ICCJ. Decizia nr. 7538/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7538/2012
Dosar nr. 3374/3/2008
Şedinţa publică din 11 decembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 37073/3/2006, reclamanţii S.E. şi E.D. i-au chemat în judecată pe pârâţii SC T. SA şi. AVAS, solicitând să se constate că statul nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, str. I. nr. 78, sector 5, iar, în urma comparării titlului de proprietate al reclamanţilor cu cel deţinut de pârâta SC T. SA, să fie obligată aceasta să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul menţionat, compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 1.230 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 807 din 04 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocată de pârâta SC T. SA, anulând acţiunea formulată de reclamanţii S.E. şi E.D., în considerarea lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi a respins excepţia de netimbrare a acţiunii, ca nefondată.
Prin decizia civilă nr. 651A din 16 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul formulat de apelanţii - reclamanţi S.E. şi E.D., împotriva sentinţei civile nr. 807 din 04 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi SC T. SA şi AVAS; a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă şi a menţinut dispoziţia privind respingerea excepţiei de netimbrare.
După desfiinţare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 3374/3/2008, la data de 26 ianuarie 2008.
Prin încheierea de şedinţă din 16 mai 2008 tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a AVAS pe capătul nr. 1 de cerere.
La data de 29 ianuarie 2010, reclamanţii S.E. şi E.D., prin mandatar C.L., au formulat, în contradictoriu cu pârâţii SC T. SA şi AVAS, în baza dispoziţiile art. 57 alin. (3) C. proc. civ., cerere de completare a acţiunii, în sensul că solicită instanţei să dispună introducerea în cauză, în calitate de pârât a SC I.S. SRL cu sediul în Bucureşti, str. B.S., nr. 10, sector 3 şi pe cale de consecinţă să se constate faptul că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, str. I. nr. 78, sector 5; să se dispună obligarea pârâtelor SC T. SA şi SC I.S. SRL să le lase să în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul (teren şi construcţii) situat în Bucureşti, str. I., nr. 78, sectorul 5; cu cheltuieli de judecată.
Intre pârâtele SC T. SA şi SC I.S. SRL s-a încheiat la data de 26 aprilie 2005 contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, înregistrat având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. I. nr. 78, sectorul 5, format din teren în suprafaţă de 2.386,25 mp cu perimetru de 192,98 mp. şi clădirile aferente.
Prin sentinţa comercială nr. 5983 din 03 iulie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială în Dosarul nr. 47170/3/2005, irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2767 din 08 octombrie 2008 s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate aparţinând pârâtei reclamante SC I.S. SRL, drept ce poartă asupra construcţiilor aflate pe terenul în suprafaţă de 2.386,25 mp. situat în Bucureşti, str. I. nr. 78, sector 5, având număr cadastral XX, ce a format obiectul contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate din 26 aprilie 2005 încheiat cu SC T. SA.
Hotărârea invocată ţine loc de act autentic de vânzare cumpărare cu privire la terenul în suprafaţa de 2.386,25 mp. situat în Bucureşti, str. I. nr. 78, sectorul 5 şi reprezintă titlul invocat de pârâta SC I.S. SRL. Pe cale de consecinţă, reclamanţii au solicitat instanţei să procedeze la compararea titlurilor invocate de reclamanţi şi de pârâte şi să constate că atâta vreme cât Statul Roman nu a avut un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, nici SC T. SA şi ulterior nici SC I.S. SRL nu pot invoca un drept de proprietate valabil constituit asupra imobilului in litigiu.
La data de 26 februarie 2010, reclamanta S.E. a formulat cerere de introducere în cauză, în calitate de reclamant, a lui J.R.D., în calitate de fiu şi unic moştenitor al reclamantei E.D., decedată pe parcursul soluţionării litigiului. De asemenea, a solicitat completarea cererii de chemare în judecată a SC I.S. SRL depusă la termenul din 29 ianuarie 2010, pe care o precizează în sensul că este formulată de S.E. şi J.R.D. în calitate de reclamanţi.
Prin sentinţa civilă nr. 1768 din 24 noiembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale activă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasivă.
A fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii S.E. şi D.E., împotriva pârâtelor SC T. SA, AVAS şi SC I.S. SRL, pentru următoarele considerente:
1. În temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. tribunalul a soluţionat cu prioritate excepţiile:
a) excepţia lipsei calităţii procesuale active:
Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată, reţinând pe baza probelor administrate în cauză că în patrimoniul autorilor reclamantului s-a aflat la un moment dat imobilul în litigiu, fiind îndeplinită condiţia aparenţei de drept, suficientă pentru a justifica promovarea prezentei acţiuni în revendicare, urmând a răspunde restului argumentelor invocate de pârâţi în susţinerea excepţiei, la analiza cauzei pe fond.
b) excepţia lipsei calităţii procesuale pasive:
Faţă de faptul că imobilul s-a aflat, pe rând, în patrimoniul SC T. SA, societatea privatizată, iar ulterior în patrimoniul SC I.S. SRL, astfel cum a rezultat din sentinţa civilă nr. 5983 din 03 iulie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială în Dosarul nr. 47170/3/2005, irevocabilă prin decizia nr. 2767 din 08 octombrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, tribunalul a respins ca neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, pentru lămurirea acestei chestiuni fiind necesară, mai întâi, analiza laborioasă a situaţiei de fapt şi a tuturor actelor de proprietate exhibate de părţi, care implică şi analiza fondului, dând totodată posibilitatea părţilor, de a-şi valorifica efectiv dreptul de acces la instanţă potrivit art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru aceste motive, tribunalul a respins ca neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în limita în care nu a fost soluţionată prin încheierea din 15 mai 2008, în ceea ce priveşte pârâtul AVAS.
2. Asupra fondului:
În continuarea argumentelor, tribunalul a mai reţinut că imobilul situat în Bucureşti, str. I. nr. 78, sector 5, a fost naţionalizat în baza Legii nr. 119/1948 de la întreprinderea T., iar în baza prevederilor H.G. nr. 834/1991 SC T. SA a obţinut asupra terenului certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 24 martie 1993, reclamanţii formulând cerere de restituire în baza Legii nr. 10/2001.
