ICCJ. Decizia nr. 7536/2012. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7536/2012
Dosar nr. 483/115/2010
Şedinţa publică din 11 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 252 din 16 martie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 483/115/2010, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii A.V. şi A.E. împotriva pârâţilor Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, Consiliul Local Caransebeş şi C.C.D.G.
A admis cererile de intervenţie accesorii formulate de intervenienţii D.N.A., M.V. şi M.E.
A obligat reclamanţii să plătească pârâtului C.C.D.G. suma de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.
A obligat reclamanţii să plătească intervenientei D.N.A. suma de 2.900 RON şi intervenienţilor M.V. şi M.E. suma de 800 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 81/1 din 21 noiembrie 2009, s-a dispus exproprierea terenului înscris în CF nr. AA a localităţii Caransebeş, nr. top. XX / cad. YY în suprafaţă de 2686 m.p şi acordarea de despăgubiri în cuantum de 402.522,62 RON (94.010 euro) lui E.C.M., M.C., D.N., M.V., M.E., A.E., A.V.V. şi C.C.D.G.
Reclamanţii A.V. şi A.E. contestă doar dreptul lui C.C.D.G. de a primi despăgubiri pentru terenul expropriat. Mai solicită ca instanţa să individualizeze dreptul lor din hotărâre în sensul obligării pârâtului Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, la plata către ei a sumei de 14.000 euro.
Analizând acest capăt de cerere, prima instanţă a constatat că este neîntemeiat.
Persoana nemulţumită de măsura exproprierii sau de altă dispoziţie în afară de cea referitoare la cuantumul despăgubirilor cuprinse într-o hotărâre emisă în baza Legii nr. 198/2004 are numai posibilitatea de a invoca în faţa instanţelor de drept comun excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 198/2004, de competenţa Curţii Constituţionale.
Din interpretarea art. 9 din Legea nr. 198/2004 şi din analiza doctrinei din această materie, rezultă că persoanele cărora li s-a expropriat un imobil în baza Legii nr. 198/2004 pot sesiza instanţa judecătorească doar cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate. De asemenea, mai pot contesta hotărârea persoanele care consideră că aveau un drept de proprietate asupra imobilului expropriat. Legea specială prevede expres situaţiile în care se poate contesta o hotărâre de expropriere, iar situaţia dedusă judecăţii de către reclamanţi, care invocă lipsa dreptului lui C.C.D. de a primi despăgubiri pentru terenul expropriat, nu se regăseşte printre cele prevăzute expres de lege.
Modul de rezolvare a acestei situaţii se poate deduce şi din interpretarea art. 5 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 198/2004, conform cărora, în situaţii ca cea din prezenta cauză, despăgubirile vor fi împărţite şi eliberate conform legii civile, în baza unor drepturi constatate printr-un certificat de moştenitor sau prin hotărâre judecătorească. Reclamanţii, nemulţumiţi de dreptul reţinut în favoarea lui C.C.D., au la dispoziţie procedura prevăzută de dreptul comun pentru realizarea pretenţiilor lor.
Cu privire la cererile reclamanţilor având ca obiect anularea în parte a art. 2 al Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 81/3 din 15 februarie 2010 şi a raportului de evaluare menţionat în hotărâre şi obligarea pârâtului la plata sumei de 14.000 euro (echivalentul în RON la momentul plăţii), prima instanţă a constatat că sunt neîntemeiate.
Conform raportului de expertiză efectuat de 3 experţi, valoarea de despăgubire a construcţiilor (clădire veche, clădire nouă, magazie, garaj, platforme betonate, împrejmuire) este de 201.289 RON, mult inferioară sumei acordate prin hotărâre ca despăgubiri.
Reclamanţi au formulat obiecţiunile de la pct. 1-5 raportându-se la concluziile expertului P.F. (expertul care a stabilit iniţial, din partea expropriatorului, valoarea despăgubirilor acordate prin hotărârile contestate) şi ale experţilor B.D. şi V.D. Faţă de constatarea nulităţii celei de-a doua expertize, rămâne a se compara puterea probatorie a expertizei expertului P.F. şi a expertizei efectuate de trei experţi, conform Legii nr. 168/2004, a constatat prima instanţă.
Întrucât la această ultimă expertiză a participat însuşi expertul P.F., este evidentă forţa probantă mai mare a acestei expertize care, în plus, a fost efectuată de către 3 experţi. Pentru acest motiv, prima instanţă a constatat că sunt neîntemeiate susţinerile reclamanţilor cu privire la suprafeţele arătate la pct. 1-5 ale obiecţiunilor.
