ICCJ. Decizia nr. 7430/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7430/2012
Dosar nr. 32716/3/2006
Şedinţa publică de la 5 decembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2002 din 16 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de litispendenţă cu cauza care face obiectul Dosarului nr. 8373/302/2007 a aceleiaşi instanţe, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului M.M.Ş., ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti cu privire la capătul cererii de chemare în judecată privind revendicarea, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului formulat de reclamantul M.M.Ş., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General şi D.Ş., S.A. şi Ş.I., B.L.D. şi G.V.A., B.V., W.T. şi P.S.D., a respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare formulată de reclamantul M.M.Ş., în contradictoriu cu pârâţii D.Ş., S.A., Ş.I., B.L.D., G.V.A., B.V., W.T. şi P.S.D., a respins capătul cererii de chemare în judecată privind revendicarea formulat împotriva Municipiului Bucureşti ca introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâţii G.V.A. şi B.L.D. în contradictoriu cu reclamantul M.M.Ş. şi ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii D.Ş. şi W.T. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiul Bucureşti în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia de litispendenţă cu privire la revendicarea apartamentului din imobilul în litigiu, că aceasta este neîntemeiată, deoarece în prezenta cauză, prin încheierea de la 6 decembrie 2006 s-a dispus anularea cererii în revendicare formulată în contradictoriu cu W.H. vizând apartamentul.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului a fost apreciată de către tribunal neîntemeiată, deoarece din înscrisurile de la dosar a rezultat că acesta este moştenitorul defuncteiM.M.L. (conform certificatului de calitate de moştenitor din 2002).
Tribunalul a respins şi cererea reconvenţională privind nulitatea certificatului de moştenitor din 2002, reţinând, totodată, că este neîntemeiat şi motivul de nulitate reprezentat de faptul că autorii reclamantului nu erau cetăţeni români şi nici nu erau născuţi în România, decedând totodată în afara României, deoarece potrivit art. 66 Legea nr. 105/1992, în ce priveşte bunurile imobile, moştenirea este supusă legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat, fără a avea importanţă naţionalitatea defunctului, locul naşterii sale sau ultimul domiciliu. în cauză, legea aplicabilă moştenirii cu privire la imobil este cea română, care reglementează inclusiv competenţa notarului public în acest sens.
În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti cu privire la capătul de cerere vizând revendicarea, tribunalul a constatat că excepţia este întemeiată, deoarece la data formulării revendicării, Municipiul Bucureşti nu mai era posesorul bunului revendicat.
Astfel, s-a reţinut că M.M.L. a fost proprietarul imobilului din Bucureşti, identitatea dintre cele două imobile fiind stabilită în cauză prin raportul de expertiză şi dispoziţia din 11 decembrie 2002 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001. Aceasta a dobândit imobilul în anul 1939, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 aprilie 1939 de secţia notariat a Tribunalului Ilfov.
Imobilul a fost naţionalizat de la M.M.L. în anul 1950, în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, o parte din apartamentele situate în imobilul din Bucureşti, au fost înstrăinate către pârâţii din prezenta cauză, după cum urmează: 1. D.Ş. - apartamentul, prin contractul de vânzare-cumpărare din 2 decembrie 1996; 2. V.P. - apartamentul, prin contractul din 28 noiembrie 1996 (revendicarea acestui apartament nemaifacând obiectul cauzei de faţă, întrucât prin încheierea de la 6 decembrie 2006, tribunalul a stabilit că, întrucât V.P. era decedată la data introducerii acţiunii aceasta nu are capacitate procesuală de folosinţă, astfel că nici ea şi nici moştenitorii săi nu sunt părţi în cauză); 3. S.A. - apartamentul prin contractul de vânzare cumpărare din 20 decembrie 1996; 4. B.L.D. şi G.V.A. - apartamentul, prin contractul de vânzare cumpărare din 11 aprilie 1997; 5. W.H. - apartamentul, prin contractul de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 1997. (de asemenea, nici revendicarea acestui apartament nu mai face obiectul prezentului litigiu, întrucât prin încheierea de la 6 decembrie 2006, tribunalul a stabilit că, întrucât W.H. era decedat la data introducerii acţiunii acesta nu are capacitate procesuală de folosinţă); 6. B.V. - apartamentul, prin contractul de vânzare cumpărare din 30 septembrie 1998; 7. Ş.A. - apartamentul, prin contractul de vânzare cumpărare din 14 noiembrie 1996; 8. W.T. - apartamentul, prin contractul de vânzare cumpărare din 3 martie 1997; 9. P.S.D. - apartamentul, prin contractul de vânzare cumpărare din 17 februarie 1997.
