acestuia, reclamanţii îşi vor putea proteja, cu succes deplin, propriul drept de proprietate asupra imobilelor.
Nu în ultimul rând, reclamanţii au susţinut că interesul lor în promovarea acţiunii îl reprezintă protejarea dreptului lor de proprietate asupra imobilelor ce le aparţin. Or, dreptul de proprietate este un drept consacrat şi protejat legal, potrivit art. 480 din C. civ. şi art. 44 alin. (2) din Constituţia României.
În ceea ce priveşte primul capăt din cererea principală, recurenţii au susţinut că hotărârea dată în apel este lipsită de temei legal întrucât instanţa nu a observat că cererea este în sensul de a se constata existenţa a dreptului de proprietate asupra imobilului, în patrimoniul acestora, drept de proprietate întemeiat pe buna credinţă la dobândirea bunului.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, se constată că aceasta este legală şi temeinică – constatare ce a impus respingerea recursului ca nefondat pentru următoarele considerente:
Critica respingerii primului capăt de cerere s-a rezumat într-o singură frază în recurs la susţinerea că nelegalitatea respingerii cererii ca inadmisibilă rezultă din neobservarea de către instanţă că cererea reclamanţilor este în sensul de a se constata existenţa în patrimoniul lor a dreptului de proprietate în maniera specifică a dobândirii acestuia (cumpărător de bună – credinţă).
Aceasta este o apărare nouă, nesusţinută până la formularea recursului de către reclamanţi.
Apelul a privit alte critici – legate de modul de soluţionare al acestui capăt de cerere.
În altă ordine de idei interpretarea dată sensului primului capăt de cerere nu schimbă în esenţă natura cererii, corect stabilită de instanţa de fond – constatarea unei situaţii de fapt, buna credinţă a dobânditorului – lucru subliniat expres şi în apel de reclamanţi prin cuvintele: „pe fondul cauzei, instanţa trebuie să admită acţiunea reclamanţilor care s-au dovedit a fi de bună – credinţă”.
Soluţia dată celui de-al doilea capăt de acţiune de instanţa de apel, prin admiterea apelului reclamanţilor pentru considerentele arătate, este legală.
Nu este vorba în cauză de crearea unei situaţii mai grea pentru recurenţii reclamanţi în propria lor cale de atac.
S-a constatat în mod corect că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a probelor administrate şi a soluţionat o cerere deşi nu s-a dovedit că reclamanţii justifică un interes în promovarea unei atari cereri.
Respingerea unui capăt de cerere pentru lipsa de interes – condiţie determinantă pentru examinarea pe fond a acesteia – este legală şi temeinică.
În primul rând, în mod corect s-a constatat că nu se poate analiza o cerere în lipsa dovedirii interesului părţii care o formulează şi deci s-a pus în mod necesar în discuţia apelanţilor, chiar în propria lor cale de atac, interesul acestora în promovarea acţiunii.
În al doilea rând în mod corect s-a constatat, în raport de probele administrate, că reclamanţii pentru acest capăt de cerere nu justifică un interes actual, legitim şi născut şi care, dacă nu ar fi valorificat prin acţiunea în discuţie, ar expune partea la un prejudiciu.
Or, în cauză s-a constatat că reclamanţii nu ar avea, la acest moment, niciun câştig ca urmare a constatării naturii juridice a unui bun al pârâtului G.I., câtă vreme prin hotărârea invocată în dosar, pârâtul a pierdut bunul propriu sau comun, nu în raport de natura juridică invocată de reclamanţi.
În al treilea rând este de observat că nu s-au încălcat dispoziţiile art. 296 teza a II – a, invocat în justificarea motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se referă la încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. în actele emise de instanţă.
Trei condiţii se impun a fi întrunite pentru înlăturarea unui asemenea act – în speţă hotărârea instanţei de a respinge ca lipsit de interes un cap de cerere.
Actul să fie întocmit cu nerespectarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent; actul să fi produs părţii o vătămare şi actul să nu poată fi înlăturat decât prin anularea sa.
Cele trei condiţii nu se regăsesc în cauză.
Hotărârea Curţii de Apel a respectat formele legale şi din perspectiva invocată a art. 296 teza a II– a, reclamantelor neînrăutăţindu-li-se situaţia, în propria cale de atac.
La fond le-a fost admisă cererea ca neîntemeiată iar în apel s-a constatat că ei nu au interes pentru a formula o atare cerere.
Interesul este o excepţie care se apreciază la momentul formulării acţiunii şi depinde direct de situaţia de fapt şi de drept invocată.
Reclamanţilor nu li s-a produs o vătămare pentru că ei vor putea formula o nouă cerere , prin care să-şi justifice la acel moment interesul, nefiind exclusă admiterea unei acţiuni după ce aceasta a fost iniţial respinsă pentru lipsă de interes.
Nici referirea la calitatea procesuală a unuia din pârâţi – G.E. – de a mai cere în alte dosare viitoare anularea unui contract pentru bunul deţinut de reclamanţi (în ipoteza în care s-ar admite capătul doi din prezenta acţiune) nu este de natură să justifice interesul acestei cereri în raport de împrejurarea că interesul se apreciază în ansamblul cererii în raport de obiectul acesteia îndreptată în cauză împotriva a trei pârâţi (printre care şi G.E.). Eventualele acţiuni viitoare pe care unul din pârâţii din cauză le-ar putea formula împotriva actualilor reclamanţi vor putea fi paralizate , dacă se vor concretiza, cu apărările corespunzătoare ale reclamanţilor , la momentul respectiv.
Nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu a fost dezvoltat în concret, el fiind tratat împreună cu motivul prevăzut de pct. 9.
Acest motiv se constată a fi nefondat, instanţa de apel explicând clar şi precis argumentele pe care şi-a întemeiat soluţia.
Pe cale de consecinţă, constatând că nu sunt dovedite cele trei motive de recurs invocate, în sensul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul, pentru considerentele expuse, a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.S., N.I. şi A.A.B.K. împotriva deciziei nr. 577A din data de 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7398/2012. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 7401/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
