ICCJ. Decizia nr. 7599/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7599/2012
Dosar nr. 8090/2/2011
Şedinţa publică din 13 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sector 1 la data de 10 ianuarie 2008, reclamanţii P.N., P.B.G., P.C.T., au chemat în judecată pe pârâţii I.P.P. şi N.P.N., solicitând, în urma comparării titlurilor de proprietate, să se dispună obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplina proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţa de 729 m.p. şi două construcţii aflate pe acesta.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că sunt proprietarii imobilului mai sus menţionat în baza certificatului de moştenitor din 5 iunie 1996, moştenind imobilul de la defuncta mătuşa G.O. Aceasta a cumpărat imobilul prin actul de vânzare-cumpărare, de la C.V.B. şi F.V.B., act transcris la grefa Tribunalului Bucureşti .
S-a mai precizat că pârâţii deţin imobilul prin moştenire de la autorul lor I.P., care l-a cumpărat de la C.V., C.S., P.M.R., C.G. şi C.V. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 februarie 1996 de către notarul public M.E., şi transcris la Judecătoria sector 1 Bucureşti din 14 octombrie 1996. La rândul lor aceştia dobândiseră imobilul prin act de vânzare - cumpărare autentificat din 21 august 1995 de notariatul de Stat al sectorului 1 de la C.J. şi D.M., care, la rândul lor îl deţineau prin moştenire de la defunctul P.L. în baza certificatului de moştenitor din 14 octombrie 1993.
Învederează reclamanţii că au titlu preferabil deoarece este mai vechi - contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 30 iulie 1945 faţă de titlul pârâţilor constituit de contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 12 februarie 1996, imobilul fiind dobândit de la adevăratul proprietar în comparaţie cu autorul paraţilor care a dobândit un imobil ce se afla în litigiu la data cumpărării. Pe rolul instanţelor exista, la momentul achiziţionării, acţiune în anularea certificatului de moştenitor din 14 octombrie 1993 al primelor vânzătoarelor şi anume, C.J. şi D.M. Astfel ca titlul paraţilor este viciat şi neconsolidat, provenind de la un aparent proprietar.
De asemenea, s-a precizat că actul de vânzare - cumpărare încheiat de către autorul reclamanţilor a fost transcris la grefa tribunalului, transcriere care nu a fost niciodată anulata.
În drept, au fost invocate prevederile art. 480 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 10880 din 18 septembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
După un prim ciclu procesual Dosarul a fost reînregistrat la Tribunalul Bucureşti sub nr. 37951/3/2008.
La data de 30 septembrie 2010 reclamanţii P.C.M., prin tutore A.D. şi A.B.C., în temeiul art. 49 alin. (2) C. proc. civ., au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând admiterea în totalitate a cererii şi admiterea în parte a acţiunii precizate formulată de către reclamanţi şi obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie întreg imobilul din Bucureşti, în următoarele cote ideale de drept: P.C.M. - 31%; A.B.C. - 6%; P.N. - 19%; P.T.C. - 19%; P.B.G. - 25%.
S-a arătat că P.C.M. este deţinătoarea unei cote de 31% din dreptul de proprietate (litigios) asupra imobilului din Bucureşti, cotă dobândită parţial prin moştenire de la tatăl său P.I.I., de la unchiul P.L. în baza certificatului de moştenitor emis de B.N.P. S.L. şi parţial (6%) de la P.N. şi P.T.C. în baza Tranzacţiei autentificate din 18 decembrie 2009 de B.N.P. V.C.
A.B.C. este deţinătorul unei cote de 6% din dreptul de proprietate (litigios) asupra imobilului ce formează obiectul prezentei cauze dobândită de la P.N. şi P.T.C. în baza contractului de donaţie autentificat din 18 decembrie 2009 de B.N.P. V.C.
Astfel, terţii împreună cu reclamanţii din prezenta cauză sunt singurii succesori în drepturi ai defunctei G.O., adevăratul proprietar al imobilului situat în Bucureşti.
Titlul de proprietate se bazează pe contractul de vânzare cumpărare încheiat în data de 30 iulie 1945 şi este preferabil titlului pârâţilor pentru că provine de la adevăratul proprietar al imobilului. La data de 22 iunie 2010, reclamanţii P.N., P.B.G., P.C.T. au formulat cerere precizatoare la acţiune.
Prin încheierea de şedinţă din data de 30 septembrie 2010, a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie în interes propriu.
