ICCJ. Decizia nr. 7530/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7530/2012
Dosar nr. 2335/62/2009
Şedinţa publică din 11 decembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 260 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Acţiunea
Prin cererea formulată la 26 noiembrie 2008 reclamanta C.A.I. prin mandatar B.M. a chemat în judecată pe pârâta Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Domeniilor Statului (ADS), Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Cartof şi Sfeclă de Zahăr, (I.N.C. - D.C.S.Z.) şi Municipiul Braşov prin primar pentru obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Braşov, Str. Lânii înscris în CF Braşov Compus din casă şi anexe, curte, grădină şi teren de 101.275,40 m2, imobil care a aparţinut defunctei sale mătuşi, M.H. şi care a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului-lege nr. 223/1974, la data de 4 aprilie 1977. Imobilul a fost ulterior concesionat de A.D.S. pârâtului I.N.C. - D.C.S.Z.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Judecătoria Braşov pe rolul căreia s-a înregistrat acţiunea a declinat competenţa de soluţionare în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. în favoarea Tribunalului Braşov.
2. Instanţa de fond
Tribunalul Braşov prin sentinţa civilă nr. 357/ S din 18 octombrie 2011 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Cartofi şi Sfeclă de zahăr, Agenţia Domeniilor statului şi Municipiul Braşov.
A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a fost respinsă acţiunea.
În motivarea acestei soluţii instanţa a reţinut următoarele:
Imobilul în litigiu a constituit proprietatea numiţilor M.M. şi M.M.J., dobândită prin cumpărare.
Imobilele au fost preluate de Statul Român prin decizia 461 emisă în temeiul Decretului-lege nr. 223/1974.
Parte din aceste imobile sunt în folosinţa pârâtului Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare pentru Cartof şi Sfeclă de Zahăr, parte din acestea au destinaţia de păşune, iar din probele administrate în cauză nu a rezultat cine are calitatea de posesor asupra imobilului construcţie.
Excepţiile privind calitatea procesuală pasivă a pârâţilor au fost respinse. Prezenţe pârâtului Statului Român în cauză este justificată de înscrierea acestuia în cartea funciară, în calitate de proprietar; calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiului Braşov este justificată de faptul că parte din imobilul teren are destinaţia de păşine, ceea ce duce la concluzia că folosinţa aparţine unităţii administrativ teritoriale; calitatea procesuală pasivă a pârâtului Institutul Naţional de cercetare şi Dezvoltare pentru Cartof şi Sfeclă de Zahăr este justificată de faptul că prin expertiză s-a arătat că suprafaţa de 18.579 mp din imobilele se află în folosinţa acestui pârât, iar pârâta Agenţia Domeniilor Statului este cea prin intermediul căreia I.N.C.D.C.S. a dobândit posesia.
În cauză a fost invocată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun după apariţia Legii nr. 10/2001.
Reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi a urmat procedura prevăzută de această lege pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, însă cererea sa a fost respinsă.
Reclamanta a formulat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu şi în baza Legii nr. 18/1991.
Cererea sa a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr. 855/R/2008 a Tribunalului Braşov, reţinându-se că aceasta nu are cetăţenie română.
S-a reţinut, în legătură cu admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat - prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii - referitor la concursul dintre legea specială şi legea generală, că rezolvarea este dată de legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, această din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În speţă s-a constatat că există neconcordanţă între Legea nr. 10/2001 şi Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece art. 2 din Legea nr. 10/2001 prevede că imobile, precum cel din litigiu, sunt preluate abuziv, dar condiţionează recunoaşterea dreptului, de respectarea unor termene şi proceduri, ceea ce contravine art. 1 al Protocolului 1 adiţional în care se prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
S-a apreciat că în cauză nu există un interes general care să determine limitarea recunoaşterii retroactive a dreptului de proprietate al reclamanţilor deoarece aceasta ar determina întărirea dreptului dobândit abuziv.
Legea internă stabileşte pe de o parte că fostul proprietar a fost deposedat abuziv, însă condiţionează recunoaşterea dreptului de termene şi proceduri cu încălcarea limitelor prevăzute de Convenţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât şi în cazul cumpărătorului de bună credinţă, nici unul dintre aceştia neputând fi lipsit de proprietate decât pentru cauzele de utilitate publică şi ţin condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Faţă de neconcordanţele reţinute, s-a apreciat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, însă în limitele impuse prin decizia Î.C.C.J.
Cu privire la fondul litigiului instanţa a reţinut următoarele:
Foştii proprietari de carte funciară, M.M. şi M.M.J. erau decedaţi la data emiterii deciziei de preluare a imobilelor de către stat.
Astfel, din actele de stare civilă depuse la dosar şi din Certificatul de calitate de moştenitor nr. X/2011 rezultă că M.M.J. a decedat la data de 6 iulie 1961, M.M. decedat la 26 octombrie 1954, iar decizia nr. 461 de preluare a imobilelor a fost emisă la data de 4 aprilie 1977.
După decesul lui M.M. au rămas ca moştenitori M.M.J., în calitate de soţie şi M.K.R. în calitate de fiu. După decesul lui M.M.J., în anul 1961, a rămas ca unic moştenitor M.K.R., care a decedat în anul 1989 cu ultimul domiciliu în Germania. După acesta a rămas ca moştenitoare testamentară M.H., în baza testamentului legalizat din 12 septembrie 1973, iar după M.H., decedată la 2 aprilie 1992, a rămas ca moştenitoare legală şi testamentară, reclamanta.