Este neîntemeiat şi motivul referitor la faptul că în ultima expertiză nu a fost luată în considerare existenţa mansardei, întrucât, din analiza probelor administrate în cauză, cu excepţia expertizei anulate, care nu are nici o forţă probantă, nu rezultă existenţa unei mansarde cu toată structura şi dotările pe care le presupune, la corpul nou al casei.
Ultimul motiv cuprins în obiecţiunile la expertiză se referă la faptul că în mod nelegal experţii au reţinut un coeficient de depreciere de 15% în loc de 5%, motiv neîntemeiat, întrucât Decretul nr. 256/1984 nu cuprinde prevederi prin care să fie limitată la 5% deprecierea construcţiilor edificate fără autorizaţie de construire.
Cu privire la cererile de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate, prima instanţă, văzând prevederile art. 274 C. proc. civ., a constatat că sunt întemeiate în tot cu privire la pârât şi la intervenienţii M.V. şi M.E. şi în parte cu privire la intervenienta D.N.A., reducând cheltuielile cu privire la onorariu avocat de la 5800 RON la 2900 RON, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere complexitatea cauzei şi onorariul pentru ceilalţi intervenienţi, pentru care s-au efectuat aceleaşi acte.
Împotriva sentinţei civile nr. 252 din 10 martie 2011 a Tribunalului Caraş-Severin au declarat apel în termenul legal reclamanţii A.V. şi A.E. şi intervenienta D.N.A.
Intervenienta D.N.A. a declarat apel şi împotriva încheierii din 04 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în acelaşi Dosar nr. 483/115/2010.
Astfel prin decizia civilă nr. 55 din 7 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara s-a respins apelul reclamanţilor A.V. şi A.E., s-a admis apelul intervenientei D.N.A. împotriva încheierii din 4 noiembrie 2010 şi a sentinţei civile nr. 252 din 10 martie 2011 a Tribunalului Caraş Severin, s-a schimbat în parte încheierea atacată în sensul admiterii în principiu a cererii de intervenţie în nume propriu şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
S-a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul admiterii cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta D.N.A. fiind obligaţi reclamanţii în solidar la plata în favoarea intervenientei a sumei de 3.306,40 RON cheltuieli parţiale de judecată în primă instanţă. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate i-au fost obligaţi reclamanţii în solidar la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată în apel faţă de D.N.A.
A mai fost respinsă cererea pârâtului C.D.G. pentru cheltuielile de judecată din apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
În ceea ce priveşte Hotărârea nr. 81/1 din 21 noiembrie 2009, referitoare la despăgubirile pentru teren, pe care reclamanţii o contestă în privinţa dreptului la despăgubiri al pârâtului C.C.D.G. şi prin care au solicitat în acelaşi timp să li se plătească lor suma de 14.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, în mod corect prima instanţă a reţinut că o asemenea cerere nu se poate formula în procedura Legii nr. 198/2004, care prin art. 9 prevede că se poate contesta doar cuantumul despăgubirilor.
Orice alte cereri privind dreptul de proprietate al celor expropriaţi sau modul de împărţire a despăgubirilor se vor soluţiona pe calea dreptului comun, aşa cum rezultă şi din interpretarea art. 5 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 198/2004.
În privinţa Hotărârii nr. 81/3 din 15 februarie 2010, prin care s-au stabilit despăgubiri pentru construcţii de 521.372,16 RON, echivalentul a 126.332 euro, reclamanţii au contestat valoarea despăgubirilor, considerând că numai lor li se cuvine o sumă de 150.000 euro.
Prima expertiză efectuată în cauză de experţii V.D. şi D.B. a fost anulată de către prima instanţă pentru că s-a făcut cu încălcarea art. 25 din Legea nr. 33/1995.
S-a încuviinţat şi s-a efectuat o nouă expertiză de către 3 experţi, adăugându-se celorlalţi doi şi expertul P.F., concretizată în raportul de expertiză de la dosarul de fond, suma stabilită cu titlul de despăgubiri fiind chiar mai mică celei oferite prin hotărârea contestată în cauză.
Contrar susţinerilor reclamanţilor apelanţi, în al doilea raport de expertiză a fost evaluat şi corpul nou de clădire tip parter cu o suprafaţă de 62 m.p.
Precizările celor doi experţi de la dosarul de apel vizează primul raport de expertiză, care oricum a fost anulat, iar în al doilea raport de expertiză efectuat de cei trei experţi, s-a făcut şi evaluarea corpului nou de clădire.