Prin încheierea de şedinţă din data de 19 mai 2011, au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes, inadmisibilităţii, autorităţii de lucru judecat, invocate de pârâţi.
Prin sentinţa civilă nr. 1284 din 30 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a respins ca neîntemeiată, acţiunea precizată şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de P.C.M., şi A.B.C.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanţii sunt moştenitorii defunctei G.O. potrivit certificatului de moştenitor din 5 iunie1996.
G.O. a dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 30 iulie 1945 imobilul situat în Bucureşti.
Reclamanţii P.N., P.C.T. au donat intervenientului A.B.C. 6 % din drepturile litigioase privind restituirea în natură sau despăgubiri pentru mai multe imobile, printre care se regăseşte şi cel ce face obiectul prezentul litigiu, în acest sens fiind depus contractul de donaţie autentificat din 18 decembrie 2009 de B.N.P. V.C.
Aceleaşi părţi au transmis către intervenienta P.C.M., prin tutore, tot un procent de 6 % din drepturile litigioase asupra mai multor imobile printre care şi cel din str. R., în baza contractului de tranzacţie autentificat din 18 decembrie 2009 de B.N.P. V.C.
În ceea ce îi priveşte pe pârâţi, s-a reţinut că aceştia sunt moştenitorii defunctului I.P. (conform certificatului de moştenitor din 26 octombrie 2007), care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat din 12 februarie 1996 de B.N.P. M.E. de la vânzătorii C.V., C.Ş., P.M.R., C.G., C.V.
Aceştia din urmă dobândiseră dreptul de la C.J. şi D.M. Vocaţia succesorală şi calitatea de proprietar a numitelor C.J. şi D.M. a fost recunoscută irevocabil şi cu putere de lucru judecat în raport de moştenirea rămasă de pe urma defunctei G.O. prin sentinţa civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 626/1995 a Curţii de Apel Bucureşti.
A fost înlăturată susţinerea reclamanţilor şi a intervenienţilor în sensul că hotărârea judecătorească menţionată nu le este opozabilă în condiţiile în care nu au fost părţi în respectivul litigiu, reţinând instanţa că actul jurisdicţional, (ca orice act juridic, în general) produce pe lângă efecte obligatorii între părţi, întemeiate pe principiul relativităţii, şi efecte de opozabilitate faţă de terţi.
Ca element nou apărut în ordinea juridică şi în cea socială, hotărârea judecătorească nu poate fi ignorată de către terţi, sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei.
Aceste hotărâri irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat, le sunt opozabile şi reclamanţilor, intervenienţilor, chiar dacă nu au fost părţi în proces, întrucât potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ., statuările instanţelor judecătoreşti au valoarea unor prezumţii legale, provin de la o putere publică şi se răsfrâng indirect şi asupra terţilor.
S-a reţinut că reclamanţii şi intervenienţii invocă drept titlu de proprietate actul încheiat de autoarea lor în anul 1945 şi certificatul de moştenitor, iar pârâţii contractul de vânzare cumpărare autentificat din 12 februarie 1996 şi sentinţa civilă nr. 2993 din 28 martie 1994, acte care conduc la concluzia că părţile au un autor comun.
În această situaţie, s-a acordat prioritate, celui care a transcris mai întâi dreptul său de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, dovadă în acest sens fiind depusă numai de către pârâţi, în certificatul de moştenitor, menţionându-se că dreptul real asupra imobilului a fost înscris în C.F. cu încheierea din 27 iunie 2000.
Deşi reclamanţii au susţinut că actul de proprietate al autoarei a fost transcris, o astfel de probă nu există la dosar şi nici nu s-a demonstrat că reclamanţii şi-ar fi înscris dreptul lor în cartea funciară.
Faţă de cele expuse, prin aplicarea principiului qui prior tempore potior iure (cel care îşi înscrie primul dreptul, va fi proprietar), în temeiul art. 480 C. civ., au fost respinse ca neîntemeiate acţiunea precizată şi cererile de intervenţie în interes propriu, ţinând cont că au acelaşi obiect.
Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanţii şi intervenienţii.