A mai reţinut tribunalul că SC T. SA a fost privatizat, astfel cum a rezultat din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 10 august 1994 (Dosarul nr. 37073/3/2006), inclusiv clădirile, evidenţiate în acelaşi dosar.
În sfârşit, a mai reţinut tribunalul că întreg imobilul a fost intabulat având ca proprietar pe SC T. SA prin încheierea nr. 3430 din 08 aprilie 2002 (Dosarul nr. 37073/3/2006).
Pe parcursul judecăţii a decedat reclamanta J.E.D. (născută S.) la data de 19 ianuarie 2008, astfel cum a rezultat din certificatul de moştenitor eliberat de autorităţile franceze, de pe urma acesteia rămânând ca unic moştenitor fiul J.R.D., rezultat din căsătoria cu S.D.
Clădirile au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică specialitatea construcţii, efectuat de expert T.M., au aceeaşi suprafaţă şi regim de înălţime, însă recompatimentate recent şi recondiţionate, având finisaje de calitate superioară şi se află în patrimoniul SC T. SA.
Din raportul de expertiză tehnică specialitatea topografie şi cadastru efectuat de expert F.F.A. a rezultat că terenul a fost identificat şi se află în patrimoniul SC T. SA, însă suprafaţa de teren în raport de actele de proprietate este de numai 1.243,09 mp.
Ulterior, bunul a ieşit din patrimoniul SC T. SA şi a intrat în patrimoniul SC I.S. SRL Bucureşti, astfel cum a rezultat din sentinţa civilă nr. 5983 din 03 iulie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 47170/3/2005, irevocabilă prin decizia nr. 2767 din 08 octombrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Tribunalul a constatat că acţiunea în revendicare a fost formulată la data de 27 octombrie 2006, deci după intrarea în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001 precum şi a legii prin care a fost completată, respectiv Legea nr. 247/2005 şi că reclamanţii au formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 10/2001.
De asemenea, a reţinut tribunalul că reclamanţii nu au formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, că SC T. SA a devenit proprietar asupra imobilului în litigiu prin legile speciale de privatizare, anterior intrării în vigoare a celor două legi speciale, Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001, că anterior privatizării SC T. SA reclamanţii nu au formulat acţiune în revendicare şi nu au formulat nici acţiune pentru a solicita anularea actelor de privatizare în baza art. 45 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
În ceea ce priveşte nelegalitatea titlului statului, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în vigoare la data înstrăinării imobilului în litigiu în baza Legii nr. 11/1995, titlul statului era valabil numai dacă preluarea bunului s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, atât interne - legile organice şi dispoziţiile constituţionale care protejau şi garantau dreptul de proprietate, cât şi cele internaţionale - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, având în vedere că preluarea bunului s-a făcut în baza Legii nr. 11/1947.
În virtutea apanajului dat de art. 6 anterior menţionat, instanţa procedând la verificare, a constatat că preluarea a fost făcută cu încălcarea dispoziţiilor legale amintite.
Concluzia este imperativă şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, care vin şi lămuresc în sensul că toate bunurile preluate în perioada martie 1945 decembrie 1989 sunt prezumate ca fiind preluate de stat abuziv.
Însă verificarea titlului statului nu constituie un obiectiv în sine, astfel cum a fost definit de către reclamanţi, ci el urmează a fi avut în vedere şi analizat în cadrul acţiunii în revendicare, care, ca procedeu juridic constă în analizarea şi compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi.
Pe de altă parte, constatarea preluării abuzive a imobilului nu rezultă a se fi făcut din patrimoniul autorilor reclamantului, ci din patrimoniul unei societăţi comerciale, respectiv de la întreprinderea T.
Chiar şi în ipoteza susţinută de reclamant, aprecierea reclamantului că dreptul de proprietate există şi solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cel al pârâţilor nu sunt suficiente pentru a reţine existenţa unui bun actual.
Noţiunea autonomă de bun care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului presupune ca reclamantul să aibă cel puţin o speranţă legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Tribunalul a apreciat că prevederile art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reţinute în cauza de faţa pentru a determina temeinicia acţiunii in revendicare, întrucât reclamanţii nu au justificat existenţa unui bun actual (cu referire la cele două apartamente) în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidenţa textului din Convenţie menţionat.
Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1952, data la care Statul Român nu era semnatar al Convenţiei), nu intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
Or, în cauza de faţa, reclamantul nu are nici măcar o asemenea speranţă. De altfel, în jurisprudenţa sa în cauzele împotriva României, în situaţii similare Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (Cauza Poenaru c. României cererea nr. 51864/99 decizia Curţii de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2001).
Dimpotrivă, în cauza de faţă se poate aprecia că la acest moment este justificată speranţa legitimă a terţilor - cumpărători de a se bucura de acest bun în condiţiile în care titlurile lor de proprietate nu au fost desfiinţate, ci din contră s-au consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invocă nulitatea - art. 45 din Legea nr. 10/2001 (situaţie asemănătoare cu cea în care acţiunea în anulare a fost promovată cu respectarea termenului legal, dar a fost respinsă - în acest sens Cauza Raicu c. României în care Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, urmare a admiterii acţiunii în revendicare ulterior respingerii acţiunii în anulare a titlului chiriaşilor - cumpărători, cu consecinţa condamnării Statului Român).
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor, fizice sau juridice, care au dobândit de la stat imobilele naţionalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrara spiritului practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehia).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate. Astfel, în hotărârea Raicu c. României – 19 octombrie 2006, s-a arătat ca persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
De asemenea, instanţa a reţinut că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în favoarea foştilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al Convenţiei Europeană a Drepturilor Omului, în situaţii diferite de cea a reclamanţilor din prezenta cauză, şi anume în condiţiile în care petenţii au justificat existenţa unui bun în sensul Convenţiei, şi anume o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care le-a consfinţit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desfiinţarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care în sarcina Statului Român s-a născut obligaţia respectării Convenţiei Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele reţinute, tribunalul a apreciat că raţiunile privind ocrotirea siguranţei circuitului civil, al bunei-credinţe îşi găseşte aplicarea nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului de la nulitatea absolută, dar şi de ia caducitate, ca efect al comparării acestuia cu actul exhibat de către reclamanţi, ca proprietari iniţiali.
