ICCJ. Decizia nr. 7427/2012. Civil. Evacuare. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7427/2012
Dosar nr. 681/2/2012
Şedinţa din 5 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 7362 din 23 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, şi pe acest temei, a respins cererea de chemare în judecată, a respins cererea reconvenţională, ca nefondată.
Prin decizia comercială nr. 439 din 09 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti.
Reclamanta a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, precizată la data de 27 septembrie 2011, evacuarea pârâtei din spaţiul având altă destinaţie decât cea de locuinţă, situat în municipiul Bucureşti, sector 4 şi obligarea pârâtei la plata sumei de 3048,09 RON, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă şi a majorărilor calculate în perioada aprilie 2005-26 martie 2007, precum şi la plata sumei de 45.133,47 euro, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă şi a majorărilor calculate pentru perioada 01 noiembrie 2007-02 decembrie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 22568 din 25 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a admis în parte cererea reclamantei, a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul în litigiu, a respins cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor, ca nefondată, a respins cererea reconvenţională, ca nefondată.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active s-au reţinut următoarele considerente:
Consiliul General al Municipiului Bucureşti exercită dreptul de administrare asupra spaţiilor comerciale din propriul patrimoniul, prin intermediul unei instituţii specializate, A.F.I., astfel cum rezultă din hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 101/2001.
În calitate de titular al dreptului de administrare asupra spaţiului în litigiu, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin A.F.I., este în drept să exercite o acţiune în evacuare şi să solicite plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, acestea fiind considerate acte de administrare.
În ce priveşte cererea principală, s-a reţinut că actul juridic în temeiul căruia pârâta dobândise dreptul de folosinţă asupra spaţiului în litigiu şi din care s-a solicitat evacuarea - contractul de închiriere din 04 iulie 2002 - şi-a încetat efectele prin expirarea termenului contractual.
Văzând că pârâta nu mai are un titlu locativ asupra imobilului, opozabil reclamantei, în calitatea acesteia de titular al dreptului de administrare, în conformitate cu prevederile art. 998 C. civ., instanţa a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul comercial în litigiu.
În ce priveşte obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, s-a reţinut că reclamanta era obligată să probeze, conform art. 1.169 C. civ., întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite, a vinovăţiei în săvârşirea acesteia fapte, a prejudiciului şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
S-a apreciat că reclamanta nu a explicat modul în care a determinat întinderea prejudiciului pe care pretinde că 1-a suferit ca urmare a ocupării spaţiului în litigiu de către pârâtă, şi nici nu a probat certitudinea acestuia, respectiv existenţa unor elemente ce ar putea fi avute în vedere pentru determinarea întinderii acestuia.
Prin decizia civilă nr. 77 din 21 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 27.377, 97 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În fapt, s-a reţinut că prin contractul de închiriere nr. 603 din 04 iulie 2002, SC P.C.S. SA, în calitate de locator a transmis pârâtei, în calitate de locatar, contra cost, dreptul de folosinţă asupra spaţiului în litigiu, acesta având o suprafaţă de 95 mp, din care 48 mp reprezintă un spaţiu destinat desfăşurării activităţii de comerţ, iar 47 mp constituie anexe. Contractul a avut o durată de 7 luni, începând cu data de 01 iulie 2002, până la 31 decembrie 2002. Prin acte adiţionale, părţile au convenit prelungirea termenului de valabilitate a contractului până la data de 31 decembrie 2003, iar ulterior, până la 31 decembrie 2004.
În drept, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., conform cărora cel ce a cauzat altuia un prejudiciu este obligat a-l repara.
Curtea a reţinut că apelanta-reclamantă a probat întinderea prejudiciului, inclusiv certitudinea acestuia, în conformitate cu prevederile hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 27/1993, hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 119/1993 şi hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 32/2007, totalul sumei datorate fiind de 27.377,97 euro.
În ce priveşte solicitarea de plată a TVA-ului, Curtea a reţinut că apelanta nu este o persoană impozabilă, în sensul prevederilor art. 127 alin. (1) Legea nr. 571/2003 - „(1) este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi; (2) în sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate".
Art. 127 alin. (4) din aceeaşi lege dispune că „instituţiile publice nu sunt persoane impozabile pentru activităţile care sunt desfăşurate în calitate de autorităţi publice, chiar dacă pentru desfăşurarea acestor activităţi se percep cotizaţii, onorarii, redevenţe, taxe sau alte plăţi, cu excepţia acelor activităţi care ar produce distorsiuni concurenţiale dacă instituţiile publice ar fi tratate ca persoane neimpozabile, precum şi a celor prevăzute la alin. (5) şi (6)".
Cum apelanta este o instituţie publică, din coroborarea textelor legale citate, rezultă că aceasta nu poate fi obligată la plata TVA-ului.
Referitor la capătul de cerere privind plata majorărilor de întârziere pentru neplata chiriei sau a contravalorii lipsei de folosinţă, Curtea a reţinut că, potrivit art. 1241 din O.G nr. 92/1992 privind C. proc. fisc., majorările de întârziere se datorează pentru neachitarea la scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată datorate bugetului local, cu titlu de creanţă fiscală, definită de art. 21 din ordonanţă.