Reclamanţii au solicitat instanţei de judecată să dea preferinţă titlului lor, prin comparare cu al pârâţilor, arătând că: titlul lor este mai vechi - contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 30 iulie 1945 între autorul lor, O.I.G., în calitate de cumpărător şi C.V.B. şi F.V.B. în calitate de vânzătoare faţă de titlul pârâţilor constituit de contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 12 februarie 1996, încheiat între autorul acestora, I.P. în calitate de cumpărător şi C.V., C.S., P.M.R., C.G. şi C.V. calitate de vânzători;
- reclamanţii au dobândit imobilul de la adevăratul proprietar în comparaţie cu autorul pârâţilor care a dobândit un imobil ce se află în litigiu la data cumpărării. Pe rolul instanţelor exista, la momentul achiziţionării, o acţiune în anularea certificatului de moştenitor din 14 octombrie 1993 al primelor vânzătoarelor şi anume, C.J. şi D.M. Astfel că titlul pârâţilor este viciat şi neconsolidat, provenind de la un non proprietar;
- contractul de vânzare - cumpărare încheiat de către autorul reclamanţilor a fost transcris la grefa tribunalului, transcriere care nu a fost niciodată anulată.
În mod nelegal instanţa de fond a respins acţiunea considerând că titlul de proprietate al intimaţilor pârâţi este preferabil titlului reclamanţilor. Eroarea instanţei de fond pleacă de la faptul că aceasta consideră că ambele titluri de proprietate prezentate provin de la acelaşi autor, fapt ce nu este real.
Pârâţii au dobândit imobilul prin cumpărare de la numiţii C.V., C.S., P.M.R., C.G. şi C.V. prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 12 februarie 1996, care la rândul lor îl dobândiseră, prin act de vânzare - cumpărare autentificat din 21 august 1995 de la numitele C.J. şi D.M. La rândul lor acestea dobândiseră imobilul situat în Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 2993 din 28 aprilie 1994 pronunţată de către Judecătoria sector 1 Bucureşti.
Prin această sentinţă imobilul a fost inclus în masa succesorală a defunctei O.G., prin suplimentarea masei succesorale cuprinsă în certificatul de moştenitor emis de pe urma ei. Astfel că cele două autoare a titlului pârâţilor nu puteau vinde întreg imobilul deoarece pe de o parte acestea aveau, la momentul soluţionării dosarului de revendicare doar o cotă parte din imobilul vândut (în calitate de moştenitoare ale unchiului P.L.) restul revenind celorlalţi moştenitori, iar pe de altă parte aveau obligaţia să procedeze la o dezbatere succesorală suplimentară a mătuşii lor G.O., în privinţa acestui imobil, cu atât mai mult cu cât moştenitor al lui G.O. nu era doar P.L. (autorul lor) ci şi P.D. ai cărui moştenitori sunt reclamanţii şi P.I.I. care este moştenit de către fiica sa, P.C.M.
Ulterior pronunţării acestei sentinţe a fost anulat testamentul olograf lăsat de P.L., celor două, C.J. şi D.M., apoi a fost declarat nul de către instanţă şi certificatul de moştenitor din 14 octombrie 1993 prin care cele două erau atestate ca moştenitoare ale defunctului P.L., prin sentinţa civilă nr. 2599 din 16 mai 2008 pronunţată de către Judecătoria sector 5 definitivă şi irevocabilă.
Având în vedere faptul că acestea nu erau moştenitoare directe ale defunctei G.O. ci au invocat vocaţia succesorală la moştenirea acesteia prin reprezentarea lui P.L., la momentul anularii testamentului cât şi a certificatului de moştenitor emis de pe urma defunctului P.L., acestea au pierdut, retroactiv şi vocaţia succesorală faţă de G.O., fiind străine de această succesiune.
În concluzie autoarele intimaţilor - pârâţi nu aveau un titlu consolidat, la momentul vânzării imobilului (deoarece exista un litigiu pe rolul instanţelor de judecată privind calitatea lor de moştenitoare), imobilul nu le-a fost restituit acestora în deplină proprietate ci a fost inclus la masa succesorală a defunctei mătuşi, G.O. a reclamanţilor, iar moştenitori ai acesteia, pe lângă unchiul acestora, L.P. mai erau şi D.P.(ai cărui succesori sunt în calitate de nepoţi de frate) şi I.I.P. (care o are ca moştenitoare pe P.C.M., în calitate de fiică). Calitatea celor două autoare ale intimaţilor - pârâţi de moştenitoare ale lui G.O., prin reprezentarea lui P.L. a fost anulată de către instanţele de judecată prin două hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, acestea fiind străine de orice moştenire a familiei P.