S-a reţinut că imobilul în litigiu intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr, 10/2001, încadrându-se în ipoteza art. 1 şi 2 lit. a) din acest act normativ, fiind un imobil preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.
Faţă de acest regim juridic al imobilului, tribunalul a constatat că primul capăt de cerere este neîntemeiat, deoarece în prezenţa stabilirii exprese, prin art. 2 lit. a) Legea nr. 10/2001, a caracterului abuziv al preluării în temeiul Decretului nr. 92/1950, nu se mai poate proceda la analiza neconstituţionalităţii acestui act normativ prin raportare la dispoziţiile Constituţiei din 1948.
Pentru imobilul în litigiu, reclamantul a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, dar nu a formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 sau vreo acţiune în revendicare de drept comun înaintea cererii de fată.
S-a constatat că, prin dispoziţia din 11 decembrie 2002 a Primarului municipiului Bucureşti, emisă în baza Legii nr. 10/2001, reclamantului i-a fost restituit, în parte, în natură, imobilul din Bucureşti, respectiv construcţie tip S+P+3E, corp A şi corp B şi anexe, mai puţin apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, printre care şi cele dobândite de pârâţii din cauza de faţă, pentru care s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
La data de 28 septembrie 2006 reclamantul a formulat prezenta acţiune prin care revendică imobilul în litigiu de la terţii foşti chiriaşi care au cumpărat apartamentele în temeiul Legii nr. 112/1995, solicitând compararea titlurilor părţilor şi acordarea preferinţei titlului reclamantului deoarece este mai vechi, iar pârâţii au dobândit de la un non dominus.
Tribunalul a apreciat că, în prezentul litigiu este necesar să se facă distincţia între contractele încheiate înainte de data de 4 februarie 1997, data intrării în vigoare a H.G. nr. 1171997, şi cele încheiate după această dată, analiza comparării titlurilor opuse de părţi realizându-se diferenţiat, în funcţie de legea în vigoare la data încheierii fiecărui contract.
Astfel, în privinţa contractelor de vânzare-cumpărare încheiate anterior datei de 4 februarie 1997 (respectiv, cele deţinute de D.Ş., S.A., Ş.A.), instanţa a constatat că, la data perfectării acestor acte juridice, preluarea în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 era calificată expres de lege ca fiind o preluare cu titlu.
Drept urmare, instanţa a reţinut că titlurile de proprietate ale pârâţilor D.Ş., S.A. şi Ş.I. sunt valabile, deoarece la data încheierii lor, părţile au respectat condiţiile de validitate prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ale H.G. nr. 20/1996, în forma în vigoare la acea dată.
Prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit un regim juridic special faţă de dreptul comun al acţiunii în revendicare cu privire la posibilitatea restituirii în natură a bunului preluat de stat dacă acesta a fost vândut în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Astfel, dacă imobilul preluat de stat a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, restituirea acestuia în natură nu mai este posibilă, nu doar în cadrul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, ci şi în cadrul unei acţiuni în revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, deoarece este evident că prin legea specială de reparaţie s-a realizat opţiunea cu privire la condiţiile restituirii unor imobile preluate de stat în perioada comunistă.
În privinţa contractelor de vânzare-cumpărare încheiate ulterior datei de 4 februarie 1997, respectiv cele deţinute de pârâţii B.L.D. şi G.V.A., B.V., W.T. şi P.S.D., tribunalul a constatat că, raportând aceste contracte de vânzare cumpărare la dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ale H.G. nr. 20/1996 astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 11/1997, ele sunt valabile deoarece la data încheierii lor s-au respectat dispoziţiile acestor acte normative.
Astfel, la data perfectării contractelor, preluarea de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 era calificată în mod expres de legiuitor ca fiind o preluare cu titlu care permitea înstrăinarea în temeiul Legii nr. 112/1995, aşa încât pârâţii nu aveau de ce să îndoiască de titlul statului.
În plus, aceste titluri sunt şi preferabile celui exhibat de reclamant deoarece potrivit art. 20 alin. (2) (fostul art. 18 alin. (2)) Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar reţine că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil şi contractele de vânzare cumpărare încheiate cu un non dominus, concluzia preferabilităţii titlului acestora se impune deoarece, conform legii speciale (art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001) s-a optat, din raţiuni de securitate a circuitului civil, pentru protejarea cumpărătorului de bună credinţă al unui asemenea imobil, instituindu-se o derogare de la dreptul comun al cauzelor de nulitate în privinţa imobilelor înstrăinate de un non dominus.
