ICCJ. Decizia nr. 7424/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7424 /2012
Dosar nr. 7813/2/2011
Şedinţa din 5 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 338 din 08 iulie 2011, Tribunalul Teleorman, a admis acţiunea U.J.C.C. Teleorman, în contradictoriu cu pârâta S.C.C.C. Bujoru, a obligat pârâta să-i restituie, reclamantei, imobilul Complex Comercial P+2, situat în Comuna Bujoru, jud. Teleorman.
În fapt, s-a reţinut că pârâta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra Complexului Comercial P+2 şi că reclamanta a transmis pârâtei numai dreptul de administrare asupra imobilului în litigiu, respectiv că aceasta nu s-a afiliat uniunii constituite în temeiul Legii nr. 1/2005 iar bunul în litigiu aparţine părţii indivizibile a patrimoniului reclamantei, neputând face obiectul distribuirii, motive pentru care pârâta deţine bunul fără titlu.
Prin decizia civilă nr. 107 din 01 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.
S-a reţinut ca fiind relevant în cauză, faptul că, la cererea reclamantei, pentru imobilul în litigiu, Consiliul Popular al Judeţului Teleorman a eliberat autorizaţia din 05 iulie 1978 pentru executarea lucrărilor la Complexul comercial şi de alimentaţie publică, cu P+2 niveluri, amplasat în comuna Bujoru, conform documentaţiei întocmite şi aprobate de către beneficiar.
Prin adresa din 09 aprilie 1982, U.J.E.C.O.O.P. Teleorman (în prezent, U.J.C.C. Teleorman) i-a adus la cunoştinţă Cooperativei de Consum Bujoru Teleorman, pârâta din cauza pendinte (în prezent, S.C.C.C. Bujoru) că a dotat-o cu imobilul în litigiu, conform procesului-verbal de recepţie din 13 noiembrie 1981.
În cadrul acţiunii în revendicare imobiliară, regula actori incumbit probatio înscrisă în art. 1.169 C. civ., se aplică şi în materia dovedirii proprietăţii-reclamantul trebuie să facă dovada că el este proprietarul lucrului, iar după ce reclamantul şi-a făcut proba, pârâtul este obligat a trece la contradovadă.
Reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin construcţie, şi a făcut dovada cu autorizaţia de construire din 05 iulie 1978, precum şi cu procesul-verbal de recepţie din 13 noiembrie 1981. Pârâtă nu îi poate opune, reclamantei, actul de transmitere fără plată, respectiv adresa din 09 aprilie 1982, întrucât aceasta ar însemna un act de donaţie, iar pentru donaţie este nevoie de un act autentic.
Apelanta ar fi avut posibilitatea de a invoca uzucapiunea pentru construcţie, în condiţiile reglementate de această instituţie juridică, însă nu a procedat în acest sens decât pentru teren, sentinţa civilă nr. 762 din 03 septembrie 2007 a Judecătoriei Zimnicea, prin care s-a constatat că pârâta a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 890,93 mp teren intravilan aferent imobilului-construcţie.
Faptul că pârâta a înregistrat bunul în contabilitate şi că a achitat taxele şi impozitele locale nu constituie o dovadă a transmiterii dreptului de proprietate asupra construcţiei în litigiu.
În raport de actele normative care au reglementat în timp sistemul cooperativei de consum, în mod corect s-a reţinut că Legea nr. 109/1996, intrată în vigoare la data de 18 octombrie 1996, a reglementat organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei meşteşugăreşti până la data abrogării sale, prin Legea nr. 1/2005.
În temeiul art. 5 alin. (2) Legea nr. 109/1996, cooperativele de consum se puteau asocia în federale teritoriale ale cooperativelor de consum - F.C., pârâta păstrându-şi calitatea de asociat în cadrul U.J.C.C. Teleorman (fostă F.C.).
Ulterior, prin art. 120 Legea nr. 1/2005, federalele teritoriale ale cooperativelor de consum înfiinţate în temeiul Legii nr. 109/1996 au fost obligate să se reorganizeze în maxim 12 luni de la apariţia legii, în una din formele de asociere prevăzute de capitolul III - asociaţie sau uniune - sau în societate cooperativă de gradul I sau II.