Această succesiune a calităţii de moştenitori a fost dovedită; şi susţinută în cauză de către reclamantă prin certificatul de calitate de moştenitor din 4 august 2011.
Reclamanta a făcut demersuri pentru redobândirea în proprietate a imobilelor prin parcurgerea procedurii prevăzute atât de Legea nr. 18/1991 cât şi de Legea nr. 10/2001, însă ambele demersuri au avut soluţii de respingere.
Testamentul lăsat de defunctul M.K.R. în favoarea defunctei M.H. a fost redactat în Germania în anul 1973, act din care rezultă că la acea dată M.K.R. locuia în Berlin.
La data preluării imobilelor de către Statul Român, persoanele înscrise în cartea funciară erau decedate, iar moştenitorul lor era M.K.R., persoană domiciliată în Germania.
Prin întocmirea testamentului x/1973, M.K.R. nu a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu către M.H., transmiterea dreptului operând numai la data deschiderii succesiunii după acesta, respectiv în anul 1989.
Preluarea imobilului de către Statul Român s-a făcut din proprietatea lui M.K.R., persoană domiciliată în Germania la data preluării, nu din proprietatea M.H., autoarei reclamantei.
La data deschiderii succesiunii după defunctul M.K.R., imobilul în litigiu nu se afla în proprietatea acestuia, ci a Statului Român, astfel că M.H. nu a dobândit în proprietate imobilele în litigiu şi pe cale de consecinţă nici reclamanta nu poate justifica un drept de proprietate asupra imobilelor revendicate.
Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.
Regula înscrisă în art. 1169 C. civ. potrivit căreia cel care face o propunere în faţa instanţei trebuie să o dovedească este aplicabilă şi în materia dovedirii dreptului de proprietate în cadrul unei acţiuni în revendicare, astfel că reclamantul este cel care trebuie să facă dovada pozitivă în sensul că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
Dovada calităţii de moştenitor este suficientă pentru formularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită.
Prezentul litigiu fiind întemeiat pe prevederile art. 480 C. civ., reclamanta este ţinută să dovedească dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.
Imobilele au fost preluate de Statul Român prin decizia nr. 461/1977 emisă în temeiul Decretului-lege nr. 223/1974. Acestea nu au fost înscrise în cartea funciară, nici pe numele lui M.K.R. şi nici pe numele M.H., ci sunt înscrise pe numele Statului Român.
Certificatul de calitate de moştenitor nu este un act doveditor al dreptului de proprietate şi nu poate reprezenta un titlu de proprietate care să fie comparat cu titlu pârâţilor posesori.
Reclamanta nu a dovedit, prin actele depuse la dosar, că deţine un titlu de proprietate asupra imobilelor revendicate, nici asupra celor preluate de stat, nici asupra celui cu nr. top X.
Reclamanta nedeţinând nici un titlu de proprietate, nu se impune analiza titlului de proprietate deţinut de stat deoarece în cadrul acţiunii în revendicare această analiză rezulta din necesitatea comparării titlurilor.
În cauză nu s-a solicitat a se constata nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilelor preluate, astfel că titlul acestuia nu a fost analizat din perspectiva valabilităţii sale.
Imobilul cu nr. top X nu a fost preluat de stat, iar proprietari tabulari asupra acestuia figurează defuncţii M.M. şi M.M.J. Din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că acest imobil are destinaţia de păşune, posesia asupra sa nefiind exercitată de către reclamantă.
3. Instanţa de apel
Reclamanta a formulat apel prin care a criticat sentinţa sub aspectul faptului că prima instanţă reţine în mod contradictoriu că nu s-a făcut dovada existenţei în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra imobilului, deşi constată că adevăraţii proprietari ai imobilului au fost autorii reclamantei şi că trecerea în proprietatea statului a imobilului a fost una nelegală. De asemenea s-a reţinut, greşit, că nu a operat transmisiunea testamentară către autoarea reclamantei de la M.K.R., cu atât mai mult cu cât acesta nu apare în decizia de preluare a imobilului şi aceasta nu îi este opozabilă.
Prima instanţă consideră că intabularea Statului Român asupra imobilului este suficientă pentru a se dovedi dreptul de proprietate şi nu a analizat caracterul ilegal al deciziei de preluare, ajungând la concluzia greşită că nu poate opera compararea de titluri, iar certificatul de calitate de moştenitor nu constituie titlu de proprietate, deşi în sistem de carte funciară operează transmisiunea proprietăţii şi fără înscriere în cazul moştenirii.
Cu privire la dreptul de proprietate al Statului Român, prima instanţă nu a analizat valabilitatea acestuia prin prisma faptului că nu există un astfel de capăt de cerere, deşi s-a pronunţat indirect asupra acestei valabilităţi.
Reclamanta apelantă a concluzionat că acţiunea în revendicare este admisibilă faţă de nelegalitatea titlului statului şi existenţa transmisiunii succesorale dovedită prin certificatul de calitate de moştenitor.
Curtea de Apel Braşov, prin decizia civilă nr. 9/ AP din 7 februarie 2012 a respins apelul ca neîntemeiat, fondându-şi această soluţie pe următoarele considerente:
S-a constatat că în motivarea sentinţei nu există reţineri contradictorii, cum a susţinut apelanta.