Prin urmare, şi pentru aceste considerente, acţiunea în revendicare a fost apreciată de instanţă neîntemeiată, întrucât legea specială dă preferinţă cumpărătorului de bună credinţă permiţând acestuia să păstreze bunul dobândit în aceste condiţii.
Mai mult, chiar dacă s-ar fi dovedit reaua credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare cumpărare, aspectul ar fi fost oricum, lipsit de relevanţă juridică în speţă deoarece, această nulitatea ar fi trebuit invocată cel mai târziu până la 14 august 2002 (conform art. 45 alin. (5) Legea nr. 10/2001).
În fine, tribunalul a mai reţinut că soluţia respingerii ca neîntemeiate a acţiunii în revendicare nu aduce atingere dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, drept garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Deşi prin vânzarea imobilului în litigiu anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi respingerea acţiunii în revendicare îndreptate împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 se ajunge ca reclamantul să nu mai poată intra în stăpânirea materială a imobilului vândut, această situaţie nu este un argument suficient pentru a se admite acţiunea în revendicare şi a-i obliga pe pârâţi la restituire întrucât ar însemna că, pentru atenuarea vechilor prejudicii create de stat fostului proprietar, să se creeze noi neajunsuri disproporţionate cu scopul urmărit, pentru cumpărătorul care a dobândit imobilul cu respectarea condiţiilor Legii nr. 112/1995. Or, în speţă, pârâţii, persoane private care au dobândit bunurile litigioase în mod valabil din perspectiva legislaţiei interne, ar fi puşi în situaţia de a suporta povara responsabilităţii starului care a confiscat odinioară bunul în litigiu (Raicu împotriva României). O asemenea răspundere a cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 ar fi disproporţionată cu scopul urmărit (protejarea intereselor foştilor proprietar) deoarece nu un particular care şi-a dobândit bunul cu respectarea legii trebuie să suporte povara responsabilităţii statului care a confiscat aceste bunuri în perioada comunistă.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală şi solicitând schimbarea în tot a soluţiei, cu consecinţa admiterii acţiunii în revendicare.
Prin decizia civilă nr. 819 din 23 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat, în privinţa primului motiv de apel care a vizat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, că acesta constituie doar o chestiune incidentală ce reprezintă doar situaţia premisă care urmează a fi avută în vedere în soluţionarea capătului de acţiune având ca obiect revendicarea.
Fiind sesizată de apelantul - reclamant cu o acţiune având ca obiect revendicarea unor apartamente trecute în patrimoniul statului prin naţionalizare, instanţa de fond a apreciat corect că sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea imobilelor preluate de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, chiar dacă în acţiune reclamantul a indicat ca temei juridic doar dispoziţiile art. 480-481 C. civ..
Asupra acţiunilor în revendicare a imobilelor preluate de stat fără titlu legal, instanţele se pot pronunţa, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) Legea nr. 213/1998, dacă acestea nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie şi că în art. 2 alin. (1) lit. a) se reţine în mod expres că Decretul nr. 92/1950 a reprezentat o preluare abuzivă de către stat a proprietăţii private, Curtea a apreciat că în mod legal instanţa de fond nu a reţinut nevalabilitatea titlului statului.
S-a reţinut totodată, că între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie şi dreptul comun în materia revendicării imobiliare, există în mod evident un concurs de legi, soluţionat corect de tribunal în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de drept „specialia generalibus derogant", potrivit căruia în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
Concluzia în acest sens a fost raportată şi la considerentele deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun având ca obiect un imobil ce cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001 că, „existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului" şi că, „atunci când există conflict între legea internă şi cea internaţională, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei".
În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, atâta vreme cât contractele de vânzare - cumpărare ale pârâţilor, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu au fost atacate în instanţă în condiţiile art. 45 Legea nr. 10/2001, republicată, aceştia au „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi sunt îndreptăţiţi la păstrarea apartamentelor în litigiu.