Aşa fiind intimaţii pârâţii au un titlu viciat care provine de la un non dominus.
Prin motivele de apel formulate de intervenienţi se arată că instanţa de fond a făcut o aplicaţiune greşită a principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti şi a autorităţii lucrului judecat.
În situaţia revendicării prin comparare de titluri ambele titluri acte juridice valabile sunt opozabile în aceeaşi măsură ca fapte juridice unul faţă de altul şi faţă de părţile care le invocă.
Apelanţii intervenienţi arată că, nu opozabilitatea titlurilor constituie criteriul de departajare al acestora, ci care dintre cele două titluri este mai caracterizat din punctul de vedere al temeiniciei şi legalităţii situaţiilor juridice care i-au dat naştere.
Astfel titlul vechi de proprietate al lui G.G. şi certificatul valabil de moştenitor precum şi tranzacţia şi donaţia valabil încheiate sunt la fel de opozabile pârâţilor precum le este intervenienţilor, hotărârea judecătorească de obligare la restituirea imobilului a Consiliului Local al Municipiului Bucureşti.
Sentinţa civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti nu are autoritate de lucru judecat faţă de reclamanţi şi de intervenienţi şi nu le este acestora mai opozabilă decât titlul acestora de proprietate faţă de pârâţi.
De altfel sentinţa civilă nr. 10122/2006 şi decizia civilă nr. 1575 din 4 octombrie 2007 nu au constatat valabilitatea calităţii de moştenitoare a lui C.J. şi D.M., ci au respins acţiunea în nulitatea contractului de vânzare cumpărare pe motivul că acestea dobândiseră imobilul nu ca efect al moştenirii prin transmisiune succesorală ci prin sentinţa civilă nr. 2993/1994.
În prezent se impune compararea celor două titluri de proprietate titlul vechi al lui G.O. şi calitatea de moştenitori ai acesteia a reclamanţilor şi intervenientei P.C.M. faţă de sentinţa civilă nr. 2993/1994 bazată pe o calitate de moştenitor inexistentă a lui D.M. şi C.J. (anulată prin decizia nr. 3156/2000 a Curţii de Apel Ploieşti).
Procedând la compararea titlurilor instanţa de fond a ignorat toate criteriile de comparare a celor două titluri invocate în acţiune şi în cererea de intervenţie şi a aplicat greşit criteriul primei transcrieri.
În mod greşit a constatat instanţa că părţile au un autor comun. Aşa după cum rezultă din decizia civilă nr. 436 A/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi din decizia civilă nr. 1575/2007 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a III- a civilă s-a respins acţiunea în nulitatea absolută a titlului autorilor pârâţilor cu motivarea că titlul acestora (contractul de vânzare cumpărare) este subsecvent sentinţei civile nr. 2993/1994 şi certificatului de moştenitor neanulat la acea dată acte care au stat la baza contractului de vânzare cumpărare al lui I.P. şi nu testamentului lăsat de P.L.
Sentinţa nr. 2993/1994 are efecte declarative de drepturi nu constitutive - adică constată existenţa anterioară a unor drepturi nu le creează.
În al doilea rând această sentinţă completează masa succesorală a lui G.O. cu dreptul de proprietate asupra imobilului şi constată calitatea de proprietare a lui D.M. şi C.J. în calitate de moştenitoare ale lui G.O.: "Dispune completarea masei succesorale rămase de pe urma defunctei G.O. cu ultim domiciliu în Bucureşti, format din teren şi construcţie. Constată calitatea de proprietare a reclamantelor, în calitate de moştenitoare ale defunctei G.O. Obligă pârâtele să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantelor."
În încercarea de a ocoli efectul retroactiv al anulării testamentului lui P.L. către autoarele pârâţilor, instanţele care au judecat acţiunea în nulitatea titlului autorilor pârâţilor au statuat (greşit) că titlul autoarelor acestora îl constituia sentinţa nr. 2993/1994.
Întrucât asupra constatării nulităţii titlului autorilor pârâţilor există autoritate de lucru judecat a rămas ca prin revendicarea prin compararea titlurilor părţilor să se repare injustiţia făcută reclamanţilor şi intervenienţilor.
În compararea celor două titluri trebuie pornit de la caracterul declarativ de drepturi al sentinţei civile nr. 2993/1994 şi de la opozabilitatea diferitelor părţi ale dispozitivului acestei hotărâri.