S-a mai reţinut că nu se poate reţine nici că acest corp nou de clădire ar fi avut o suprafaţă de 109 m.p., cum susţin reclamanţii, invocând acelaşi prim raport de expertiză; acolo se reţine tot suprafaţa de 62 m.p. aferentă corpului nou de clădire, suprafaţa utilă desfăşurată fiind de 109 m.p., adică parterul plus mansarda din clădirea nouă.
Acest fapt rezultă şi din raportul suplimentar de expertiză întocmit în apel.
Acesta însă nu va fi validat de către instanţa, pe de o parte pentru că evaluarea construcţiei de 62 m.p. s-a efectuat prin primul raport de expertiză al celor 3 experţi corect validat de către prima instanţă, iar pe de altă parte pentru că valorile din acest raport suplimentar reprezintă actualizarea celor din raportul de expertiză anulat de către prima instanţă şi nici nu s-a încuviinţat ca obiectiv de expertiză actualizarea despăgubirilor.
În plus, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevede că evaluarea se va face la data întocmirii raportului de expertiză, ori evaluarea efectuată în primă instanţă de cei 3 experţi a ţinut seama de această prevedere legală, iar singurul aspect avut în vedere de instanţa de apel, în urma criticilor reclamanţilor, s-a dovedit a fi fost perceput eronat de către aceştia, întrucât în raportul întocmit la prima instanţă de cei 3 experţi a fost evaluat corpul nou de clădire, cu suprafaţa corectă, conform considerentelor prezentate anterior.
În ceea ce priveşte natura juridică a cererii de intervenţie formulată de D.N.A. în mod greşit a reţinut prima instanţă că intervenienta nu a invocat şi nu îşi apără un interes propriu prin cererea de intervenţie.
Dimpotrivă, intervenienta D.N.A., în calitate de moştenitoare a lui N.D., persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru terenul expropriat, aşa cum rezultă din Hotărârea nr. 81/1 din 21 noiembrie 2009, îşi apără propriul drept la despăgubiri, care poate fi afectat ca întindere prin admiterea acţiunii reclamanţilor.
Prin urmare, cererea sa de intervenţie este în interes propriu, conform art. 49 alin. (2) C. proc. civ. şi trebuia încuviinţată în principiu ca atare, urmând ca încheierea din 04 noiembrie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin să fie modificată în acest sens.
S-a apreciat că apelul aceleiaşi interveniente împotriva sentinţei civile nr. 252 din 10 martie 2011 a Tribunalului Caraş-Severin, în privinţa cheltuielilor de judecată, este doar parţial întemeiat.
Art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permite instanţei de judecată să micşoreze onorariile avocaţilor în raport cu valoarea pricinii şi cu munca îndeplinită de avocat, iar prima instanţă a procedat în mod corect din acest punct de vedere, reducând la jumătate onorariul avocaţilor.
Pe de altă parte instanţa de apel reţine că potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ. În consecinţă, apelul reclamanţilor este neîntemeiat, urmând a fi respins.
Apelul intervenientei D.N.A. este întemeiat în ceea ce priveşte natura juridică a cererii sale de intervenţie.
În mod greşit a reţinut prima instanţă că intervenienta nu a invocat şi nu îşi apără un interes propriu prin cererea de intervenţie.
Dimpotrivă, intervenienta D.N.A., în calitate de moştenitoare a lui N.D., persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru terenul expropriat, aşa cum rezultă din Hotărârea nr. 81/1 din 21 noiembrie 2009, îşi apără propriul drept la despăgubiri, care poate fi afectat ca întindere prin admiterea acţiunii reclamanţilor.
Prin urmare, cererea sa de intervenţie este în interes propriu, conform art. 49 alin. (2) C. proc. civ. şi trebuia încuviinţată în principiu ca atare, motiv pentru care încheierea din 04 noiembrie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin a fost modificată în acest sens.
Apelul aceleiaşi interveniente împotriva sentinţei civile nr. 252 din 10 martie 2011 a Tribunalului Caraş-Severin, în privinţa cheltuielilor de judecată, este doar parţial întemeiat.
Art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permite instanţei de judecată să micşoreze onorariile avocaţilor în raport cu valoarea pricinii şi cu munca îndeplinită de avocat, iar prima instanţă a procedat în mod corect din acest punct de vedere, reducând la jumătate onorariul avocaţilor.