În sfârşit, tribunalul a reţinut pe acest aspect şi orientarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în Cauza Raicu împotriva României, reţine: „Totuşi, Curtea reaminteşte faptul că a statuat că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină seama de circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile de bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care confiscase odinioară aceste bunuri (a se vedea Pincova şi Pine, citată mai sus, § 58)".
De asemenea, tribunalul a mai reţinut şi decizia de îndrumare nr. XXXIII (33) din 2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Buna-credinţă reglementată de dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (şi recunoscută în practica judiciară anterioară), ca situaţie care salvează de Ia nulitate contractul de vânzare-cumpărare, încheiat de către un vânzător neproprietar, semnifica eroarea scuzabilă, invincibilă şi neamputabilă, a cumpărătorului care a crezut întemeiat, fără să poată pune la îndoială în mod normal, că vânzătorul este proprietarul imobilului. Buna-credinţă trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă proprie a părţii sau chiar de orice îndoială şi, este exclusă acolo unde ignoranţa părţii s-a datorat propriei neglijenţe sau imprudenţe.
Ceea ce interesează, este dacă părţile au fost în eroare scuzabilă şi invincibilă, cu privire la dreptul de proprietate al vânzătorului asupra imobilului.
Este de bună-credinţă acela care, prin raportare la o atitudine normală diligentă, nu a avut elementele pe baza cărora să poată pune la îndoială legalitatea convenţiei şi dreptul vânzătorului asupra lucrului vândut. Este dimpotrivă, de rea credinţă, cel care, cu depunerea unor diligente normale şi accesibile lui, ar fi putut cunoaşte existenţa unor cauze de nelegalitate a convenţiei şi ar fi cunoscut că dreptul de proprietate al vânzătorului era îndoielnic.
Cum la data încheierii procesului de privatizare în ceea ce priveşte pârâtul SC T. SA (1993) imobilul se afla în proprietatea statului, iar titlul acestuia nu era contestat în instanţă, intrarea imobilului în patrimoniul pârâtului SC T. SA fiind anterioară chiar şi intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, tribunalul a apreciat că prezumţia de bună-credinţă nu a fost răsturnată şi operează în favoarea acestuia, iar în ceea ce priveşte şi a contractului de vânzare-cumpărare confirmat în instanţă, încheiat între pârâţii SC T. SA şi SC I.S. SRL, chiar dacă dreptul de proprietate este dobândit ulterior formulării prezentei cereri, nu se poate reţine reaua-credinţă, atâta timp cât dreptul de proprietate al vânzătorului era suspus publicităţii, iar litigiul nu era consemnat la cartea funciară, astfel că tribunalul a reţinut buna -credinţă şi în favoarea acestui pârât, actual proprietar.
Pentru aceste motive, tribunalul a respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare, acordând câştig titlului de proprietate exhibat de către pârâţi.
Tribunalul a mai reţinut că reclamantul nu a solicitat în subsidiar eventual despăgubiri, astfel că potrivit principiului disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil, reclamantul urmează a finaliza procedura administrativă şi a primi despăgubiri în baza art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, despăgubirile acordate la valoarea de circulaţie a imobilului, calculată potrivit standardelor internaţionale, constituind o reparaţie echitabilă pentru reclamant.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 19 ianuarie 2011, a formulat apel - reclamanţi S.E. şi J.R.D., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 06 mai 2011.
Prin cererea de aderare formulată de SC T. SA la cererea de apel formulată de reclamanţi, se critică soluţia instanţei de fond pe aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţie invocată de către SC T. SA prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.
Prin decizia civilă nr. 65A din 16 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în majoritate: a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelanţii - reclamanţi S.E. şi J.R.D., împotriva sentinţei civile nr. 1768 din data de 29 noiembrie 2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi SC I.S. SRL şi AVAS; a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de intimata-pârâtă SC T. SA; a obligat apelanţii reclamanţi Ia plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC T. SA.
În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanţi, Curtea a reţinut următoarele:
1. Cu privire la prima critică referitoare la calitatea autorilor reclamanţilor de proprietari ai imobilului revendicat, Curtea a constatat că, potrivit certificatelor de calitate de moştenitor din anul 2001 şi anul 2002, reclamanţii sunt succesorii în drepturi ai fostelor proprietare a imobilului.
2. În ceea ce priveşte modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea statului, Curtea a reţinut că aceasta s-a realizat în baza Legii nr. 119/1948, o dată-cu naţionalizarea întreprinderii T., că reclamanţii au făcut dovada calităţi de proprietar a autorilor lor asupra imobilului, precum şi faptul că nu rezultă din probele administrate faptul că societatea în nume colectiv ar fi avut vreun drept real asupra acestuia.
Pe cale de consecinţă, trecerea imobilului în deţinerea statului în această manieră constituie o modalitate de preluare abuzivă, care atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, dovadă fiind faptul că reclamanţii au formulat notificări în temeiul acestui act normativ.
3. În ceea ce priveşte cnticile reclamanţilor referitoare la greşita apreciere a primei instanţe în sensul că reclamanţii nu se pot prevala de existenţa unui bun potrivit Primului Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la modalitatea eronată de analizare a acţiunii introductive prin raportare la prevederile, Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care obiectul dosarului este reprezentat de o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480 C. civ.), la nefuncţionalitatea sistemului reparator instituit de legea specială, precum şi la valoarea pe care legiuitorul o conferă bunei-credinţa subdobânditorului, Curtea a avut în vedere următoarele aspecte:
Pentru a răspunde acestor critici, Curtea a pornit de la faptul că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, astfel că examinarea acţiunii în revendicare s-a făcut cu luarea în considerare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi prin raportare la criteriile stabilite de instanţa supremă prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranşat, sub un prim aspect, şi asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, instanţa este obligată să analizeze acţiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, care condiţionează admiterea acţiunii în revendicare şi retrocedarea imobilului de existenţa unui bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foştilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existenţa unui drept la restituire în natură a imobilului.