În al treilea punct al dispozitivului sentinţei nr. 2993/1994 instanţa a completat masa succesorală rămasă de pe urma defunctei G.O. cu dreptul de proprietate asupra imobilului în speţă.
Acest punct este opozabil ca fapt juridic reclamanţilor şi intervenienţilor şi necontestat de aceştia (aceasta fiind şi motivarea cu care instanţa a respins prin această sentinţă cererea de intervenţie a acestora).
Al patrulea punct al dispozitivului corespunzător celui de-al doilea capăt de cerere care constată calitatea de proprietare a reclamantelor în calitate de moştenitoare a defunctei G.O. opozabil doar ca simplu fapt juridic reclamanţilor şi intervenienţilor este combătut cu hotărârile judecătoreşti care anulează cu efect retroactiv calitatea de moştenitoare a acestora faţă de G.O.
În primul rând constatarea instanţei din anul 1994 cum că reclamantele D.M. şi C.J. erau moştenitoarele lui G.O. era greşită.
Acestea figurau în anul 1994 drept moştenitoare testamentare ale lui P.L. şi au cules în această calitate dreptul de proprietate asupra imobilului cules de P.L. din moştenirea lui G.O. ca efect al devoluţiunii succesorale testamentare.
Anularea testamentului lui P.L. către D.M. şi C.J. a anulat cu efect retroactiv şi devoluţiunea testamentară a patrimoniului acestuia, iar anularea certificatului de moştenitor a anulat cu efect retroactiv şi actul constatator al acestei devoluţiunii succesorale.
Caracterul retroactiv al nulităţii testamentului devoluţiunii succesorale şi certificatului de moştenitor atrage după sine constatarea că autoarele pârâţilor nu au fost niciodată proprietare ale imobilului din str. R.
Hotărârile judecătoreşti care au constatat aceste nulităţi le sunt opozabile ca act juridic jurisdicţional nu doar ca fapt juridic şi au autoritate de lucru judecat împotriva pârâţilor deoarece au fost pronunţate în contradictoriu cu autorii lor.
De cealaltă parte titlul reclamanţilor şi al intervenienţilor se bazează pe calitatea acestora de moştenitori legali ai lui P.I.I. - intervenienta P.C.M. - şi de moştenitori legali ai lui P.L. - reclamanţii şi intervenienta.
Transmisiunea universală a dreptului de proprietate asupra imobilului din patrimoniul lui P.I.I. şi P.L. în patrimoniul reclamanţilor şi intervenientei ca moştenitori legali ai tatălui şi unchiului lor alături de caracterul inopozabil faţă de aceştia a sentinţei civile nr. 2993/1994 face ca titlul reclamanţilor şi intervenienţilor să fie cel mai caracterizat în prezenta cauză şi deci cel care trebuie preferat titlului pârâţilor.
În calitatea lor de moştenitori legali şi exclusivi ai lui P.I.I. - intervenienta - şi ai lui P.L. - reclamanţii şi intervenienta - (conform certificatului de moştenitor emis de B.N.P. S.L.) aceştia au stabilit în mod convenţional prin tranzacţia şi donaţia autentificate din 18 decembrie 2009 şi din 18 decembrie 2009 de B.N.P. V.C. cotele ideale de drept ce revin din dreptul de proprietate litigios privind imobilul în speţă.
Instanţa a ignorat toate criteriile de comparare a celor două titluri invocate în cererea de intervenţie şi îşi bazează hotărârea pe argumentul vădit fals şi forţat al faptului că G.O. nu şi-ar fi înscris titlul în C.F. şi înscrierea titlului pârâţilor din anul 2000 ar fi prima.
Prin decizia nr. 63 A din 16 februarie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins apelurile.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, instanţa a reţinut că aceştia au invocat în primul rând faptul că titlul lor are preferabilitate faţă de titlul pârâţilor, justificat de faptul că titlul lor este mai vechi, imobilul fiind dobândit de către ei de la adevăratul proprietar, în condiţiile în care contractul de vânzare cumpărare a fost transcris la grefa Tribunalului. Apelanţii au mai învederat faptul că la momentul achiziţionării imobilului de către autorul pârâţilor, pe rolul instanţelor exista pendinte o acţiune în constatarea nulităţii certificatului de moştenitor, prin care vânzătoarele iniţiale D.M. şi C.J. au dobândit imobilul în litigiu pe cale succesorală.