În baza acestui act normativ, reclamanta s-a reorganizat în U.J.C.C., iar pârâta în societate cooperativă de gradul I.
În adunarea generală a membrilor fondatori din data de 18 decembrie 2005, pârâta a hotărât dezafilierea de la U.J.C.C. Teleorman şi asocierea la U.N.S.C.C..
Întrucât pârâta nu s-a mai afiliat la U.J.C.C. Teleorman, conform art. 120 alin. (9) Legea nr. 1/2005, aceasta are dreptul la părţi sociale în cadrul cooperativei până la concurenţa valorii sociale deţinute în cadrul federaţiei teritoriale, respectiv a participărilor la capitalul social în cadrul asociaţiei teritoriale.
Dispoziţiile art. 6 lit. i) şi j) Legea nr. 1/2005 definesc partea divizibilă ca fiind partea patrimoniului societăţilor cooperative care cuprinde valoarea părţilor sociale emise în schimbul aportului membrilor cooperativei la capitalul social, precum şi dividendele cuvenite membrilor cooperatori şi partea indivizibilă ca fiind partea patrimoniului cooperativei acumulat de aceasta în decursul activităţii, mai puţin partea divizibilă, care nu poate face obiectul distribuirii între membrii cooperatori.
S-a constatat astfel că pârâta nu s-a afiliat uniunii constituite în temeiul Legii nr. 1/2005, respectiv că imobilul în construcţie aparţine părţii indivizibile a patrimoniului reclamantei, care nu poate face obiectul distribuirii conform art. 120 alin. (5) Legea nr. 1/2005, astfel că apelanta-pârâtă deţine bunul fără titlu, cum corect a reţinut şi prima instanţă.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 26 aprilie 2012, pârâta S.C.C.C. Bujoru, prin administrator judiciar SCP R.C. SPRL, prin care s-au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
Hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii în condiţiile în care autorizaţia de construire nu poate naşte, prin ea însăşi, un drept de proprietate asupra construcţiilor.
Potrivit art. 2 Legea nr. 50/1991, republicată, autorizaţia de construire constituie „actul final de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi utilizarea construcţiilor", legea neconferind valoare juridică de act de proprietate a acestei autorizaţii.
În privinţa procesului-verbal de recepţie din 13 noiembrie 1981, s-a susţinut că acest înscris este semnat de reprezentanţii Cooperativei Bujoru.
Instanţa de apel a interpretat astfel în mod eronat probele administrate în cauză şi a tras concluzii pripite, pronunţând o hotărâre nelegală.
Instanţele anterioare au interpretat greşit valoarea juridică a înscrisurilor administrate, pe care nu le raportează la perioada încheierii lor şi nici la situaţiile concrete de transfer de bunuri între unităţile cooperatiste anterior anului 1990.
Deşi aspectul cel mai relevant al cauzei era dacă a operat sau nu transferul de proprietate de la reclamantă la pârâtă, instanţele anterioare soluţionează pricina în mod eronat, apreciind că acest transfer al dreptului nu ar fi avut loc, ignorând însăşi semnificaţia termenului şi ignorând probele administrate în cauză - actele contabile şi certificatul fiscal din care rezultă că recurenta s-a declarat şi comportat permanent ca proprietar al imobilului-inclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior.
În exprimarea „socialistă" de la momentul anului 1982, termenul „transmis fără plată" presupunea transferul dreptului de proprietate, deoarece termenii folosiţi pentru darea în administrare erau cu totul alţii: „folosinţă gratuită", „în administrare" etc. Şi în prezent, semnificaţia acestui termen este aceeaşi, respectiv că transmiterea fără plată presupune transmiterea proprietăţii.
Instanţa nu a motivat care sunt argumentele pentru care a considerat că nu a operat transferul dreptului de proprietate, singura referire pe care instanţa o face la contractul de donaţie neputând fi primită, fiind scoasă din contextul politic şi economico-social de la data transferului proprietăţii.