Pornind de la aceste premise, Curtea a reţinut că preluarea abuzivă a imobilului, în baza Legii nr. 119/1948, aşa cum este cazul în speţă, nu este suficientă pentru ca instanţă să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanţii să beneficieze de o recunoaştere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naşte în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pentru a răspunde chestiunilor invocate de către reclamanţii apelanţi, Curtea a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menţionate, dacă aceasta deţine sau nu un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care este conţinutul valorii patrimoniale de care se prevalează apelanţii.
Pornind de la cele statuate de instanţa supremă prin decizia anterior menţionată, Curtea a apreciat că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare faţă de Legea nr. 10/2001, după care instanţa de control judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discuţie de către reclamanţi şi care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfăţişate de părţi, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008.
Curtea a apreciat că se impune a se lămuri această problemă şi din perspectiva celorlalte critici formulate de recurenţi, referitoare la stabilirea preferabilităţii titlurilor prezentate de părţi prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor şi regulilor juridice conform cărora se analizează acţiunea în revendicare, având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist. Curtea a considerat că o astfel de analiză se impune şi din perspectiva faptului că apelanţii au invocat, în susţinerea căii de atac promovate, dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru a clarifica chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun faţă de Legea nr. 10/2001, Curtea a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi special, de reparaţie edictată de legiuitor pentru rezolvarea situaţiei imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.
Examinând coroborativ prevederile legii anterior menţionate sub aspectul concursului între legea specială şi acţiunea de drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001 conţine prevederi doar cu privire la acţiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ şi recunoaşte foştilor proprietari un drept de opţiune între a continua procedura de drept comun a acţiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecăţii acţiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunţării la judecata acţiunii în revendicare.
De asemenea, este adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foştii proprietari şi subdobânditorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în urma procesului de privatizare, decât sub aspectul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaş, în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalităţii, prin recunoaşterea valabilităţii contractelor încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulităţii absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepţia bunei credinţe, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispoziţiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
În alineatul final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu faţă de regimul juridic al nulităţii absolute (care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acţiune (indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a Legii nr. 10/200, prelungit ulterior până la data de 14 februarie 2002 prin intermediul a două ordonanţe de urgenţă.
Problema raportului dintre legea specială de reparaţie şi acţiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilităţii cât şi din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acţiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranşată de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii nr. 33/2008.
Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanţa supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate tară titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în aceasta situaţie.
Sintetizând, Curtea a reţinut că Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a statuat că, deşi nu exista un drept de opţiune pentru persoanele îndreptăţite la retrocedarea proprietăţilor imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acţiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul ca specialul deroga de la general, instanţa suprema a stabilit ca in concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparaţie.
În acelaşi timp, instanţa suprema a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, datorită deficienţelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenţie legislativă care să înlăture neconcordanţele Legii nr. 10/2001 cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, instanţa supremă recunoaşte necesitatea de a acorda prioritate Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun în sensul Convenţiei, o soluţie contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil şi care are drept componentă de bază accesul concret şi efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenţiei reclamantului.
Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorităţi în cadrul unei acţiuni în revendicare, în sensul de a da o soluţie de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenţiei şi este beneficiarul unui drept de restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Măria Athanasiu.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că reclamanţii au făcut demersuri pentru restituirea proprietăţii imobiliare de care au fost deposedaţi autorii săi, prevalându-se de legea specială de reparaţie, Curtea a reţinut că aceştia justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care instanţa de apel a considerat că nu poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura şi conţinutul acestui interes patrimonial, Curtea a avut în vedere criteriile stabilite de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii anterior menţionată.
Din decizia Înaltei Curţi se desprind elementele pe care instanţa, învestită cu o acţiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ţinând cont de particularităţile cauzei: existenţa unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantului, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 16/2001 în speţa dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Dintre aceste aspecte pe care instanţa supremă le-a impus spre analiza în vederea soluţionării unei acţiuni în revendicare care priveşte un imobil preluat abuziv, prima cerinţa referitoare la existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului este esenţială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanţei în privinţa celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanţilor de a formula o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât şi admisibilitatea unei astfel de acţiuni rezidă în existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, în sensul Convenţiei.
Această concepţie promovată de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii porneşte de la natura care i se atribuie acţiunii în revendicare în actualul context legislativ şi anume aceea de remediu procedural, până la intervenţia legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficienţe de ordin legislativ şi instituţional care au fost identificate în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi, pe baza cărora a fost considerat ineficient sub aspectul acordării unei reparaţii echitabile, în ceea ce priveşte timpul până la momentul efectiv al plăţii, aşa cum a reţinut instanţa de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunţate în cauzele Katz şi Faimblat împotriva României.
Din această perspectivă trebuie avute în vedere şi evenimentele care au survenit deciziilor Curţi Europene, şi anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea cât şi integrarea acestuia într-un program de răscumpărare a acţiunilor, urmând ca instanţa să le dea relevanţa cuvenită în actualul context legislativ.
În ceea ce priveşte chestiunea existenţei unui bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în patrimoniul reclamanţilor, Curtea a avut în vedere aspecte care se degajă din jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noţiunea de bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului constituie un concept autonom, care poate rezulta din existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumărescu contra României).
Tot sub incidenţa acestei noţiuni regăsim şi situaţia în care fostul proprietar se prevalează de recunoaşterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaştere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât şi al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă.
Aşa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin şi Katz, o astfel de recunoaştere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluţia pronunţată în acţiunea de constatare a nulităţii absolute a actelor subsecvente de înstrăinare cu privire la imobil.
Pornind de la cele reţinute de instanţa de contencios european în cauza Păduraru, Curtea a constatat că se poate reţine existenţa unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoaşterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării lor prin Legea nr. 1/2009.
O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se poate identifica şi în situaţia în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparaţie edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluţia din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Şi pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziţii legale au fost abrogate, însă în opinia instanţei, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce priveşte calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noţiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalităţii aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, raţiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a şti în ce măsură poate avea relevanţă juridică, din perspectiva Curţii Europene a Drepturilor Omului, aplicarea acestui principiu în continuare, în condiţiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.
De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranţă legitimă în favoarea fostului proprietar, în condiţiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o bază legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susţinută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.
Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparaţie, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 şi sau a Legii nr. 10/2001 şi nici acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 sau în procesul de privatizare (respectiv neobţinând câştig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobţinând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilitădi titlului statului, Curtea a reţinut că se poate recunoaşte în favoarea fostului proprietar cel mult o speranţă legitimă.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speţa de faţă şi având în vedere că reclamanţii au urmat procedura legilor speciale de reparaţie care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, notificare nesoluţionată până la acest moment şi având în vedere că acţiunea în revendicare a fost formulată în anul 2006, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care a abrogat prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reţinut că reclamanţii se pot prevala de un interes patrimonial (în ceea ce priveşte imobilul revendicat în cauză), care intră în noţiunea de bun, consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru a stabili în concret conţinutul juridic a valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanta, Curtea a avut în vedere pe de o parte faptul că acţiunea în revendicare dedusă judecaţii în prezenta cauză trebuie analizată şi prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, acest lucru rezultând din concepţia instanţei supreme exprimată prin decizia pronunţată în interesul legii, în sensul că acţiunea în revendicare are rolul unui remediu procesual faţă de dificultăţile de funcţionare a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte trebuie luat în considerare şi faptul că intimata pârâtă SC I.S. SRL este titularul actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dovedit prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 26 aprilie 2005 (prin care s-a dobândit proprietatea construcţiilor) cât şi prin sentinţa civilă nr. 5983/2006 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2767/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (prin care s-a admis acţiunea având ca obiect perfectarea contractului de vânzare cumpărare intervenit între pârâtele SC T. SA şi SC I.S. SRL, cu privire la terenul aferent imobilului).
Aşa cum rezultă din materialul probator, intimata pârâtă SC I.S. SRL, actualul proprietar posesor al imobilului este succesoarea în drepturi a SC T. SA, căreia i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în anul 1993, ulterior, în anul 1994 fiind privatizată integral.
Anterior promovării prezentei acţiuni în revendicare, reclamanţii au solicitat pe cale judiciară constatarea nulităţii absolute a contractului de privatizare a SC T. SA, care se referă la imobilul în litigiu, precum şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acţiunea fiind în mod irevocabil respinsă ca prescrisă (pentru nerespectarea termenului special de prescripţie stabilit de dispoziţiile art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001) prin sentinţa civilă nr. 238/2004 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1739/2004 a Curţii de Apel Bucureşti şi decizia civilă nr. 4080/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pe cale de consecinţă, intimata pârâtă SC I.S. SRL se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Raportându-se la prevederile Legii nr. 10/2001, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 21 din acest act normativ nu sunt incidente în cauză, în condiţiile în care SC T. SA a fost privatizată integral anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că devin aplicabile prevederile art. 29 din legea specială.
Interpretând aceste norme legale prin prisma celor statuate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 830/2008, care face distincţie, sub aspectul măsurilor reparatorii între imobilele preluate cu titlu valabil şi cele preluate fără titlu valabil (consacrând reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005), Curtea a constatat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil (etatizarea imobilului fiind contrară prevederilor art. 8, 10 şi 11 din Constituţia în vigoare la acel moment, precum şi dispoziţiile art. 481 C. civ. şi având în vedere şi faptul că imobilul fost trecut în proprietatea statului pe numele întreprinderii T. deşi era proprietatea autorilor reclamanţilor), astfel că s-ar fi impus soluţia restituirii în natură a acestuia, în măsura în care imobilul s-ar mai fi aflat în deţinerea societăţii comerciale privatizate.
Având în vedere că imobilul a fost înstrăinat către intimata pârâtă SC I.S. SRL, care este un subdobânditor cu titlu particular şi oneros, de bună-credinţă, Curtea a considerat că restituirea în natură, dedusă din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la cele stabilite de instanţa de contencios constituţional în decizia nr. 830/2008, nu poate opera faţă de subdobânditorul cu titlu oneros, astfel că reclamanţilor nu li se poate recunoaşte decât dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri, ceea ce înseamnă că apelanţii sunt titularii unei creanţe condiţionale, care nu le conferă dreptul la restituirea în natură a imobilului, potrivit celor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Măria Athanasiu contra României.
De asemenea pentru a stabili natura şi conţinutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamanţii, Curtea a avut în vedere şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot menţionată, care are avantajul să expliciteze cu claritate faptul că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilităţii titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaştere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurilor administrative şi a îndeplinirii condiţiilor legale pentru obţinerea acestora.
Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile judecătoreşti prin care se constată ilegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reţinând în esenţă că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanţă condiţională, aşa cum s-a arătat în cele ce preced.
Este adevărat că în speţa dedusă judecăţii în prezentul dosar, reclamanţii nu sunt în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea a apreciat că cele stabilite de instanţa de contencios european în această cauză au relevanţă în sensul că se poate reţine în favoarea fostului proprietar existenţa unui bun în sensul Convenţiei (sub forma dreptului de proprietate) şi care să confere drept la restituire în natură doar în situaţia în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acţiunii revendicare, prin care instanţa să fi dispus retrocedarea imobilului.
Pe cale de consecinţă, în speţa de faţă, reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluţionată, aşa cum rezultă din relaţiile furnizate de Primăriei Municipiului Bucureşti.
Dând eficienţă tuturor principiilor care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele teoretice deja relevate anterior, Curtea a constatat că reclamanţii au un interes patrimonial care intră în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reprezentat de un drept de creanţă, constând în despăgubiri la valoarea imobilului revendicat, acesta fiind nivelul actual Ia care legea specială înţelege să acorde o reparaţie echitabilă.
Faptul că notificarea reclamanţilor nu a fost soluţionată până la acest moment de către unitatea deţinătoare nu mai constituie în prezent un motiv dirimant pentru persoanele îndreptăţite să obţină măsurile reparatorii care li se cuvin, având în vedere că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunţate în interesul legii de către instanţa supremă.
Este vorba de decizia civilă nr. 20/2007, prin care s-a statuat ca instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, care va obţine astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum şi de decizia civilă nr. 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatori prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deţinătoare şi nu se stabilesc de către Comisia Centrală.
Având în vedere că specific mecanismului de soluţionare a acţiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi, în cazul în care acţiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, criteriile pe baza cărora se stabileşte preferabilitatea titlului unei părţi sunt stabilite de instanţa supremă în decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii.