Pentru a răspunde acestor critici, instanţa a pornit de la faptul că autorul pârâţilor a dobândit imobilul în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 36 din 12 februarie 1996, de la C.V., C.Ş., P.M.R., C.G. şi C.V., care la rândul lor dobândiseră proprietatea imobilului tot prin cumpărare de la moştenitoarele iniţiale ale lui G.O. şi anume D.M. şi C.J. Acţiunea civilă promovată de reclamanţi în anul 1994 şi finalizată prin decizia civilă nr. 505/2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul constatării nulităţii absolute a testamentului lui P.L. şi a procurii autentificate, datorită lipsei de discernământ, a avut ca obiect atât constatarea nulităţii absolute a testamentului şi a procurii cât şi a certificatului de moştenitor (prin care D.M. şi C.J. au fost recunoscute ca legatare universale ale lui P.L.). Deşi această acţiune se afla pe rolul instanţelor de judecată, în curs de soluţionare, la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare, ce constituie titlul de proprietate al pârâţilor, s-a apreciat că existenţa acestui proces nu a fost cunoscută acestora în condiţiile în care, nu erau parte în proces şi nici nu au fost atraşi în judecată în vreuna din modalităţile procedurale, procesul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară, în condiţiile în care autorul pârâţilor nu a dobândit imobilul direct de la moştenitoarele iniţiale ci de la subdobânditori: C.V., C.Ş., P.M.R., C.G. şi C.V. Certificatul de moştenitor nu a fost anulat în cadrul acestui proces, ci în urma unui litigiu declanşat în anul 2007 şi soluţionat prin sentinţa civilă nr. 3599/2008 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1135/2008 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin nerecurare.
Reclamanţii au mai invocat faptul că prin sentinţa civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, imobilul a fost readus la masa succesorală şi având în vedere că D.M. şi C.J. nu erau moştenitoare exclusive, nu puteau vinde în mod valabil întreg imobilul, ci trebuia procedat la dezbatere succesorală suplimentară în privinţa acestui imobil, în condiţiile în care moştenitori ai lui G.O. erau şi autorii reclamanţilor şi respectiv ai intervenienţilor.
Instanţa de apel a reţinut din examinarea sentinţei civile nr. 2993/1994, atât sub aspectul dispozitivului cât şi al considerentelor, că cele susţinute de apelantele reclamante sunt nepertinente, având în anii 1994 şi 1995, când s-a pronunţat sentinţa,emiţându-se dispoziţia nr. 1041/1995 de către Primăria Municipiului Bucureşti şi având totodată loc prima transmisiune a imobilului, certificatul de moştenitor nr. 149/1996 nu era încă emis, iar testamentul lăsat de P.L. nu fusese încă anulat.
Aşa cum rezultă din materialul probator administrat în cele două faze procesuale, testamentul, care conferă vocaţie succesorală moştenitoarelor iniţiale, a fost anulat abia în anul 2000 prin decizia civilă nr. 505/2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3156/2000 a Curţii de Apel Bucureşti. În egală măsură a reţinut instanţa că certificatul de moştenitor nr. 1182/1998, care a constituit titlul „pro herede” al vânzătoarelor iniţiale D.M. şi C.J. a fost constatat nul absolut prin sentinţa civilă nr. 3599/2008 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1135/2008 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin nerecurare, iar contractele de vânzare cumpărare prin care imobilul a fost înstrăinat succesiv, ajungând în final în patrimoniul pârâţilor, au fost încheiate în anii 1995, respectiv în 1996.
Chiar dacă s-ar accepta că sentinţa civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a consacrat o includere a imobilului în masa succesorală, la acel moment, singurele moştenitoare ale lui G.O.(pe baza testamentului lăsat de P.L.) erau D.M. şi C.J., în condiţiile în care certificatul de moştenitor nr. 149/1996 nu fusese emis încă, certificatul de moştenitor a fost anulat abia prin sentinţa civilă nr. 3599/2008 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, (rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1135/2008 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin nerecurare), iar prin acţiunea civilă finalizată prin decizia civilă nr. 505/2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3156/2000 a Curţii de Apel Bucureşti s-a cerut şi anularea certificatului de moştenitor (pe lângă anularea testamentului lăsat de P.L. şi a procurii), dar acest lucru nu s-a dispus de către instanţă, ci doar anularea celor două acte juridice. Pe cale de consecinţă, D.M. şi C.J. erau singurele moştenitoare şi puteau înstrăina în mod valabil imobilul.