Imobilul, proprietatea lui M.M. şi a M.M.J., ca urmare a decesului lui M.M. (1954), a trecut în proprietatea soţiei supravieţuitoare, M.M.J. şi a fiului, M.K.R., iar ulterior decesului soţiei supravieţuitoare (1961), la fiul acestora M.K.R., La data decesului acestuia din urmă (1989), imobilul nu se mai afla în proprietatea sa fiind emisă decizia de preluare de către Statul Român (încă din 1977), astfel încât testamentul, care îşi produce efectele la data decesului, nu mai cuprindea în patrimoniul testatorului şi imobilul în litigiu. S-a constatat astfel că nu putea să opereze transmisiunea succesorală către M.H., autoarea reclamantei şi ulterior către acesta. Chiar dacă M.K.R. nu figurează în decizia de preluare nu se poate susţine că imobilul nu a ieşit din patrimoniul acestuia.
Ca urmare, s-a apreciat că nu se poate susţine că a operat transmisiunea succesorală, nici chiar în condiţiile Decretului-lege nr. 115/1938.
Cu privire la titlul Statului, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că nu se poate analiza valabilitatea acestuia în contextul lipsei unui capăt de cerere în acest sens şi prin considerentele expuse nu a făcut o analiză a valabilităţii acestuia, aşa cum susţine apelanta, ci a expus situaţiile de fapt şi de drept care au condus la intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului în cartea funciară.
Certificatul de calitate de moştenitor, opus de către apelantă statului, ca titlu comparabil nu are puterea doveditoare a unui titlu de proprietate, aşa cum de altfel s-a observat că recunoaşte şi apelanta în cuprinsul ultimului motiv de apel.
S-a reţinut că în cauză reclamanta a revendicat imobilul, pe calea dreptului comun, prin procedeul comparării titlurilor, susţinând caracterul preferabil al titlului său, întrucât Statul Român, care este înscris în cartea funciară, nu a preluat imobilul de la adevăraţii proprietari, acesta trecând prin moştenire de la persoanele fizice, înscrise anterior statului, la reclamantă.
Instanţa de apel a apreciat că în analiza cererii, trebuie pornit de la specificul publicităţii imobiliare realizată prin cărţile funciare, mai precis de la principiul forţei probante a intabulării dreptului real de proprietate statuat în art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, preluat de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, a cadastrului şi publicităţii imobiliare.
Textul, conform căruia „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei ”, instituie o prezumţie legală relativă de proprietate în favoarea persoanei înscrisă în cartea funciară, care poate fi răsturnată prin dovada contrară. Numai că, în sistemul cărţilor funciare, dovada contrară se poate face numai în cadrul unei acţiuni în rectificare de carte funciară subsecventă alteia principale prin care se tinde la dovedirea împrejurărilor de excepţie stipulate în art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938 (identic cu cel din Legea nr. 7/1996), sau chiar pe cale principală dacă în prealabil s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă prin care s-a recunoscut existenţa a cel puţin uneia din situaţiile limitative stipulate în text.
Cât timp nu s-a dispus rectificarea cărţii funciare, prezumţia operează, iar titularul înscris în cartea funciară se bucură de protecţie, nefiind suficientă invocarea calităţii de fost proprietar, ori de moştenitor al foştilor proprietari în dovedirea titlului ce ar urma să fie supus metodei comparării. De altfel, această ultimă normă asigură continuitatea calităţii de proprietar numai în situaţia în care persoana îndreptăţită utilizează procedura reglementată de legea specială în materie, respectiv Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 18/1991, nu şi în cazul apelării la normele de drept comun pe care se fondează revendicarea (art. 480 C. civ.).
Prin definiţie, compararea presupune existenţa a două titluri, fiind de acceptat că un titlu translativ de proprietate este apt de o asemenea operaţiune juridică, dar opunerea prezumţiei amintite este de natură să-i paralizeze efectele, cât timp titularul înscris în cartea funciară exhibă extrasul eliberat de Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară, în care figurează ca beneficiar al dreptului real.
Creaţie a practicii şi doctrinei judiciare, compararea titlurilor era specifică sistemului de publicitate prin registrul de inscripţiuni-transcripţiuni şi a fost determinată de lipsa îndeplinirii formalităţilor de publicitate personală de către dobânditorii succesivi ai imobilului, văzuţi în posesia unor titluri diferite asupra aceluiaşi bun, împrejurări eliminate de rigurozitatea publicităţii reale asigurată prin cărţile funciare care dau prioritate titularului înscris în virtutea efectului constitutiv de drepturi arătat în art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Singurele situaţii care ar putea genera o comparare de titluri sunt cele arătate în art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi aceasta până la intabularea dreptului de către titularul său în cartea funciară, regulă care se degajă şi din norma cu acelaşi număr din Legea nr. 7/1996, dar care nu se realizează în speţă, astfel că instanţa nu poate decât să acorde prioritate titlului pârâtului.
Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în recurs în interesul legii, instanţa supremă a statuat cu putere obligatorie că o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu este exclusă, sub condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice. S-a subliniat că aplicarea altor dispoziţii legale, decât cele ale legii speciale, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane. Concluzia înaltei Curţi este în consonantă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ce asigură protecţia dreptului asupra bunului indiferent de titularul său, nefiind loc de crearea unor noi neajunsuri cu consecinţe destabilizatoare a circuitului civil.