Nimeni nu-şi poate imagina că organizaţiile socialiste ori cooperatiste care-şi transferau bunuri în perioada comunistă mergeau la notariat pentru a încheia donaţii ori alte contracte speciale în formă autentică. Nu există nici măcar situaţii izolate în care să se fi procedat în acest mod.
Ambele instanţe au reţinut că nu a solicitat un drept de accesiune asupra construcţiei, ignorând apărarea conform căreia prin înscrisul din 09 aprilie 1982, i-a fost transmisă chiar proprietate imobilului, situaţie care ar fi făcut lipsită de interes orice cerere pentru constatarea accesiunii/uzucapiunii, de vreme ce nimeni nu i-a constatat dreptul.
Nu s-a reţinut faptul pe deplin probat, anume că recurenta-pârâtă s-a comportat încă de la momentul dobândirii imobilului ca şi proprietar al acestuia, dreptul nefiindu-i niciodată contestat. Din anul 1982, anul dobândirii în proprietate a construcţiei revendicate, au exploatat cu bună-credinţă, în propriul interes şi în nume de proprietar, bunul în litigiu, bucurându-se permanent şi exclusiv de fructele sale.
Singura concluzie ce poate fi desprinsă este aceea că titlul recurentei-pârâte este mai bine caracterizat decât al reclamantei, clădirea şi terenul pe care aceasta este amplasată au fost întotdeauna înscrise în evidenţele financiar-contabile ca mijloace fixe, au fost declarate la autorităţile locale în vederea impunerii şi pentru ele au achitat vreme de 30 de ani toate impozitele şi taxele locale.
Reclamanta, prin reprezentanţii ei, nu s-a interesat de acest imobil, nici măcar în sens formal, de a vedea starea în care se află.
Toate aceste argumente juridice denotă încălcarea de către cele două instanţe a regulilor probei pentru acţiunea în revendicare, ceea ce a făcut ca hotărârea pronunţată să fie nelegală.
Analizând cu prioritate excepţia de nulitate a recursului invocată de intimata-reclamantă U.J.C.C. Teleorman, Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Faţă de conţinutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului, după cum urmează;
În calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de către recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).
Scopul acestei căi de atac este, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că toate susţinerile care relevă pretinse erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - în special, cu privire la valorizarea în probaţiune a înscrisurilor administrate de părţi, etc. - toate cu consecinţe directe în planul configurării/reconfigurării situaţiei de fapt a dosarului pendinte, exced analizei instanţei de recurs.
Instanţele anterioare au reţinut situaţia de fapt a cauzei pendinte, expunând în mod concret şi considerentele legale pentru care au ajuns la soluţia pronunţată în primă instanţă, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.
O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit, la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.
Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual doar criticilor de nelegalitate susţinute prin cererea de recurs dedusă judecăţii şi care au vizat în mod explicit nesocotirea regulilor probaţiunii în materia dreptului de proprietate şi faptul nemotivării hotărârii pronunţate.
Recursul este nefondat.
S-a reţinut corect că şi în cazul acţiunii în revendicare imobiliare, regula actori incumbit onus probandi, înscrisă în art. 1.169 C. civ., trebuie respectată, aceasta însemnând că cel ce face o propunere în faţa judecăţii trebuie să o dovedească - în principiu, reclamantul trebuie să facă dovada proprietăţii bunului revendicat, pârâtul fiind obligat la contradovadă, în mod subsecvent.
În circumstanţele cauzei pendinte, reclamanta şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin autorizaţia de construire din 05 iulie 1978, respectiv prin procesul-verbal de recepţie din 13 noiembrie 1981, în timp ce pârâtă nu i-a putut opune acesteia decât actul de transmitere fără plată - adresa din 09 aprilie 1982 - înscris ce nu poate fi asimilat sub nici un aspect, donaţiei, nefiind îndeplinită în primul rând cerinţa formei autentice.
În egală măsură, actele contabile şi certificatul fiscal nu o îndreptăţesc pe aceasta din urmă să păstreze bunul imobil, întrucât nu intră în categoria actelor translative de proprietate sau actelor constitutive de proprietate, în accepţiunea consacrată deja de doctrina juridică, respectiv jurisprudenţa instanţelor de judecată.