Cu privire la apelantul-reclamant, instanţa a constatat că acesta nu a formulat până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată (28 septembrie 2006) altă acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului sau în revendicare, astfel încât nu beneficiază de un „bun" în sensul Convenţiei, în accepţiunea dată acestuia în cauza Atanasiu şi alţii, pronunţată la 12 octombrie 2010 Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, prin decizia „pilot" menţionată, Curtea, precizând practic înţelesul noţiunii de „bun" reţinută anterior în jurisprudenta sa, inclusiv în cea invocată de apelant, a subliniat că pentru existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului nu mai este suficientă afirmarea dreptului sau constatarea acestuia printr-o hotărâre judecătorească, ci este necesar ca această hotărâre să fie definitivă şi executorie, în sensul de a menţiona în cuprinsul său şi obligaţia restituirii bunului imobil către reclamant.
În prezenta cauză, reclamantul-apelant nu se poate prevala de un bun actual în sensul Convenţiei, acesta nefacând nicio dovadă că a acţionat în justiţie anterior datei introducerii prezentei acţiuni şi că deţine o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care să-i fie recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligaţia de restituire a imobilului în litigiu.
În plus, instanţa de apel a constatat că reclamantul a înţeles să aleagă procedura specială de reparaţie prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificând statul prin Municipiul Bucureşti să-i restituie în natură imobilul şi că prin dispoziţia din 11 decembrie 2002 a primarului i s-a restituit în natură imobilul naţionalizat, mai puţin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 pârâţilor-intimaţi, apartamente pentru care apelantului i s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent. Această dispoziţie nu a fost contestată de reclamant, devenind titlu executoriu.
Or, potrivit deciziei nr. 33/2008 menţionată anterior, s-a statuat că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (cauza Brumărescu contra României)".
În prezenta cauză, reclamantul nu numai că a ales calea procedurii speciale, dar prin emiterea dispoziţiei din 2002 a şi obţinut satisfacţie faţă de pretenţiile sale, având deja un titlu executoriu împotriva statului.
Au fost găsite nefondate şi motivele de apel referitoare la buna-credinţă întrucât buna-credinţă a chiriaşului cumpărător a fost reglementată de Legea nr. 10/2001, nu numai ca o excepţie de la nulitatea actelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995, dar şi ca un criteriu de preferabilitate de care instanţele sunt obligate să tină seama într-o astfel de acţiune.
În speţă, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare între Primăria municipiului Bucureşti şi pârâţii-intimaţi nu exista nicio cerere formulată de apelant care să pună în discuţie valabilitatea titlului statului, aşa încât pasivitatea reclamantului, care nu a formulat nici cerere în baza Legii nr. 112/1995 şi care nu a contestat în niciun mod titlul statului asupra apartamentelor în litigiu până la formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001 a permis pârâţilor să-şi exercite cu bună-credinţă drepturile conferite lor prin Legea nr. 112/1995, respectiv cumpărarea apartamentelor în litigiu.
Fată de toate aceste considerente, Curtea a constatat că instanţa de fond a comparat corect titlurile părţilor în cadrul acţiunii în revendicare cu care a fost învestită şi în mod legal a dat preferabilitate titlurilor pârâţilor-intimaţi.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Instanţa a analizat greşit acţiunea în revendicare prin prisma normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reţinând incorect condiţiile impuse prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, în ceea ce priveşte aplicabilitatea dreptului comun şi a noţiunii de „bun actual".
Astfel, s-a statuat că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile posibilitatea recurgerii la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o astfel de acţiune, să se poată prevala, la rândul său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, instanţa trebuia să procedeze la analiza a trei condiţii, respectiv: existenţa unui bun, în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantului; dacă legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană; dacă se aduce atingere securităţii circuitului civil.
- Referitor la existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului, instanţa trebuia să observe că acesta se poate prevala de un interes patrimonial, care intră în noţiunea de bun.
Aceasta, întrucât reclamantul, în calitate de moştenitor al unei persoane deposedate abuziv de imobil, şi-a păstrat calitatea de proprietar avută la momentul preluării bunului.
Imobilul, a cărui restituire a solicitat-o, a aparţinut autorilor reclamantului, fiind preluat în mod abuziv, fără plata vreunei despăgubiri, încălcându-se reglementări interne şi internaţionale cu privire la protecţia dreptului de proprietate.
- De asemenea, există neconcordanţă între legea specială internă şi Convenţia europeană, fapt statuat în numeroase decizii ale Curţii Europene, în care s-a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona, în timp util şi cu coerenţă, în ce priveşte chestiunea de interes general pe care o reprezintă restituirea unor imobile intrate în posesia sa în mod nelegitim.