Pe de altă parte însă, conform art. 274 alin. (2) C. proc. civ., instanţa nu poate interveni asupra cuantumului celorlalte cheltuieli dovedite, iar din acest punct de vedere intervenienta are dreptul în plus la plata sumelor de 400,25 RON cheltuieli de deplasare şi 6,15 RON taxe poştale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii A.V. şi A.E. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului lor şi pe cale de consecinţă admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de obiectul dedus judecăţii, întrucât în condiţiile în care s-a considerat că primul petit al cererii nu face obiectul legii speciale de expropriere, fiind de competenţa instanţelor de drept comun, ar fi trebuit să se disjungă petitul şi să fie trims spre soluţionare instanţei competente, respectiv Judecătoriei Caransebeş.
O altă critică vizează încălcarea principiului rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 129 C. proc. civ. şi principiul aflării adevărului obiectiv.
Sub acest aspect se susţine că în mod greşit instanţa a încuviinţat ca unic obiectiv al expertizei evaluarea parterului construcţiei, raportându-se la adresa celor doi experţi tehnici B.D. şi D.V.
În aceeaşi idee se mai arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la toate motivele de apel, neluând în seamă solicitarea lor de a se efectua un supliment la raportul de expertiză pentru clarificarea aspectelor legate de suprafaţa de 39 m.p. la casa veche de locuit, de suprafaţa de 109 m.p. la casa nouă de locuit, la suprafaţa de 35 m.p. la garaj; la suprafaţa de 30 m.p. anexă locuibilă, la evaluarea corectă a acestora, precum şi la evaluarea terasei acoperită cu ţiglă din curtea interioară a apartamentului cu nr. GG, în suprafaţă de 10 m.p.
Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii în ce priveşte admiterea apelului intervenientei N.A. şi în ce priveşte motivarea respingerii primului petit din acţiunea de chemare în judecată, şi respectiv în ce priveşte motivarea respingerii cererii de intervenţie accesorie a intervenienţilor M.G., P.I. şi P.R., în condiţiile în care respingerea acestor cereri de intervenţie ar fi trebuit motivată pe alte aspecte decât cele invocate de instanţa de apel câtă vreme nu se contestă cuantumul despăgubirilor.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Acţiunea reclamanţilor vizează într-adevăr Hotărârea nr. 81/1 din 21 noiembrie 2009, prin care s-a dispus exproprierea terenului înscris în CF nr. AA a localităţii Caransebeş, nr. top. XX / cad. YY în suprafaţă de 2686 m.p şi respectiv acordarea de despăgubiri în cuantum de 402.522,62 RON (94.010 euro) lui E.C.M., M.C., D.N., M.V., M.E., A.E., A.V.V. şi C.C.D.G., numai că reclamanţii au contestat în principal dreptul lui C.C.D.G. de a primi despăgubiri pentru terenul expropriat.
Or, faţă de obiectul dedus judecăţii, de faptul că reclamanţii contestă Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 81/1 din 21 noiembrie 2009, în ce priveşte dreptul pârâtului C.C.D.G. la despăgubiri, instanţa de apel în mod legal a reţinut că o astfel de cerere nu poate fi examinată în procedura Legii nr. 198/2004, faţă de dispoziţiile art. 9 din acest act normativ.
Astfel potrivit art 9 din Legea nr. 198/2004 expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirilor, precum şi orice persoană ce se consideră îndreptăţită la despăgubiri pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei competente.
Or aşa cum rezultă din acţiunea introductivă, reclamanţii contestă dreptul pârâtului C.C.D.G. de a primi despăgubiri pentru terenul expropriat, situaţie în care sunt incidente într-adevăr dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi art. 6 din Legea nr 198/2004, cum de altfel bine a reţinut instanţa de apel.
Astfel dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 198/2004 prevăd în mod expres şi imperativ că în cazul în care despăgubirile referitoare la acelaşi imobil sunt cerute în concurs sau în contradictoriu de mai multe persoane îndreptăţite, despăgubirile se vor consemna pe numele tuturor urmând a fi împărţite potrivit legii civile, iar despăgubirea va fi eliberată numai titularilor drepturilor dovedite prin hotărâri definitive şi irevocabile.
Cum dispoziţiile sus-mentionate prevăd o procedură specială, ce se impune a fi urmată în situaţia în care despăgubirile referitoare la acelaşi imobil sunt cerute în concurs sau în contradictoriu de mai multe persoane îndreptăţite, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sus evocate.
Din această perspectivă faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi art. 6 din Legea nr. 198/2004 şi raportat la faptul că reclamanţii contestă dreptul pârâtului C.C.D.G. de a primi despăgubiri pentru terenul expropriat, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile în care acest aspect poate fi examinat doar în cadrul legii civile şi nu în cadrul procedurii prevăzute de legea specială de expropriere.
Astfel reclamanţii aveau şi au deschisă calea unei acţiuni civile separate, pentru clarificarea atât a calităţii cât şi a drepturilor fiecăruia la plata despăgubirilor stabilite prin hotărârea de expropriere.
Aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit art. 6 din Legea nr. 198/2004 „despăbubirea va fi eliberată numai titularilor drepturilor dovedite prin hotărâri definitive şi irevocabile. „În cazul în care imobilele ce urmează a fi expropriate fac obiectul unei succesiuni iar succesorii nu pot prezenta cerificat de moştenitor dacă procedura succesorală este deschisă, despăgubirea se va consemna pe seama succcesiunii. În ipoteza în care procedura succesorală nu este deschisă, un reprezentant al expropriatorului este îndreptăţit să solicite deschiderea succesiunii iar suma reprezentând despăgubirile va fi consemnată într-un cont distinct pe seama succesiunii, iar despăgubirile vor fi plătite numai succesorilor care îşi vor dovedi calitatea cu certificatul de moştenitor (art. 6 din Legea nr. 198/2004).
Ca atare, faţă de obiectul dedus judecăţii şi din perspectiva incidenţei dispoziţiilor legale sus evocate, sunt nefondate criticile legate de disjungerea primului petit al acţiunii, şi de lipsa rolului activ al instanţei.
Nefondate sunt şi criticile legate de incidenţa art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. în condiţiile în care instaţa de apel a examinat cauza în raport de natura şi obiectul dedus judecăţii, fiind arătate atât motivele de fapt cât şi de drept ce au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei.
Astfel considerentele hotărârii sunt clare, concise, în acord cu soluţia adoptată, neexistând elemente contradictorii sau străine de cauză. Motivarea unei hotărâri înseamnă stabilirea în concret a stării de fapt, respectiv încadrarea unei situaţii particulare, de speţă în prevederile generale şi abstracte ale unei legi.
Or, raportând cele expuse la considerentele hotărârii, este de reţinut că fiind arătate atât motivele de fapt cât şi de drept pe care instanţa îşi argumentează soluţia, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Nefondată este şi critica legată de neluarea în seamă a solicitării reclamanţilor de a se efectua un supliment la raportul de expertiză pentru clarificarea aspectelor legate de suprafaţa de 39 m.p. la casa veche de locuit, de suprafaţa de 109 m.p. la casa nouă de locuit, de suprafaţa de 35 m.p. la garaj; de suprafaţa de 30 m.p. anexă locuibilă, de evaluarea corectă a acestora, a terasei acoperită cu ţiglă din curtea interioară a apartamentului cu nr. GG, în suprafaţă de 10 m.p. faţă următoarele aspecte:
Este real că prima expertiză efectuată în cauză de experţii V.D. şi D.B. a fost anulată de instanţa de fond în condiţiile în care aceasta a fost efectuată cu încălcarea art. 25 din Legea nr. 33/1995.
În aceste condiţii a fost încuviinţată şi efectuată o nouă expertiză de către 3 experţi, (adăugându-se celorlalţi doi şi expertul P.F.), iar prin raportul de expertiză din dosarul de fond, suma stabilită cu titlul de despăgubiri (pentru clădire veche, clădire nouă, magazie, garaj, platforme betonate, împrejmuire) a fost de 201.289 RON, cu mult mai mică celei oferite prin hotărârea contestată în cauză (de 530.943,65 RON echivalentul a 124.003 euro).
În apel instanţa tocmai în baza rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ. a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, supliment ce însă nu a putut fi validat de instanţă, în condiţiile în care evaluarea construcţiei de 62 m.p. s-a efectuat prin primul raport de expertiză al celor 3 experţi (corect validat de către prima instanţă,) iar pe de altă parte pentru că valorile din acest raport suplimentar reprezintă actualizarea celor din raportul de expertiză anulat de către prima instanţă, iar o actualizare a despăgubirilor nu constituise obiectiv de expertiză.
Astfel din perspectiva celor expuse, este nefondată şi critica legată de încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ.
Cum aspectele legate de situaţia faptică şi de evaluarea imobilelor expropriate au fost clarificate în condiţiile raportului de expertiză efectuat cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, sunt nefondate şi criticile legate de greşita aplicare şi interpretare a legii prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nefondată este şi critica legată de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în condiţiile în care reclamanţii au invocat doar formal aceste dispoziţii legale, fără a arăta în concret în ce constă interpretarea greşită a naturii actului juridic dedus judecăţii sau în ce constă schimbarea naturii şi înţelesului lămurit al acestuia.
Astfel din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile reclamanţilor nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recursul acestora urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.V. şi A.E. împotriva deciziei nr. 55/A din 7 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7633/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7535/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