Reclamanţii au promovat o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în anul 1995 şi respectiv 1996, acţiunea fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 10122/2006 a judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 436/2007 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1575/2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin considerentele deciziei pronunţate de tribunal în faza procesuală apelului, s-a reţinut în esenţă faptul că vocaţia succesorală şi calitatea de moştenitor a lui D.M. şi C.J. a fost recunoscută irevocabil şi cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în raport de moştenirea rămasă de pe urma defunctei G.O. şi nu a defunctului P.L., instanţa nefăcând trimitere la testamentul lăsat de acesta. De asemenea, s-a mai reţinut faptul că cele două contracte de vânzare cumpărare, a căror nulitate se cere sunt subsecvente sentinţei civile nr. 2993/1994 şi nu a testamentului lăsat de P.L.
Totodată, instanţa a mai reţinut că la momentul când s-a soluţionat acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare, certificatul de moştenitor nu fusese încă anulat , astfel că emiterea certificatului de moştenitor, de care se prevalează reclamanţii pentru a-şi dovedi calitatea de succesori după defuncta G.O., a fost emis, în condiţiile în care, la acel moment certificatele de moştenitor nu fuseseră anulate.
În esenţă, instanţa de apel a mai avut în vedere faptul că nu se poate reţine incidenţa instituţiei vânzării lucrului altuia, din moment ce la momentul perfectării contractelor, D.M. şi C.J. aveau un drept de proprietate recunoscut şi consolidat, fiind lipsit de importanţă, din această perspectivă anularea testamentului lui P.L.
Cu privire la reaua credinţă a părţilor contractante, s-a reţinut faptul că doar D.M. şi C.J. aveau certificat de moştenitor, reclamanţii apelanţi obţinând un astfel de certificat abia în anul 1996, cu nerespectarea prevederilor legale, iar contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate, în ceea ce le priveşte pe moştenitoarele iniţiale, cu credinţa neîndoielnică a calităţi lor de proprietar, având în vedere că cererea de intervenţie a reclamanţilor, formulată în procesul finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost respinsă în mod irevocabil, iar imobilul a fost retrocedat către D.M. şi C.J. În privinţa cumpărătorilor s-a reţinut faptul că inserarea unei clauze de exonerare a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti de obligaţia de verificare a registrelor de sarcini nu constituie o cauză ilicită, în condiţiile în care nu s-a dovedit în alt mod încălcarea sau fraudarea legii.
Nu se poate susţine lipsa titlului de proprietate consolidat al autoarelor intimaţilor pârâţi, la momentul înstrăinării imobilului, justificat de simplul argument al existenţei pe rolul instanţelor a unui litigiu referitor la calitatea lor de succesor, motivat de faptul că prin sentinţa civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti s-a constatat calitatea acestora de proprietare ale imobilului, în calitatea lor de moştenitoare ale defunctei G.O., iar litigiul la care fac referire apelanţii au fost finalizat abia în anul 2000, prin anularea testamentului şi a procurii lăsate de P.L., nu şi a certificatului de moştenitor şi nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară.
Având în vedere că anularea atât a testamentului cât şi a certificatului de moştenitor sunt ulterioare recunoaşterii dreptului de proprietate a vânătoarelor iniţiale şi implicit ulterioare şi înstrăinărilor succesive ale imobilului, subdobânditorii nu pot fi consideraţi decât a fi de bună credinţă.
Contractele de vânzare cumpărare au făcut obiectul unei acţiuni de constatarea a nulităţii absolute respinse în mod irevocabil, prin hotărârile anterior menţionate, prin care s-a analizat totodată şi chestiunea bunei credinţe a părţilor contractante.
Având în vedere că la momentul redobândirii imobilului, sigurele moştenitoare, care aveau această calitate stabilită şi dovedită erau D.M. şi C.J. (autoarele pârâţilor), rezultă că problema dezbaterii succesorale, în urma includerii imobilului în masa succesorală, se poate pune, teoretic, abia după emiterea certificatului de moştenitor, act juridic prezumat valabil din moment ce nu s-a pronunţat în mod definitiv o hotărâre judecătorească de constatarea a nulităţii sau de anulare.
