ICCJ. Decizia nr. 7541/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7541/2012
Dosar nr. 39333/3/2008
Şedinţa publică de la 11 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 21 octombrie 2008, reclamanta M.L.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Regia Autonomă – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună constatarea faptului că statul nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, str. D.Z., nr. 7 (teren în suprafaţă de 360 mp şi construcţie), sector 1 şi obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul (teren + construcţie) din Bucureşti, str. D.Z., nr. 7, sectorul 1.
Având în vedere că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., intimata a invocat, prin întâmpinare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
La data de 10 decembrie 2008, pârâta a depus la dosar cerere de arătat a titularului dreptului, respectiv a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în str. A., nr. 17, sector 5, Bucureşti, Regia Autonomă – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, fiind doar administratorul imobilului, iar proprietar Statul Român, reprezentat de Ministerul de Finanţe.
Ţinând seama de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv retrocedarea imobilului teren în suprafaţă de 360 mp şi construcţie, situat în Bucureşti, str. D.Z., nr. 7, sector 1, Bucureşti, s-a solicitat admiterea cererii şi să se dispună introducerea în cauză a Statului Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice.
Prin sentinţa civilă nr. 428 din 20 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei, invocată de Regia Autonomă – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru nerespectarea principiului unanimităţii şi s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta M.L.M. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Regia Autonomă – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2008, tribunalul a respins-o ca nefondată, având în vedere faptul că instanţele judecătoreşti nu pot refuza să se pronunţe asupra unei cereri de chemare în judecată, potrivit art. 2 din Legea nr. 92/1992. De asemenea, a avut în vedere şi dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 3 C. civ. şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii faţă de faptul că nu s-a respectat regula unanimităţii, invocată de Regia Autonomă – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, aceasta a fost respinsă ca nefondată, reţinându-se că regula unanimităţii, în acţiunile în revendicare, nu constituie o condiţie de admisibilitate, deoarece în cazul în care sunt mai mulţi moştenitori în calitate de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, fie se stabileşte cota parte cuvenită, fie operează dreptul de acrescământ.
Pe fondul cauzei, tribunalul a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Cu privire la primul capăt de cerere, tribunalul a constatat că potrivit Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, toate imobilele preluate cu sau fără titlu valabil în perioada martie 1945 – decembrie 1989 sunt considerate a fi preluate în mod abuziv, astfel că prin chiar textul de lege susmenţionat, s-a stabilit de către legiuitor că statul nu a avut nici un titlu valabila supra imobilului ce a aparţinut autoarei acesteia şi care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Cu privire la capătul doi de cerere, şi anume, a se dispune obligarea pârâţilor de a lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, tribunalul a constatat următoarele:
Reclamanta a declanşat procedura administrativă jurisdicţională prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificarea din 14 octombrie 2005, depusă prin BEJ D.D.C. şi s-a răspuns prin decizia nr. 200 din 18 aprilie 2006, prin respingerea notificării, întrucât aceasta nu a respectat termenul prevăzut de art. 27 din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare.
Decizia nu a fost contestată, iar în cauză s-a formulat o acţiune întemeiată atât pe dreptul comun, cât şi pe legea specială.
Tribunalul a avut în vedere împrejurarea că Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare are caracterul unei legi speciale derogatorii de la dreptul comun instituit de art. 480 şi 481 C. civ.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără titlul valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Art. 46 din Legea nr. 10/2001 arată că aceasta se aplică şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, iar termenul de notificare urmând să curgă de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de respingere a pretenţiilor.
În cauza dedusă judecăţii, acţiunea a fost înregistrată la data de 21 octombrie 2008, după aplicarea Legii nr. 10/2001, dată la care nu exista niciun litigiu pe rol.
Tribunalul a considerat că, în speţă, aplicarea legii speciale nu aduce nicio atingere drepturilor reglementate prin dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi, procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, a constatat că imobilul este deţinut în mod abuziv de către stat, dar titlul statului nu a fost anulat, iar pentru siguranţa raporturilor juridice civile se impune aplicarea legilor speciale şi ocrotirea dreptului de proprietate al statului, legea specială derogând de la legea generală a imprescriptibilităţii dreptului de proprietate.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta M.L.M., iar prin decizia civilă nr. 458/A din 03 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, în complet de divergenţă, cu majoritate, s-a respins apelul ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a formulat notificarea din 14 octombrie 2005, în baza Legii nr. 10/2001, care a fost respinsă prin decizia nr. 200 din 18 aprilie 2006 emisă de Regia Autonomă – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, în care se arată că aceasta nu este persoană îndreptăţită deoarece nu a formulat notificarea în termenul prevăzut de lege. Această decizie nu a fost contestată, iar reclamanta a formulat prezenta acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., la 21 octombrie 2008.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 12 octombrie 2010 în cauza Pilot, Atanasiu şi alţii împotriva României a redefinit noţiunea de bun reglementată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie arătând că în cazul în care un stat contractant după ce a ratificat convenţia şi inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în vederea restituirii. În cazul în care interesul patrimonial în cauză este de natura unei creanţe, nu poate fi interpretat ca valoare patrimonială decât numai în cazul în care are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu când este confirmat de jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor.
După intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care are ca finalitate fie restituirea bunului, fie acordarea unei despăgubiri.
Nici o jurisdicţie sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantei printr-o decizie definitivă dreptul la restituirea apartamentului în litigiu. Admiterea capătului de cerere introductivă privind constatarea naţionalizării abuzive a imobilului în litigiu nu conferă în mod automat dreptul la restituirea bunului în natură către acesta.
Reclamanta nu este în posesia unei hotărâri judecătoreşti, definitivă şi irevocabilă, executorie, în al cărei dispozitiv instanţele interne să decidă în mod expres restituirea în natură a imobilului, aceasta fiind singura ipoteză în care reclamanta ar fi beneficiat de un bun actual, fiind îndreptăţit la restituirea în natură a imobil.
Arată instanţa de apel că, în mod corect, tribunalul a reţinut că primul capăt de cerere prin care se solicită constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului din str. D.Z., nr. 7, compus din 369 mp teren şi construcţie, este legat intrinsec de revendicarea imobilului, iar Legea nr. 10/2001 a reglementat deja preluarea fără titlu a imobilelor naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950, neimpunându-se admiterea acestuia.
De altfel, chiar şi în cazul în care ar fi fost admis acest capăt de cerere, simpla constatare a nevalabilităţii preluării de către stat nu ar fi îndreptăţit reclamanta la restituirea în natură a imobilului. Aceasta a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, depunând peste termenul legal notificarea, astfel încât, nu a putut beneficia de măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent.
Acţiunea în revendicare a fost formulată după parcurgerea acestei etape prevăzute de legea specială şi chiar dacă imobilul se află şi în prezent în administrarea statului, curtea a apreciat că, deşi este o acţiune admisibilă, ea este neîntemeiată, deoarece după adoptarea Legii nr. 10/2001, părţile interesate în acordarea măsurilor reparatorii aveau obligaţia de a efectua toate demersurile în termenul legal, conform legii speciale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs C.M.V. (în calitate de cesionar al dreptului litigios), şi reclamanta M.L.M.
Recurentul C.M.V. solicită, prin recursul său întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, în vederea pronunţării asupra tuturor capetelor de cerere. În subsidiar, solicită modificarea deciziei atacate, în sensul constatării preluării abuzive a imobilului în litigiu de către Statul Român şi, în consecinţă, lipsa unui titlu valabil al acestuia şi obligării pârâţilor, în urma comparării de titluri, să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Un prim motiv de recurs vizează faptul că există o vădită contradictorialitate între considerentele şi dispozitivul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză, precum şi invocarea, în susţinerea soluţiei trunchiate şi netemeinice, a unor motive străine de natura pricinii deduse judecăţii.
Un al doilea motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Se arată, în esenţă, că instanţa a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 480 C. civ. şi urm., raportat la compararea titlurilor, şi prevederile Legii nr. 10/2001.
Prin recursul declarat de reclamanta M.L.M., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se solicită modificarea deciziei instanţei de apel în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Arată recurenta că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că nu a contestat Decizia nr. 200 din 18 aprilie 2006, emisă de Regia Autonomă – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, prin care a fost respinsă notificarea din 14 octombrie 2005. Astfel, cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea întemeiată pe art. 480 C. civ. a fost formulată tocmai pentru faptul că nu a reuşit, prin contestarea Deciziei nr. 200/2006, să reintre în posesia imobilului în litigiu.
O altă critică formulată de recurentă vizează faptul că a fost ignorat petitul cererii de chemare în judecată, instanţa de apel ţinând seama, la pronunţarea hotărârii recurate, de cauze Curţii Europene a Drepturilor Omului ce nu sunt aplicabile speţei deduse judecăţii. În opinia recurentei, deţine un bun, în înţelesul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, atâta vreme cât instanţa de fond reţine că statul are un titlu nevalabil de preluare a imobilului, iar pe de altă parte, în patrimoniul său există dreptul de proprietate asupra imobilului, transmis prin două moşteniri succesive de pe urma defunctelor B.N. şi F.M.
În fine, recurenta-reclamantă critică hotărârea instanţei de apel şi sub aspectul administrării probatoriului, arătând că, deşi s-a dispus efectuarea de expertize din oficiu, nu s-au avut în vedere aceste probe, cauza fiind soluţionată numai din punct de vedere teoretic.