În acest context, s-a reţinut că în cauză pârâţii sunt titularii dreptului înscris în cartea funciară, a cărei rectificare nu s-a dispus pentru simplul motiv că nu s-a solicitat şi stabilit nevalabilitatea actului de înstrăinare deţinut de aceştia, aşa încât şi din acest punct de vedere sunt ocrotiţi, decizia instanţei supreme găsindu-şi deplina aplicare.
4. Recursul
Împotriva deciziei nr. 9/2012 comunicată reclamantei la 15 martie 2012 reclamanta a declarat recurs (la 8 februarie 2012 - prin poştă) cu motivarea transmisă printr-un memoriu separat (la 30 aprilie 2012 tot prin poştă).
În drept a fost invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt s-au invocat următoarele critici:
Titlul de proprietate invocat de reclamantă era constituit din actele de dobândire din perioada 1924-1927 (acte de vânzare-cumpărare), intabulate în Cartea Funciară a Municipiului Braşov, prin care autorii iniţiali, M.M. şi M.M.J., au dobândit în proprietate imobilul.
După decesul autorilor iniţiali, M.M. (decedat la 26 octombrie 1954) şi M.M.J. (decedată la 06 iulie 1961), dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transmis în mod integral fiului acestora, M.K.R., la data decesului mamei sale (06 iulie 1961), acesta dobândind în mod valabil dreptul de proprietate, fără a fi înscris în Cartea Funciară a municipiului Braşov, în conformitate cu prevederile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, în vigoare la data dobândirii, potrivit cărora „drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauza de moarte, accesiune, vânzare silită…”
Începând cu data transmiterii pe cale succesorală a dreptului de proprietate şi până la data decesului acestuia (21 august 1989), dreptul de proprietate asupra imobilului a rămas în mod continuu şi neîntrerupt în patrimoniul lui M.K.R., iar după decesul acestuia, dreptul de proprietate s-a transmis moştenitoarei acestuia M.H., în baza testamentului legalizat din 12 septembrie 1973 la B.N.P. - T.T.A.B.
M.H., la rându-i, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului începând cu data decesului autorului său 21 august 1989 şi până la decesul acesteia, respectiv 02 aprilie 1992, dată după care dreptul de proprietate a fost transmis pe cale succesorală subsemnatei.
Transmisiunea dreptului de proprietate de la autorii iniţiali, proprietarii tabulari M.M. şi M.M.J., către fiul acestora M.K.R., apoi către M.H. şi în cele din urmă către subsemnata, rezultă în mod indubitabil din certificatul de calitate de moştenitor din 04 august 2011 eliberat de B.N.P. - Asociaţi T.V. şi B.V.D. (anexa nr. 4).
Recurenta a susţinut că titlul de proprietate al Statului Român nu este valabil din mai multe considerente, printre care, a indicat următoarele:
La data emiterii deciziei arătate/persoanele nominalizate ca fiind proprietari ai imobilului, nu se puteau afla în ipoteza cuprinsă în dispoziţiile Decretului-lege nr. 223/1974, aceea de a fi părăsit în mod definitiv ţara, pentru simplul motiv că la acea dată erau decedate.
La acea dată proprietarul de drept al imobilului era fiul acestora, M.K.R., persoană ce nu a fost nominalizată în decizia de preluare, astfel că efectele juridice ale acesteia nu îi sunt opozabile, motiv pentru care dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieşit niciodată în mod legal din patrimoniul acestuia, rămânând în patrimoniul său până la data decesului (21 august 1989), când s-a transmis moştenitoarei sale M.H.
Actul normativ în temeiul căruia a fost emisă decizia de preluare încalcă dispoziţiile Constituţiei R.S.R. din 1965, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, precum şi Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care a fost abrogat imediat după Revoluţia din 1989, prin Decretul-lege nr. 9/1989, în scopul înlăturării imediate a unor reglementări care, prin caracterul lor discriminator şi nedrept, au adus grave prejudicii materiale şi morale intereselor legitime ale cetăţenilor.
Intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea Statului Român a fost nelegală, deoarece s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 19 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, care prevede că „înscrierea unui drept se ponte săvârşi numai împotriva aceluia care la înregistrarea cererii este înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează a fi făcută.” Or, la data intabulării dreptului de proprietate uzurpat de către Statul Român, M.K.R. nu era înscris în Cartea Funciară ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului moştenit, motiv pentru care intabularea dreptului de proprietate al Statului nu îi este opozabilă.
În concluzie, intabularea dreptului de proprietate al Statului Român în Cartea Funciară a Municipiului Braşov fiind nelegală, potrivit adagiului quod nullum est nullum producit effectum, această operaţiune nu a putut beneficia de efectele constitutive ale regimului de carte funciară, din momentul înscrierii.
Recurenta a mai susţinut că hotărârea instanţei de fond este rezultatul unei grave erori de judecată, o încălcare a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care prevede că judecătorii au îndatorirea să stăruie pentru aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale pe baza de probe.