Instanţa de apel a analizat şi cerinţa potrivit căreia securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege, precum şi necesitatea protejării bunei credinţei a dobânditorului cu titlu oneros.
Primele două cerinţe referitoare la caracterul convenţional al legii 10/2001, precum şi existenţa unui bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a fost deja examinată în privinţa ambelor părţi, Curtea reţinând că ambele părţi se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei şi constatând totodată că se află în situaţia de a stabili preferabilitatea unuia dintre ele, cu luarea în considerare şi a celorlalte criterii.
De asemenea, instanţa supremă în decizia anterior menţionată, a arătat că în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat iar instanţa de judecată a confirmat validitatea contractului, astfel că atât reclamantul cât şi pârâtul se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei, obiectul revendicării se converteşte într-o pretenţie de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.
Concepţia instanţei supreme, exprimată în decizia pronunţată în interesul legii anterior menţionată, este în deplină concordanţă cu sistemul de acordare a unei reparaţii reglementat de Legea nr. 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curtea Europeană, în acest scop prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Athanasiu contra României, urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală şi reală pentru fostul proprietar, de obţine o reparaţie echitabilă, care să răspundă principiului proporţionalităţii atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât şi din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.
De remarcat este faptul că instanţa de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanţă, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncţionahtatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoaşterea dreptului la restituire.
Stabilirea obligaţiei statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual şi instituirea unor proceduri simplificate şi eficace, reprezintă în acelaşi timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului, pentru care s-a formulat notificare în temeiul legii speciale.
Având în vedere că hotărârea pilot determină o modificare substanţială în ceea ce priveşte procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speţă, a despăgubirilor, fiind de o importanţă deosebită, Curtea a apreciat că nu poate fi ignorată şi că se impune a fi aplicată şi în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Această soluţie se impune şi în considerarea celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curţi, în sensul că în acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege şi se respectă protecţia şi valoarea conferită de legiuitor bunei credinţe a cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, sintetizând, Curtea a reţinut că reclamanţii sunt deţinătorii unei valori patrimoniale care intră sub incidenţă dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constând într-un drept de creanţă, reprezentat de despăgubirile băneşti pe care le va primi în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că apelanţii nu au un drept la restituirea în natură a imobilului, care să justifice admiterea revendicării, în condiţiile în care pârâtă este beneficiara unui bun în sensul Convenţiei, sub forma dreptului de proprietate.
Faţă de toate aceste aspecte, Curtea a reţinut că soluţia instanţei de fond este corectă, în sensul că în mod legal s-a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi.
Pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat ca nefondate susţinerile apelanţilor reclamanţi referitoare la lipsa calităţii de proprietar al intimatei pârâte SC T. SA asupra imobilului, atâta timp cât nu a avut loc plata integrală a acţiunilor nou emise în procedura de privatizare, în condiţiile în care din materialul probator administrat în cauză rezultă că această procedură s-a finalizat prin încheierea celor două contracte de vânzare cumpărare de acţiuni din anul 1994.
Mai mult decât atât, Curtea a reţinut că susţinerile apelanţilor sunt nefondate şi din perspectiva faptului că reclamanţii au contestat în faţa organului judiciar valabilitatea atât a certificatului de atestare a dreptului de proprietate cât şi a contractului de vânzare cumpărare de acţiuni încheiat la data de 10 august 1994, care viza imobilul în litigiu, iar acţiunea a fost în mod irevocabil respinsă ca prescrisă.
Prin urmare, validitatea acestor acte juridice nu mai poate fi pusă în discuţie, pe cale de excepţie, în actualul cadru procesual, astfel că numai forma obiect de analiză pentru instanţă chestiunile legate de procedura de privatizare sau de îndeplinirea cerinţelor teoriei validităţii aparenţei în drept.
Apreciind că a răspuns la toate criticile formulate de apelanţii reclamanţi, Curtea a reţinut că acţiunea în revendicare a fostului proprietar este admisibilă, iar modul în care a fost soluţionată de instanţa de fond este corect deoarece s-a acordat semnificaţia cuvenită (aşa cum rezultă din cele statuate de instanţa supremă prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii) faptului că şi pârâta SC I.S. SRL, care este un subdobânditor cu titlu particular şi oneros, de bună credinţă deţine un bun în sensul Convenţiei, reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului, în condiţiile în care reclamanţilor nu li se poate recunoaşte decât un interes patrimonial, ce îmbracă forma unui drept de creanţă, constând în despăgubiri la valoarea imobilului, iar preferabilitatea titlurilor prezentate de părţi a fost examinată cu luarea în considerare a tuturor criteriilor stabilite de Înalta Curte prin decizia anterior menţionată.
În ceea ce priveşte apelul incident formulat de către pârâta SC T. SA, Curtea a constatat că este nefondat, având în vedere faptul că identificarea imobilului în litigiu s-a realizat pe baza expertizelor topo şi construcţii, administrate în faţa primei instanţe, astfel că a fost clarificată chestiunea identităţii dintre imobilul deţinut de către pârâtă şi cel revendicat de către reclamanţi.
Cu privire la problema preluării imobilului odată cu naţionalizarea întreprinderii T., Curtea a răspuns acestei critici în cele ce preced, astfel că a apreciat că nu se impune reluarea argumentaţiei.
Curtea s-a limitat doar să sublinieze faptul că reclamanţii au făcut dovada calităţi de proprietar a autorilor lor asupra imobilului, precum şi faptul că nu rezultă din probele administrate faptul că societatea în nume colectiv ar fi avut vreun drept real asupra acestuia, în condiţiile în care din înscrisurile administrate de reclamanţi în faza procesuală a apelului rezultă că la momentul trecerii în proprietatea statului imobilul nu figura în patrimoniul întreprinderii de tricotaje, iar din conţinutul balanţei de verificare şi ale anexei la bilanţ, reiese existenţa unui contract de închiriere încheiat de fostele proprietare (care figurează în calitate de creditoare), posibil având ca obiect imobilul în cauză. Aşa cum s-a reţinut în cele expuse anterior, această prezumţie este susţinută de faptul că societatea comercială a avut sediul în acest imobil, iar potrivit procesului verbal de preluare, nu apare inventariat ca fiind proprietatea societăţii.