Investită cu soluţionarea recursurilor declarate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu privire la recursul declarat de recurentul C.M.V., deliberând cu prioritate, în raport de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a acestuia în declararea recursului, invocată din oficiu de instanţă, se constată următoarele:
Prin înscrisul autentificat din 28 iulie 2011, de BNP F.D., între numiţii V.C. şi G.A.R., în calitate de cedenţi şi numitul C.M.V., în calitate de cesionar, a intervenit contractul de cesiune a drepturilor litigioase prezente şi viitoare, reale (inclusiv dreptul de proprietate) sau de creanţă asupra imobilului situat în Bucureşti, str. D.Z., nr. 7, compus din teren în suprafaţă de 360 mp şi construcţie, dobândit de defuncta B.N., ce face obiectul acţiunii în revendicare promovate de reclamanta-moştenitoare M.L.M.
Legitimarea procesuală este condiţionată nu numai de interesul în promovarea revizuirii, ci şi de calitatea de parte în proces.
Recursul este calea extraordinară de atac ce este deschisă numai părţilor din proces, deoarece instanţa verifică legalitatea hotărârii atacate numai în raport de persoanele care au avut calitatea de parte în procesul în care s-a pronunţat hotărârea ce face obiectul recursului.
Prin urmare, recursul este calea de atac pusă de lege la dispoziţia părţilor, ceea ce înseamnă că doar cei care au avut calitatea de reclamant, pârât, intervenient în procesul iniţial se pot prevala de această cale.
Faptul că recurentul C.M.V. are calitatea de cesionar în contractul de cesiune de drepturi litigioase, autentificat din 28 iulie 2011, ce are ca obiect imobilul în litigiu, fără ca cedenţii V.C. şi G.A.R. să fi avut calitatea de părţi în dosar, nu poate suplini neîndeplinirea condiţiei necesare de a fi fost părţi în cauza dedusă judecăţii.
Aşadar, cesionarul C.M.V. nu are calitate procesuală activă în promovarea acestei căi extraordinare de atac, motiv pentru care recursul său va fi respins ca atare.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta M.L.M., analizat fiind prin prisma motivului nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au fost tranşate prin decizia nr. 33 pronunţată în interesul legii la 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, în cuprinsul deciziei nr. 33/2008, se arată că nu poate fi primit punctul de vedere al unora dintre instanţe potrivit cărora „acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.”. S-a considerat că o asemenea apreciere ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant.
Aprecierile din cuprinsul acesteia vizează, în primul rând, cererile în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă şi cererile în revendicare formulate anterior, în măsura în care persoana îndreptăţită a iniţiat şi epuizat procedura Legii nr. 10/2001, fără a obţine, în totalitate sau în parte, restituirea în natură.
Se constată că reclamanta din prezenta cauză a formulat notificarea din 14 octombrie 2005, depusă prin BEJ D.D.C., fiind emisă decizia nr. 200 din 18 aprilie 2006, prin care s-a respins notificarea, întrucât aceasta nu a respectat termenul prevăzut de art. 27 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare.
În această împrejurare, devin incidente dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008 care, în unificarea jurisprudenţei instanţelor, a statuat asupra admisibilităţii acţiunilor în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, prin decizia pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi s-a arătat că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, stabilindu-se că, în privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, cum este cazul de faţă, nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aşadar, reclamanta din cauza de faţă trebuia să urmeze procedura legii speciale, aşa cum, de altfel, s-a şi întâmplat, iar faptul că nu a obţinut restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, nu dă acesteia dreptul de a obţine imobilul în litigiu pe calea revendicării, pe dreptul comun.
Aplicarea principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant – nu este condiţionată de rezultatul obţinut prin aplicarea legii speciale, pentru că, în ipoteza în care reclamantei care a uzat de procedura instituită de legea specială şi a notificat unitatea deţinătoare, dar nu a obţinut restituirea bunului pe motivul tardivităţii formulării notificării, i-ar fi deschisă şi acţiunea în revendicare de drept comun pentru a obţine restituirea în natură a imobilului, aceasta ar însemna, de fapt, a înlătura aplicarea principiului de drept menţionat.
În concluzie, în condiţiile în care obiect al revendicării l-a constituit un imobil expropriat în anul 1956, cadrul normativ pentru valorificarea dreptului este dat de dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, care presupun urmarea unei anumite proceduri, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Având în vedere considerentele expuse, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L.M. împotriva deciziei nr. 458/A din 03 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentului C.M.V. în declararea recursului.
Respinge recursul declarat de C.M.V. împotriva deciziei nr. 458/A din 03 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.
Respinge recursul declarat de reclamanta M.L.M. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7542/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7539/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