Nu poate fi reţinut argumentul potrivit căruia nu trebuie să i se restituie reclamantului imobilul în natură, întrucât poate opta pentru despăgubiri, având în vedere că dreptul de despăgubire este un drept de creanţă, distinct de dreptul de proprietate.
În ce priveşte principiul neafectării securităţii circuitului civil, trebuie observat că în speţă, indiferent de soluţia adoptată, securitatea raporturilor juridice va fi oricum afectată, întrucât respingerea acţiunii periclitează dreptul de proprietate recunoscut reclamantului prin art. 2 alin. (2) Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acţiunii, iar admiterea acţiunii „afectează efectele certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ale protocolului de transfer, precum şi ale antecontractului de vânzare-cumpărare dintre pârâte".
În ce priveşte apărarea pârâţilor în sensul prevalentei dreptului lor, în calitate de subdobânditori de bună-credinţă, aceasta trebuie înlăturată, întrucât „dacă puteau avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului, acest dubiu exclude buna-credinţă".
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere următoarele considerente:
- Contrar susţinerii recurentului-reclamant, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor speciale de drept material incidente, precum şi a dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acţiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pe de o parte, fiind vorba de un imobil preluat de către stat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, el intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, aşa încât acţiunea în revendicare nu poate fi soluţionată făcând abstracţie de normele de drept material conţinute de acest act normativ, iar, pe de altă parte, trebuia stabilit, într-adevăr, dacă în cadrul acţiunii în revendicare, promovate după intrarea în vigoare a legii speciale, care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor, reclamantul se poate prevala de un „bun" care să-i facă admisibil demersul.
Or, sub acest din urmă aspect, instanţele fondului au reţinut corect că reclamantul nu este titularul unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât acesta nu deţine „o hotărâre definitivă şi executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu împotriva României).
Anterior învestirii instanţei cu acţiunea în revendicare, reclamantul nu a promovat niciun demers prin care să fi negat valabilitatea titlului statului sau să fi contestat, înăuntrul termenului de prescripţie specială, contractele de vânzare-cumpărare ale pârâţilor (validate astfel, consolidate, prin împlinirea termenului prevăzut de art. 45 Legea nr. 10/2001, înăuntrul căruia se putea cere anularea).
Susţinerea recurentului, potrivit căreia existenţa bunului în patrimoniul său ar trebui înţeleasă ca „interes patrimonial", care intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1, este neîntemeiată.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene, pentru ca interesul patrimonial să poată fi considerat valoare patrimonială şi, astfel, să fie susceptibil de protecţia normei convenţionale, este necesar să aibă o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, să fie confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor de judecată (Hotărârea-pilot Atanasiu, Poenaru contra României).
Cu privire la situaţia din speţă, nu există, însă, o asemenea bază suficientă în dreptul intern, care să transforme interesul patrimonial al reclamantului într-un bun.
Dimpotrivă, adoptându-se o lege care prevede urmarea unei anume proceduri pentru a obţine retrocedarea bunurilor de natura celui pretins de reclamant a-i fi restituit, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, reclamantul trebuia să ceară protecţia dreptului său, demers pe care, de altfel, l-a şi iniţiat.
Astfel, pe temeiul actului normativ menţionat, reclamantul a obţinut dispoziţia primarului de restituire în natură a părţii din imobil (cea care nu a făcut obiectul înstrăinării conform Legii nr. 112/1995), pentru restul imobilului, neretrocedabil în natură, propunându-se măsuri reparatorii în echivalent.
Această dispoziţie a primarului nu a fost atacată în instanţă, aşa încât, în aplicarea principiului „electa una via", reclamantul şi-a epuizat practic opţiunea de valorificare a drepturilor sale cu privire la imobilul în litigiu în procedura legii speciale.
În acelaşi timp, o jurisprudenţă constantă, „bine stabilită", a instanţelor nu înseamnă, în această materie, confirmarea dreptului la restituire în natură a imobilelor înstrăinate, în condiţiile în care valabilitatea înstrăinărilor nu mai poate fi pusă în discuţie.
Dimpotrivă, solicitând, conform legii speciale, restituirea bunurilor pentru partea neretrocedată, întrucât a fost înstrăinată (iar dispoziţia emisă de primar sub acest aspect nu a fost atacată), reclamantul nu putea obţine decât măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001.