Astfel, în totală contradicţie cu probele administrate, instanţa de fond, deşi a considerat că „nu se impune analiza titlului de proprietate deţinut de Stat, deoarece în cadrul acţiunii în revendicare aceasta analiza rezulta din necesitatea comparării titlurilor”, a reţinut în esenţă că titlul de proprietate al Statului Român este valabil, deoarece preluarea imobilului s-a făcut din proprietatea lui M.K.R., persoană domiciliată în Germania la data preluării, motiv pentru care acesta nu a mai putut transmite dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu către M.H., autoarea reclamantei.
Prin urmare, recurenta a arătat că instanţa de fond i-a respins cererea pentru că nu a dovedit că deţine un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, situaţie în care s-a apreciat că nu se mai impune analiza titlului de proprietate al Statului Român, cu atât mai mult cu cât nu a formulat un capăt de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului de proprietate al Statului Român, astfel că procesul a fost soluţionat fără a se intra în cercetarea fondului.
Trecerea în proprietatea Statului a imobilului în litigiu a fost făcută în temeiul unui titlu nevalabil, deoarece decizia de preluare arătată nu i-a fost opozabilă lui M.K.R., acesta nefiind nominalizat în cuprinsul deciziei, care i-a privit pe părinţii acestuia (M.M. şi M.M.J.), decedaţi la data emiterii deciziei de preluare.
Pe de altă parte, actul normativ în temeiul căruia s-a emis decizia de preluare (Decretul nr. 223/1974) avea un caracter nelegal, contravenind atât Constituţiei din acea vreme cât şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Pactului Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, precum şi Protocolului Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, instanţa de apel a încălcat, la rându-i, prevederile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale...”
În acest sens, deşi din probele administrate în cauză rezultă fără putinţă de tăgadă că preluarea imobilului în proprietatea Statului a fost una nelegală, înfăptuită în temeiul unui act de preluare care nu l-a nominalizat pe proprietarul de drept din acel moment, M.K.R., ci pe părinţii decedaţi ai acestuia, instanţa de apel a considerat că deşi „M.K.R. nu figurează în decizia de preluare, nu se poate susţine că imobilul nu a ieşit din patrimoniul acestuia” şi „că a operat transmisiunea succesorală, nici chiar în condiţiile Decretului-lege nr. 115/1938”.
Susţinerile ale instanţei de apel sunt în totală contradicţie cu probatoriul administrat, reprezentând simple prezumţii fără greutate şi fără puterea de a naşte probabilitatea, fiind lipsite de temeinicie şi în totală contradicţie cu prevederile art. 129 pct. 5 C. proc. civ.
În mod asemănător, motivaţia instanţei de apel privind specificul publicităţii imobiliare realizată prin cărţile funciare din Transilvania, cu referire directă la principiul forţei probante a intabulării dreptului de proprietate al Statului, în temeiul art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, respectiv art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 (articol abrogat de pct. 4 al art. 87 din Legea nr. 71 din 03 iunie 2011, publicată în M.O. nr. 409 din 10 iunie 2011), care în opinia judecătorilor ar paraliza acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun în sistemul actual al publicităţii imobiliare, este lipsită de temei legal, deoarece în prezenta cauză prezumţia legală relativă de proprietate în favoarea persoanei înscrisă în cartea funciară (Statul Român) a fost răsturnată într-un mod lipsit de echivoc, subsemnata făcând dovada că decizia de preluare nu reprezintă un titlu valabil, ci un act administrativ de forţă al autorităţilor comuniste, ce nu a respectat identitatea dintre proprietarul de drept la momentul emiterii şi persoanele nominalizate ce nu mai erau proprietare ale imobilului, fiind decedate la acea dată şi nici prevederile Constituţiei din 1965 şi ale acordurilor internaţionale la care România era parte.
Intabularea dreptului de proprietate al Statului a fost una nelegală, deoarece s-a făcut cu încălcarea art. 19 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, în condiţiile în care proprietarul de drept din acel moment M.K.R. nu era nominalizat nici în decizia de preluare şi nici nu era înscris în Cartea Funciară a Municipiului Braşov, astfel încât nici intabularea dreptului de proprietate al Statului nu îi este opozabilă.
Lipsa de temei legal a hotărârii instanţei de apel rezultă, în mod indubitabil si din aplicarea greşită a dispoziţiilor Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constând în aceea că, deşi a considerat că în speţă sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile deciziei pronunţate în interesul legii, totuşi a apreciat că aplicarea dispoziţiilor de drept comun (art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480 C. civ - în vechea reglementare) în detrimentul celorlalte legii speciale, este de natura să aducă atingere drepturilor apărate de Convenţie, aparţinând altor persoane, incluzând în această categorie pârâţii din prezenta cauză.
Astfel, instanţa a considerat că în cauză, prin admiterea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al Statului şi s-ar produce „neajunsuri cu consecinţe destabilizatoare ale circuitului civil”.
În primul rând, această motivare este în totală contradicţie cu dispozitivul hotărârii instanţei de fond, care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun după apariţia Legii nr. 10/2001, considerând prezenta acţiune pe deplin admisibila fata de împrejurările concrete ale cauzei, dispoziţie ce a intrat în puterea lucrului judecat.
În mod judicios, instanţa de fond a considerat acţiunea ca fiind admisibila cu motivarea că: „în cauză nu se poate aprecia că exista un interes general care să determine limitarea recunoaşterii retroactive a dreptului de proprietate al reclamanţilor, deoarece aceasta ar determina întărirea dreptului dobândit abuziv” (de Statul Român), astfel că acţiunea în revendicare este admisibilă, cu atât mai mult cu cât „dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a fost înstrăinat de către Statul Român", situaţie în care nu poate fi vorba de lezarea vreunui drept de proprietate dobândit de vreun subdobânditor de bună-credinţă ori securităţii raporturilor juridice.