Referitor la excepţia lipsei calităţi procesuale pasive, Curtea a considerat că a fost în mod corect soluţionată de prima instanţă, prin raportare la motivele invocate în susţinerea acestei excepţii.
Astfel, Curtea a constatat că au fost lămurite chestiunile relative la identificarea imobilului, stabilirea identităţii dintre imobilul revendicat şi cel pentru care s-a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate, precum la calitatea de proprietari a autorilor reclamanţilor, excepţia fiind corect soluţionată de către tribunal.
Împotriva deciziei menţionate mai sus au declarat recurs reclamanţii S.E. şi J.R.D., la dosar fiind depuse două cereri de recurs.
În dezvoltarea criticilor formulate, în termen legal, printr-o primă cerere de recurs, reclamanţii S.E. şi D.E. (menţionată în mod eronat în locul succesorului J.R.D.) au arătat următoarele:
1. Titlul intimatei SC T. SA asupra imobilului în litigiu era un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în vederea privatizării care nu avea valoarea unui titlu de proprietate. În vederea unei privatizări legale, societatea trebuia să urmeze procedura instituită de Legea nr. 99/1999 la art. 13, SC T. SA nefăcând dovada că a urmat această procedură şi ca atare terenul nu se poate socoti ca fiind privatizat, prin urmare poate fi restituit în natură.
Recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a apreciat greşit că intimata SC I.S. SRL este un subdobânditor de bună-credinţă.
Contractul de vânzare-cumpărare dintre cei 2 pârâţi a fost încheiat în anul 2005, adică la 4 ani de la data la care deja formulaseră notificare în baza Legii nr. 10/2001, aceştia având posibilitatea, cu diligente minime să se informeze la Primăria Municipiului Bucureşti cu privire la situaţia juridică a imobilului; mai mult, prin adresa din data de 19 noiembrie 2004, anterior încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, reclamanţii arată că au trimis intimatei pârâte SC T. notificarea prin care în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au solicitat restituirea în natură a imobilului, iar prin notificarea din 13 iunie 2005, trimisă prin intermediul executorului judecătoresc, au notificat această societate că nu poate înstrăina imobilul notificat până la soluţionarea notificării, în baza art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 20.1 din H.G. nr. 498/2003.
Recurenţii au învederat şi faptul că anterior perfectării antecontractului de vânzare-cumpărare din 26 aprilie 2005 încheiat de SC T. SA, reclamanţii notaseră deja litigiul ce face obiectul prezentului dosar, în cartea funciară, ceea ce presupune ca subdobânditoarea SC I.S. SRL, şi-a asumat riscul final, intervenit până la pronunţarea deciziei nr. 2767 din 08 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de a cumpăra terenul în condiţiile în care acesta era revendicat de foştii proprietari şi putea fi restituit acestora, cumpărând practic un drept litigios, cu toate consecinţele ce pot decurge din acesta.
2. A doua critică adusă deciziei recurate vizează modul de analiză a cererii în revendicare formulată de către reclamanţi, care nu se realizează exclusiv prin compararea de titluri pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci şi prin prisma normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, premisă impusă de altfel şi prin decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Instanţa de apel trebuia să facă aplicarea Convenţiei Europene în materia drepturilor omului, să înlăture, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, aplicabilitatea normei interne speciale, în virtutea prevalentei normei internaţionale, în caz de neconcordanţă între norma internă şi norma internaţională, posibilitate prevăzută expres de decizia nr. 33/2008 precum şi de art. 20 din Constituţia României.
Instanţa de apel trebuia să procedeze la analizarea celor trei condiţii impuse de decizia nr. 33/2008, respectiv: existenţa unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamanţilor, dacă legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă se aduce atingere securităţii circuitului civil.
În ceea ce priveşte existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, aceasta a fost confirmată de către instanţa de apel (în majoritate), care reţine la pag. 43 a deciziei nr. 65A 16 februarie 2012 că „reclamanţii se pot prevala de un interes patrimonial, care intra în noţiunea de bun, consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului".
Şi cea de-a doua cerinţă impusă de decizia nr. 33/2008, este îndeplinită, existând o neconcordanţă între legea specială, internă şi Convenţia Europeană, fapt statuat deja în numeroasele decizii ale Curţii Europene în care s-a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în ceea ce priveşte chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare.
Invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie (Cauza Păduraru contra României, Cauza Vişu contra României, Cauza Măria Atanasiu contra României, Cauza Faimblant contra României).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că aceasta lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că aceasta lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei: absente prelungite a despăgubirilor, proporţionalitatea referindu-se nu doar la ; cuantumul despăgubirii, ci şi la momentul acordării acesteia (cauza Porteanu contra României).
Recurenţii arată că nu se poate retine nici argumentul conform căruia nu trebuie să se restituie imobilul în natură întrucât aceştia pot opta pentru despăgubiri, având în vedere că dreptul de despăgubiri, ca drept de creanţă, este distinct de însuşi dreptul de proprietate, drept real ce se exercita direct asupra bunului, iar substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanţă având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente echivalează cu o expropriere, în sensul constituţional al acestei măsuri.
Totodată, prin O.U.G. din 04 martie 2012 s-a suspendat timp de 6 luni emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi a procedurilor privind evaluarea imobilelor. Acest fapt legislativ de suspendare echivalează practic, cu inexistenţa actuală a unui sistem de despăgubire pentru proprietarii deposedaţi de statul comunist, sistem care oricum era ineficace.
În ceea ce priveşte principiul neafectării securităţii circuitului civil, ca o ultimă condiţie de verificat, recurenţii arată că respingerea acţiunii periclitează dreptul lor de proprietate recunoscut prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acţiunii, iar admiterea acţiunii, pe de altă parte, afectează efectele certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ale protocolului de transfer, precum şi ale contractului de vânzare-cumpărare dintre pârâte.
Instanţa de apel în mod greşit a reţinut că reclamanţii nu au un drept de proprietate, ci pot justifica doar un interes patrimonial, în timp ce pârâta SC I.S. SRL opune chiar un drept de proprietate, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act cu titlu oneros.