Or, creanţa deţinută de apelantă nu reprezintă o creanţă fiscală, în sensul avut în vedere de lege.
Creanţele fiscale sunt drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, reprezentând drepturi determinate constând în: dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanţe fiscale principale; dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 27 aprilie 2012, reclamanta A.F.I., prin care s-au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
Aplicarea TVA-ului este perfect legală în cauza dedusă judecăţii, în raport de prevederile C. fisc.. Astfel, art. 126 alin. (1) lit. a)-d) C. fisc. prevede că se cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată, operaţiunile care sunt asimilate cu o livrare de bunuri, locul de livrare este considerat a fi în România, livrarea este realizată de o persoană impozabilă iar livrarea bunurilor să rezulte din una dintre activităţile prevăzute în art. 127 alin. (2).
Conform art. 127 alin. (1) este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară o activitate de natura celor prevăzute la alin. (2), activitate economică însemnând exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
Referitor la obligarea intimatei-pârâte la plata majorărilor de întârziere, decizia instanţei de apel nu ţine cont de prevederile art. 1 alin. (2) O.G. nr. 92/2003.
Argumentul instanţei potrivit căruia O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicat, se aplică doar sumelor provenite din taxe şi impozite - creanţe fiscale - nu poate fi acceptat atât timp cât art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 arată în mod clar că „prezentul cod se aplică şi pentru alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii".
A.F.I. este o instituţie publică de interes local, fiind colectoare de creanţe bugetare reprezentate de sumele provenite din chirii, care se constituie în venituri ale bugetului local.
Administrarea creanţelor provenite din chirii se încasează, se administrează, se contabilizează şi se utilizează potrivit dispoziţiilor C. proc. fisc. şi a oricăror acte normative ce privesc aceste creanţe.
Sub aspectul dobânzilor solicitate pentru neachitarea contravalorii lipsei de folosinţă, soluţia instanţei este nelegală, întrucât majorările datorate întârzierii la plata contravalorii folosinţei spaţiului sunt datorate prin efectul legii, nu în baza unor clauze inserate în convenţie de către părţi.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanţele anterioare, singurele abilitate să stabilească pe deplin situaţia de fapt a cauzei pendinte, au reţinut că actul juridic în temeiul căruia pârâta a dobândit dreptul de folosinţă asupra spaţiului în litigiu şi din care s-a solicitat evacuarea, şi-a încetat efectele prin expirarea termenului pentru care fusese încheiat.
În aceste condiţii, văzând că pârâta nu mai are un titlu locativ asupra imobilului, opozabil reclamantei, în calitate de titular al dreptului de administrare, în conformitate cu prevederile art. 998-999 C. civ., s-a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul comercial în litigiu, aspect necontestat în cauză.
În drept, instanţele anterioare în mod corect s-au raportat la instituţia răspunderii civile delictuale, în accepţiunea acesteia de sancţiune civilă cu caracter reparator care intervine în cazul săvârşirii unui fapt ilicit cauzator de prejudicii.
Conform dispoziţiilor art. 998 şi următoarele C. civ., cel care a cauzat altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, iar cel care a cauzat fapta ilicită prejudiciabilă este de drept în întârziere, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi în acest scop.
În esenţă, prin utilizarea spaţiului în litigiu de către pârâtă, reclamanta a fost lipsita de folosinţa imobilului şi de beneficiul pe care îl putea obţine prin închirierea spaţiului şi încasarea chiriei, motiv pentru care pârâta a fost obligată la plata sumei de 27.377,97 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă.
Cum temeiul pretenţiei formulate de către reclamantă, în ansamblul elementelor sale, este reprezentat de instituţia răspunderii civile delictuale, acesteia nu i se poate aplica regimul creanţelor fiscale, reglementat de Legea nr. 571/2003, respectiv O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc..
Prin urmare, toate criticile recurentei-reclamante întemeiate de reglementările ce constituie regimul juridic al creanţelor fiscale nu pot fi primite.
Instanţa de apel a reţinut corect în expunerea de motive, în mod explicit, că creanţa apelantei-reclamante nu reprezintă o creanţă fiscală, în accepţiunea pe care legea fiscală o prescrie, sub acest aspect recurenta-reclamantă neînţelegând să formuleze critici pertinente de nelegalitate.
Creanţele fiscale sunt drepturi patrimoniale ce rezultă din raporturile de drept material fiscal, dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat - denumite creanţe fiscale principale - respectiv dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere - denumite creanţe fiscale accesorii.
Cum raportul juridic dedus judecăţii este guvernat, pentru considerentele deja arătate, de alte principii şi norme de drept civil, pe deplin valorificate în cauză, pretinsele critici de nelegalitate nu pot fi primite.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în raport de criticile formulate, expresie a principiului disponibilităţii părţilor în procesului civil, pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.F.I. împotriva deciziei nr. 77 din 21 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7430/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7426/2012. Civil → |
|---|