În al doilea rând, prin această motivare instanţa de apel a încălcat art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, temei juridic al acţiunii, prin aceea că a considerat, în mod nefondat, că Statul Roman deţine un titlu valabil, deşi a refuzat la fel ca si instanţa de fond să analizeze valabilitatea titlului Statului.
Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 obligă instanţele să stabilească valabilitatea titlului Statului.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, „fac parte din domeniul public sau privat al Statului sau unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de Stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea Statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de Stat (alin. 1); bunurile preluate de Stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari (alin. 2), instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului (alin. 3)”.
În virtutea art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi faţă de împrejurările concrete ale cauzei, Statul Român nu se poate prevala de dobândirea valabilă a unui „bun” în accepţiunea jurisprudenţei CEDO (în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr, 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului), deoarece potrivit legislaţiei interne dobândirea unui „bun” este condiţionată de existenţa unui titlu valabil de preluare, care să fi respectat Constituţia şi tratatele internaţionale la care România era parte la data preluării de către Stat, condiţii care nu au fost respectate cu prilejul emiterii deciziei de preluare în temeiul Decretului-lege nr. 223/1974.
Dispoziţiile constituţionale de la data emiterii decretului şi cele internaţionale erau în evidentă contradicţie cu cele ale decretului, astfel că, dată fiind forţa juridică superioară a acestora, îl înlăturau cu consecinţa nevalabilităţii efectelor juridice ale acestuia.
Drept urmare, aplicarea în prezenta cauză a dispoziţiilor legale de drept comun, în detrimentul celor ale legii speciale, se poate face fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane, deoarece aşa cum am mai arătat, Statul Roman nu poate justifica dobândirea valabilă a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Statul nedeţinând un „bun” în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Încălcarea art. 6 din Legea nr. 213/1998 este cu atât mai pregnantă cu cât instanţa de apel a reţinut în motivarea deciziei că nu se impune analiza valabilităţii titlului de proprietate al Statului în cadrul acţiunii în revendicare.
Prin refuzul analizării valabilităţii titlului de proprietate al Statului, atât instanţa de fond, cat si instanţa de apel, au săvârşit o grava greşeala de judecata, deoarece au soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, ceea ce a condus la pronunţarea unor hotărâri lipsite de temei legal.
În altă ordine de idei, recurenta a mai subliniat lipsa de temei legal a deciziei atacate rezultă şi din aplicarea greşită a legii, respectiv a temeiurilor legale invocate, instanţa de apel întemeindu-si decizia pe dispoziţiile art. 26, 30 si 34 din Legea nr. 7/1996, articole abrogate de pct. 4 al art. 87 din Legea nr. 71 din 03 iunie 2011, publicată în M.O. nr. 409 din 10 iunie 2011.
Reclamanta a apreciat că acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este admisibilă şi fondată, având în vedere împrejurările concrete ale cauzei;
- faptul că prezenta acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, reprezintă singurul remediu judiciar care i-a mai rămas reclamantei de exercitat, după ce cererile sale întemeiate pe dispoziţiile legilor speciale i-au fost respinse cu caracter definitiv, pe considerentul că, neavând cetăţenie română, nu poate dobândi terenurile ce compun imobilul revendicat, fără a i se acorda vreo despăgubire justă;
- faptul că autorităţile nu au plătit despăgubirile prevăzute de Decretul, nr. 223/1974, nici proprietarului de drept al imobilului din momentul deposedării M.K.R.;
- faptul că, în realitate, dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu nu a fost transferat vreodată în mod valabil Statului Roman, ci a rămas în patrimoniul lui M.K.R., care, la rândul său, l-a transmis pe cale succesorală, astfel că în prezent acesta se află de drept în patrimoniul reclamantei, motiv pentru care nu se poate contesta că numai aceasta deţine un „bun” în accepţiunea art. 1 al Protocolului nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat (actele de dobândire ale autorilor iniţiali intabulate in CF a municipiului Braşov din anii 1924-1927);
- faptul că Statul Român nu se află în posesia unui „bun” în accepţiunea art. 1 al Protocolului nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei, deoarece decizia de preluare din 1977 nu reprezintă un titlu valabil;
- faptul că Statul nu a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului către vreun terţ dobânditor de bună credinţă, pentru a ne afla în ipotezele avute în vedere de cauzele pilot ale jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu contra României, Păduraru contra României şi Albu contra României);
- faptul că, în prezent, cea mai mare parte a terenului revendicat este nefolosit de către administratorii Statului Roman (ceilalţi paraţi din dosar);
- faptul că, în prezent, reclamanta a redobândit cetăţenia română, deci şi dreptul de a deţine terenuri în România;
- încălcarea flagrantă a art. 1 al Protocolului nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin spolierea dreptului de proprietate asupra imobilului de către Statul Roman, precum şi legitimitatea reparaţiei prin restituirea în natură a imobilului, măsură ce nu aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie, ce aparţin altor persoane şi nici interesului general al Statului.
5. Analiza instanţei de recurs
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală şi temeinică recursul fiind respins pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi care nu a fost contestată.