Aceasta este şi jurisprudenţa constantă a instanţelor, care de aceea nu se poate constitui într-o bază suficientă internă, în sensul pretins de reclamant, aptă să transforme „interesul patrimonial" al acestuia la recuperarea bunului într-o valoare patrimonială, susceptibilă de protecţie, conform art. 1 din Protocolul nr. 1.
Dimpotrivă, speranţa legitimă de care se putea prevala reclamantul, în cadrul normativ dat de Legea nr. 10/2001, era aceea de a obţine măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 18 alin. (1) lit. c) Legea nr. 10/2001.
Ca atare, în absenţa unei hotărâri anterioare, care să-i fi confirmat dreptul şi să fi obligat la restituirea în natură a imobilului, precum şi în absenţa unei jurisprudenţe care, chiar în lipsa unui asemenea titlu, să fie favorabilă obţinerii unei satisfacţii de genul celei pretinse de reclamant, acesta nu beneficiază de un bun susceptibil de valorificare prin intermediul acţiunii în revendicare.
- Pretinsa neconcordanţă dintre legea internă şi Convenţie, relevată de către recurent, ar fi făcut în mod necesar obiect al analizei în situaţia în care reclamantul s-ar fi putut prevala de un bun în sensul normelor şi jurisprudenţei instanţei de contencios european, ceea ce ar fi înlăturat de la aplicabilitate norma internă.
Altfel spus, reclamantul n-ar mai fi fost obligat să urmeze procedura specială pentru a obţine retrocedarea imobilului, dacă ar fi deţinut deja un titlu (în acest sens, în decizia în interesul legii, menţionată anterior, statuându-se că „existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se acorde accesul la justiţie".)
Or, în speţă, pentru considerentele arătate anterior, reclamantul nu se poate prevala de un astfel de bun care să-i deschidă calea acţiunii în revendicare, într-un demers care să-i şi justifice pretenţiile promovate.
Dimpotrivă, aşa cum s-a menţionat, reclamantul a obţinut valorificarea drepturilor sale în procedura legii speciale, finalizată prin actul unităţii deţinătoare (dispoziţia primarului municipiului Bucureşti din 11 decembrie 2012) neatacată în instanţă.
Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, cei care se pot prevala de un bun, paralizând o dată în plus demersul reclamanţilor, sunt pârâţii, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate conform Legii nr. 112/1995, nu au fost atacate înăuntrul termenului special de prescripţie, validându-se prin necontestare.
Susţinerea că dreptul de despăgubiri, ca drept de creanţă recunoscut reclamantului, este distinct de dreptul real de proprietate pretins prin intermediul acţiunii în revendicare, este reală, dar aceasta este modalitatea de reparaţie asigurată de legiuitor în condiţiile şi termenii menţionaţi în legea specială, iar, de principiu, drepturile sunt recunoscute şi trebuie exercitate în limitele prevăzute de lege.
- în ce priveşte invocarea principiului neafectării securităţii circuitului civil, se constată că recurentul-reclamant aduce argumente care nu sunt de natură să sprijine în vreun fel critica sub aspectul menţionat.
Astfel, este nereală susţinerea potrivit căreia „respingerea acţiunii ar periclita dreptul de proprietate" al reclamanţilor, recunoscut acestora prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) Legea nr. 10/2001, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, acesta nu este titularul unui drept de proprietate actual, posibil de valorificat prin intermediul acţiunii în revendicare.
Referindu-se la aplicarea aceluiaşi principiu în favoarea pârâţilor, recurentul foloseşte argumente străine pricinii, atunci când arată că admiterea acţiunii în revendicare ar afecta „efectele certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ale protocolului de transfer şi ale antecontractului de vânzare-cumpărare", în condiţiile în care , în speţă, nu există astfel de acte juridice, ale căror efecte să fie atinse prin soluţia adoptată (intimaţii-pârâţi fiind dobânditori ai apartamentelor din imobilul în litigiu conform Legii nr. 112/1995).
Faţă de toate considerentele expuse anterior, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
În baza art. 274 C. proc. civ., recurentul urmează să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat (diminuate, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, faţă de soluţionarea recursului la primul termen de judecată şi de gradul de complexitate al problemelor de drept, a căror dezlegare jurisdicţională s-a pus deja în mod frecvent în practica instanţelor).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.M.Ş. împotriva deciziei nr. 819A din 23 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurent la plata a câte 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimaţii D.Ş., S.A., Ş.I., P.S.D., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7434/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7427/2012. Civil. Evacuare. Pretenţii. Recurs → |
|---|