În privinţa hotărârii judecătoreşti pronunţată anterior, aceasta, ca act declarativ, nu poate fi valorificată în procesul pendinte, întrucât nu se referă la construcţia în litigiu, ci doar la teren.
Drept consecinţă, în condiţiile în care prezumţiei de proprietate invocată de către reclamantă nu i-a fost opusă o prezumţie mai puternică şi contrarie din partea pârâtei, soluţia pe fond a instanţelor anterioare nu poate fi schimbată în sensul pretins prin cererea de recurs.
De altfel, recurenta-pârâtă nici nu invocă în mod explicit care este modalitatea concretă în care pretinde că a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei, susţinerile din cuprinsul cererii de recurs fiind contradictorii.
Criticile referitoare la interpretarea eronată a probele administrate în cauză şi la tragerea unor concluzii pripite în aprecierea acestora, nu pot fi primite, întrucât acestea nu intră în categoria ipotezelor concrete de nelegalitate prescrise de art. 304 C. proc. civ..
În susţinerea unei apărări pertinente în cadrul unei acţiuni în revendicare, recurenta-pârâtă nu poate pretinde interpretarea „socialistă" de la momentul anului 1982, conform căreia termenului „transmis fără plată" i-ar corespunde unei situaţii de transfer legal al dreptului de proprietate dintr-un patrimoniu în altul, întrucât aceasta nu se fundamentează pe nici o prevedere legală.
Instanţa anterioară şi-a motivat soluţia pronunţată, relevând în expunerea de motive argumentele pentru care a considerat că nu a operat transferul dreptului de proprietate, cu precizarea explicită că forma autentică pentru contractul de donaţie era obligatorie, faţă de cerinţele art. 813-814 C. civ., contextul politic şi economico-social de la momentul transferului proprietăţii neavând nici o relevanţă.
În cazul donaţiilor încheiate potrivit dreptului comun nu se poate vorbi despre o intenţie reală de a gratifica până când această intenţie nu este exteriorizată într-un înscris autentic.
Împrejurarea că organizaţiile socialiste/cooperatiste care-şi transferau bunuri imobile în perioada comunistă nu obişnuiau să ajungă la notariat pentru a încheia donaţii ori alte contracte speciale în formă autentică, nu poate constitui un argument pentru obţinerea de favoruri/facilităţi în clarificarea ulterioară a situaţiei juridice a propriului patrimoniu al acestor entităţi juridice, cu atât mai mult cu cât contextul procedural dedus judecăţii este unul specific acţiunii în revendicare de drept comun, cu reguli stricte, inclusiv sub aspectul probaţiunii.
Este motivul pentru care nu se poate pretinde cu deplin temei că s-ar fi ignorat faptul că recurenta-pârâtă s-a comportat încă de la momentul preluării imobilului ca şi proprietar al acestuia, apărarea configurată în cauză nesprijinindu-se pe faptul posesiei, respectiv pe efectele posesiei, ca mod de dobândire al proprietăţii (uzucapiunea-mod de dobândire a dreptului de proprietate prin posedarea neîntreruptă a unui lucru în tot timpul fixat de lege).
Nu are nici o relevanţă juridică faptul că reclamanta, prin reprezentanţii săi, nu s-ar fi interesat de acest imobil o perioadă îndelungată de timp, cât timp acţiunea dedusă judecăţii are caracterul unei acţiuni în revendicare, dreptul de proprietate ce fundamentează această acţiune fiind unul cu caracter imprescriptibil - cu semnificaţia că dreptul de proprietate nu se poate stinge prin neuz.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte apreciază că nu s-au încălcat regulile probaţiunii în materia acţiunii în revendicare, respectiv hotărârea pronunţată nu a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, motiv pentru care recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de nulitate a recursului invocată de intimata reclamantă U.J.C.C. Teleorman.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C.C.C. Bujoru prin administrator judiciar SCP R.C. SPRL împotriva deciziei nr. 107 din 1 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7425/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7371/2012. Civil. Conflict de muncă.... → |
|---|