Împrejurarea că deşi s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, s-a respins pe fond acţiunea, nu imprimă caracter nelegal acestei soluţii. Criticile, sub formă de argumente formulate în mare parte în susţinerea caracterului admisibil al acţiunii, sunt nefondate sub aspectul soluţiei ambelor instanţe, care au respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, ajungând deci la aceeaşi concluzie ci reclamanta.
Este nefondată critica potrivit căreia instanţa de apel s-ar fi contrazis în argumente când, reţinând caracterul admisibil al acţiunii, pentru a nu se consolida un drept dobândit abuziv, a respins acţiunea, constatând, fără o analiză a titlului, că Statul Român este singurul care deţine un titlu asupra imobilului în discuţie.
Instanţa a făcut o corectă aplicare în speţă a dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a tranşat problema incidenţei dispoziţiilor din dreptul comun/legea specială în materia revendicărilor. Dezlegarea dată prin soluţionarea acelui recurs în interesul legii nu poate fi - şi de altfel, nici nu a fost - contestată în cauză.
Nu s-a putut cerceta valabilitatea titlului statului în primul rând pentru că instanţa nu a fost investită cu o asemenea cerere, astfel că s-a pronunţat asupra acţiunii, cu respectarea principiului disponibilităţii.
Sub acest aspect, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul susţinut de recurentă. Demersul cognitiv, pentru aflarea adevărului - inserat în regulile procesului civil, de articolul citat, ca o obligaţie din partea instanţei - nu poate fi întreprins dincolo de petitul acţiunii cu care instanţa a fost investită.
În acest sens, dispoziţiile aliniatului 6 al articolului citat - „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii” - sunt explicite şi dau expresie principiului de bază al procesului civil, exprimat în adagiul tantum devolutum quantum appellatum.
În cauză acţiunea nu a fost nici completată nici modificată în condiţiile art. 132 şi 134 C. proc. civ. Prin acţiune, reclamanta a revendicat imobilul de la actualii deţinători, indicând etapele trecerii acestuia prin modalităţi diferite, de la proprietarii iniţiali, la actualii deţinători, pârâţii din cauză.
De altfel, în revendicarea imobilului, reclamanta a indicat în mod expres motivele pentru care consideră că titlul autoarei sale este preferabil . Or, revendicarea întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, prin compararea de titluri, presupune în mod obiectiv, titluri valabile. Dacă unul din titluri, element de comparaţie nu este valabil - constatare care este, la rândul ei, supusă dispoziţiilor legale în materie de invaliditate - comparaţia nu mai poate avea loc, astfel că problema proprietăţii este soluţionată prin prisma dovedirii dreptului de proprietate.
În mod corect s-a constatat că în cauză nu se poate opera o comparaţie de titluri deoarece reclamanta nu a făcut dovada că imobilul i-a fost transmis prin moştenire - potrivit condiţiilor impuse de Codul civil în cazul acestei modalităţi de dobândire - şi că, urmare acestui fapt, nu are un titlu asupra lui.
Una din modalităţile dobândirii dreptului de proprietate, potrivit art. 644 C. civ., este succesiunea care, potrivit art. 650 acelaşi cod, se deferă prin lege sau după voinţa omului, prin testament, după regulile şi procedura precis stabilită de acest act normativ. Procedura succesorală este finalizată fie prin certificatul de moştenitor (emis în condiţiile art. 80 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale), fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care moştenitorii nu se înţeleg sau dreptul acestora este contestat.
Instanţele - constatând că pentru dreptul de proprietate invocat de reclamantă, ca fiind dobândit prin moştenire, aceasta nu a prezentat nici certificat de moştenitor şi nici o hotărâre judecătorească irevocabilă, acte oficiale care consacră dreptul de proprietate dobândit prin succesiune - în mod corect au apreciat că reclamanta nu a făcut dovada că are un titlu care să-i justifice revendicarea pe calea acţiunii de drept comun.
Reclamanta nu a putut prezenta nici o altă hotărâre judecătorească care să consacre un drept de proprietate asupra imobilului nici în favoarea acesteia, nici a autorilor ei, premisă indispensabilă pentru a se stabili că aceasta deţine un bun în înţelesul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.
Certificatul de calitate de moştenitor din 4 august 2011 eliberat de un birou de notari publici, invocat în dovedirea transmiterii dreptului de proprietate, nu face o astfel de dovadă. Potrivit art. 81 din Legea nr. 36/1995 „cazul în care nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului ori determinarea acestora necesită operaţiuni de durată şi moştenitorii solicită să li se stabilească numai calitatea, se poate emite numai certificat de calitate de moştenitor”.
În cuprinsul acestui act autentic oficial se consemnează doar calitatea reclamantei de moştenitoare, urcând în linia succesorală testamentară şi legală, a autorilor iniţiali ai terenului, fără să se facă vreo menţiune, în documentul invocat despre masa succesorală în compunerea pe care aceasta a avut-o la deschiderea fiecărei din cele patru succesiuni care au intervenit între decesul proprietarilor iniţiali ai imobilului şi autoarea directă a reclamantei. In documentul analizat se menţionează în mod expres că în nici o succesiune nu au fost declarate bunuri nici mobile nici imobile.