Susţin recurenţii că este greşită susţinerea potrivit căreia SC T. SA ar fi avut calitatea de proprietar la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare întrucât imobilul în litigiu a fost preluat abuziv şi cum statul nu a devenit proprietar, nici SC T. SA nu putea dobândi acest statut.
Prin respingerea acţiunii şi prin obligarea la parcurgerea procedurii instituită de Legea 10/2001, recurenţii consideră că se ajunge practic, în situaţia în care statul va fi prejudiciat, pentru a doua oară, prin plata despăgubirilor ce li se cuvin, în condiţiile în care a fost deja prejudiciat prin transmiterea cu titlu gratuit al dreptului de proprietate asupra imobilului către SC T. SA.
În cazul admiterii acţiunii, recurenţii susţin că subdobânditoarea cu titlu oneros, SC I.S. SRL are la îndemână procedura de garanţie contra evicţiunii, făcând abstracţie de neplata preţului, nedeterminat de altfel, în protocolul de transfer.
În drept, recurenţii îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile formulate, printr-o a doua cerere de recurs, de reclamanţii S.E. şi J.R.D. nu vor mai fi analizate întrucât acestea au fost depuse peste termenul prevăzut de lege pentru motivarea recursului, sens în care apărătorul recurenţilor a declarat în şedinţa publică din data de 4 decembrie 2012 că nu înţelege să le mai susţină.
Intimata pârâtă SC I.S. SRL a invocat excepţia nulităţii recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Prioritar analizării recursului, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimată, având în vedere faptul că recurenţii au invocat ca motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile aduse fiind circumscrise acestui caz de modificare.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate criticile formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Pentru a se putea discuta de o acţiune în revendicare prin comparare de titluri este necesar ca părţile care se prevalează de existenţa acestora să le şi deţină.
Înalta Curte constată că, deşi reclamanţii invocă deţinerea unui „bun", în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, această împrejurare nu este suficientă pentru admiterea cererii în revendicare, avându-se în vedere conţinutul noţiunii de „bun", astfel cum a fost conturat chiar în jurisprudenţa instanţei europene.
Instanţa de apel a procedat corect raportându-se, în evaluarea temeiniciei cererii în revendicare, la decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin care s-a tranşat atât chestiunea concursului între legea specială, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi dreptul comun în materia revendicării, C. civ., cât şi aspectul criteriilor de soluţionare a unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun.
Decizia dată în interesul legii nu putea fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării apelului, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
În acest context, instanţa de apel a constatat că, deşi, ca regulă, nu există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, prin promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile C. civ., totuşi, trebuie recunoscută posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În mod corect, instanţa de apel a apreciat că „bunul" deţinut de reclamanţi rezidă într-un drept de creanţă, astfel cum le-a fost recunoscut în procedura Legii nr. 10/2001, susceptibil a fi valorificat în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Astfel, reclamanţii nu au un drept la restituirea bunului, care să susţină pretenţiile părţii în acţiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt.
Distincţia între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri se regăseşte tranşant în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificaţii ale noţiunii de „bun" pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudenţa sa.
Astfel, se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară — invocată prin motivele de recurs, în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de „bun".
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat "a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porţeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20, pentru a da un exemplu recent).
S-a apreciat că reclamanţii au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum şi în cauza Porţeanu, parag. 33).
Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze în speţă că recunoaşterea, în cauza de faţă, a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat este suficientă pentru existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamanţilor, nefiind necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună restituirea bunului.
Cu toate acestea, nu poate fi ignorată hotărârea curţii europene pronunţată în ultima cauză românească soluţionată, dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamanţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, contrar susţinerilor acestora, situaţie în care Înalta Curte constată că recurenţii nu pot invoca în mod eficient garanţiile art. 1 din Protocolul 1.
Raţionamentul juridic expus prin prezenta decizie, întemeiat pe decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în interesul legii şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu echivalează cu o nouă expropriere a reclamanţilor, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, întrucât repararea prejudiciului creat prin deposedarea abuzivă de către stat anterior anului 1989 se poate face exclusiv în condiţiile legii speciale, din moment ce reclamanţii nu au un drept la restituire recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Legea specială nu prevede posibilitatea restituirii în natură în cazul unui imobil înstrăinat terţului - cumpărător, al cărui titlu a fost irevocabil confirmat pe cale judecătorească, respingându-se ca prescrisă cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului de privatizare a SC T. SA care se referă la imobilul în litigiu precum şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate (pentru nerespectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001).
Astfel, reclamanţii sunt îndreptăţiţi doar la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie stabilită de Curtea Europeană prin hotărârea - pilot.
Reclamanţii neavând un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, este inutilă evaluarea, din perspectiva motivelor de recurs, a cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Referitor la reaua-credinţă a pârâţilor, care ar înlătura în acest fel garanţiile oferite de Convenţie în favoarea lor, acest aspect nu poate fi reţinut ca atare, atât timp cât atitudinea subiectivă a acestora la perfectarea actelor juridice pentru imobilul în litigiu nu poate fi cenzurată în prezentul litigiu, ci în cadrul unei acţiuni în nulitate, pierdută irevocabil de reclamanţi în litigiul anterior. Oricum, prioritar este faptul că reclamanţii nu deţin un „bun actual" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care să-i îndreptăţească la restituirea în natură.
De asemenea, faptul că reclamanţii au dobândit imobilul, în calitate de moştenitori, de la adevăratul proprietar, nu mai prezintă relevanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare de faţă, ei neputând pretinde aplicarea dreptului comun în materie, care ar fi condus la o asemenea soluţie, faţă de decizia în interesul legii nr. 33/1998, care înlătură regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate.
Ca atare, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin decizia pronunţată.
În concluzie, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată ca decizia instanţei de apel este legală, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, nefiind întrunite condiţiile art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., vor fi obligaţi recurenţii la plata sumei de 2000 RON către intimata-pârâtă SC T SA, reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă SC I.S. SRL.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.E. şi J.R.D. împotriva deciziei nr. 65A din data de 16 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC T. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7539/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7606/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