Drept urmare, instanţa de apel a constatat că în mod corect s-a făcut aplicarea deciziei nr. 33 a Î.C.C.J. şi s-a constatat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamanta nu se bucură de un bun în înţelesul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO.
În al doilea rând este de observat că după apariţia legilor speciale în materia revendicării proprietăţilor abuziv preluate pe perioada regimului comunist, nu se mai poate face o asemenea analiză, indiferent că acţiunea în revendicare nu este făcută în temeiul legii speciale ci în temeiul dreptului comun.
Împrejurarea că dovada titlului reclamantei presupunea analiza valabilităţii titlului pârâtului, este irelevantă în cauză, în raport de cele mai sus arătate, instanţele nefiind sesizate cu o asemenea analiză.
Distincţia prevăzută de art. 6 din Legea nr. 213/1998, clară şi imperativă, prohibă în mod expres o atare analiză într-o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile Codului civil, după apariţia reglementărilor speciale în materie. Legiuitorul a înţeles să reglementeze, prin procedura special prevăzută de aceste legi, examinarea titlului de proprietate al statului, în cadrul măsurilor luate pentru restituirea proprietăţilor abuziv preluate, reglementarea specială intrând în marja de disponibilitate pe care şi Convenţia şi jurisprudenţa CEDO o recunoaşte statelor membre ca drept suveran, de a reglementa condiţiile de recuperare a bunurilor preluate abuziv.
Potrivit documentelor cauzei, cererile formulate de reclamantă în temeiul legilor speciale (privind fondul funciar şi Legea nr. 10/2001), pentru revendicarea imobilului, s-au soldat cu hotărâri judecătoreşti de respingere a acţiunii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra bunului în discuţie.
Instanţa de apel în mod corect a confirmat situaţia de fapt constatată în cauză, potrivit probelor administrate, în sensul că în realitate reclamanta nu deţine un titlu asupra bunului, şi a făcut o corectă interpretare; şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie. La momentul deschiderii succesiunii (1989) fiului foştilor proprietari, M.K.R., bunul în discuţie nu se mai afla în patrimoniul acestuia, fiind preluat din 1978 în proprietatea Statului Român, astfel că nici succesoarea acestuia, M.H., autoarea reclamantei, nu a dobândit acest bun pentru a-l putea transmite prin succesiune.
Este nefondată şi critica potrivit căreia instanţa de apel şi-a bazat soluţia pe dispoziţii legale (art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938 şi art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1995) abrogate prin pct. 4 al art. 87 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2012 privind Codul civil, dispoziţii pe care de altfel le invocă şi reclamanta pentru a susţine nelegalitatea intabulării dreptului Statului.
Potrivit acestei critici, instanţele nu au constatat că prezumţia de proprietate de care se bucură Statul Român a fost răsturnată prin dovada făcută de reclamantă că decizia de preluare a fost nelegală.
Au fost deja arătate considerentele pentru care a fost respinsă critica privind refuzul analizei valabilităţii titlului statului, astfel că susţinerea faptului că au fost ignorate dovezile făcute de reclamantă, spre această finalitate, este lipsită de suport legal.
Interpretarea dată de Curtea de apel dispoziţiilor invocate - în constatarea că înregistrarea tabulară a dreptului de proprietate al Statului nu a fost modificată sau invalidată potrivit procedurii speciale prevăzută în materie de înscriere în cartea funciară - a fost făcută potrivit dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 71/2011, intrată în vigoare la 13 iunie 2011.
Legea nr. 71/2011, cum indică şi titlul acesteia, a fost emisă pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (nou). Legea de punere în aplicare prevede expres în art. 5 alin. (1) că „dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate, sau după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare, ceea ce presupune, în mod corespunzător că actele sau faptele încheiate sau petrecute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, rămân supuse reglementărilor vechi.
Ca urmare, împrejurarea că la data pronunţării deciziei Curţii de apel, art. 21-41 din Legea nr. 7/1996, legea cadastrului şi publicităţii imobiliare, erau abrogate, ca efect al pct. 4 al art. 87 al Legii nr. 71/2011, nu are nici un efect cât priveşte obiectul cauzei, în raport de împrejurarea că acţiunea a fost formulată la 26 noiembrie 2008 şi priveşte dreptul de proprietate pentru un bun constituit înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., pus în aplicare şi modificat prin Legea nr. 71/2011. Aceeaşi situaţie şi cât priveşte dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, abrogate la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, la 1 octombrie 2011 (art. 230 lit. g)) din Legea nr. 71/2011).
Osebit de împrejurarea, corect reţinută, că reclamanta nu are un titlu de proprietate asupra imobilului, mai este de observat că potrivit înscrisurilor depuse la filele 166-169 în Dosarul nr. 17123/197/2008 al Judecătoriei Braşov (instanţă pe rolul căreia a fost înregistrată acţiunea), o parte a imobilului revendicat - CF - a fost înstrăinat numitei P.G., prin contractul de vânzare - cumpărare din 7 februarie 2007, iar dreptul de proprietate cu privire la acesta a fost înscris în Cartea Funciară Braşov, prin Încheierea nr. 85452/2007 a Oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară Braşov.
Pentru considerentele arătate, constatând că nu s-au întrunit în cauză condiţiile impuse de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru a se impune modificarea deciziei atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins ca nefondat recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A.I. împotriva deciziei nr. 9/ AP din data de 7 februarie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7439/2012. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 7529/2012. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