Emiţându-se acest certificat de moştenitor şi anulându-se irevocabil testamentul lăsat de P.L., precum şi a certificatului de moştenitor, emis în baza testamentului şi prin care se consfinţea calitatea de succesori a vânzătorilor, retroactiv se pune problema înstrăinării bunului succesoral de către un moştenitor aparent. Teoria moştenitorului aparent se impune a fi analizată în cauză, sub aspectul aplicabilităţii, din perspectiva efectelor anulării testamentului şi a certificatului de moştenitor nr. 1182/1993. În esenţă, teoria moştenitorului aparent, rezolvă situaţia în care anterior desfiinţării titlului pro herede, succesorul aparent face acte de dispoziţie asupra bunului succesoral, în sensul că, sub rezerva îndeplinirii cumulative a unor cerinţe, actul de înstrăinare rămâne valabil şi opozabil moştenitorilor adevăraţi, terţul dobândind dreptul de la momentul încheierii actului şi independent de intrarea sa în posesia imobilului sau de buna sau reaua credinţă a moştenitorului aparent. Din acest punct de vedere, s-a reţinut că, prin decizia civilă nr. 436/2007 a Tribunalului Bucureşti, s-a statuat în mod irevocabil şi cu putere de lucru judecat faptul că moştenitoarele aparente au fost de bună credinţă la înstrăinarea imobilului.
Condiţiile care trebuie întrunite pentru a fi incidentă teoria moştenitorului aparent se referă la caracterul cu titlu particular şi oneros al actului încheiat de moştenitorul aparent şi la buna credinţă a terţului dobânditor, în condiţiile unei erori comune şi invincibile, a cărei aparenţă este creatoare de drept.
Eroarea trebuie să privească calitatea de proprietar al înstrăinătorului, să fie comună, (în sensul că să existe potenţialitatea ca orice persoană, aflându-se în această situaţie să se înşele cu privire la acest aspect) şi să fie invincibilă(în sensul că era imposibil pentru terţul dobânditor să nu se fi înşelat cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, date fiind circumstanţele concrete ale speţei).
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în cauza de faţă şi având în vedere situaţia de fapt instanţa a apreciat că sunt întrunite cumulativ toate cerinţele teoriei moştenitorului aparent.
Pe cale de consecinţă, compararea titlurilor înfăţişate de părţi s-a făcut prin aplicarea regulilor clasice ale revendicării, însă cu observarea aplicabilităţi în cauză a teoriei moştenitorului aparent şi a efectelor specifice pe care le produce, astfel cum au fost detaliate anterior.
În ceea ce priveşte apelul formulat de către intervenienţi, instanţa de apel a arătat că, prin considerentele deja expuse, a răspuns în esenţă şi criticilor.
Referitor la chestiunea autorităţii de lucru judecat şi a principiului relativităţii efectelor unei hotărâri judecătoreşti, s-a reţinut că sentinţa civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, nefiind îndeplinită cerinţa triplei identităţi de elemente: părţi, obiect şi cauză dar cele stabilite în mod irevocabil prin această sentinţă au putere de lucru judecat, terţii fiind obligaţi să respecte situaţia juridică consfinţită prin hotărârea respectivă.
Din această perspectivă, este corectă susţinerea apelanţilor intervenienţi, potrivit căreia autoarele pârâţilor au dobândit imobilul nu prin transmisiune succesorală, ci ca efect al sentinţei civile nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, aşa cum s-a reţinut prin decizia civilă nr. 436/2007 a Tribunalului Bucureşti.
Soluţia care se impune a se da conflictului dintre titlul de proprietate al reclamanţilor şi respectiv intervenienţilor, reprezentat de contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1945 de către G.O., unit cu titlu „pro herede” al apelanţilor faţă de antecesoarea lor şi respectiv fraţii acesteia, pe de o parte şi titlu de care se prevalează pârâţii, ca fiind ultimii proprietari posesori ai unui şir de transmisiuni succesive, pe de altă parte, este dată de teoria moştenitorului aparent, soluţia impunându-se şi din perspectiva faptului că au fost anulate ulterior încheierii actelor de înstrăinare a imobilului din anii 1995 şi respectiv 1996, testamentul lui P.L. şi certificatul de moştenitor emis în baza acestuia, nr. 1182/1993.
Dată fiind această particularitate a cauzei, s-a apreciat că pentru rezolvarea conflictului dintre titlurile prezentate de părţi, aplicarea regulilor revendicării(specifice operaţiunii de comparare a titlurilor) trebuie realizată cu observarea consecinţelor ce decurg din incidenţa teoriei moştenitorului aparent.
S-a mai reţinut că prin motivele de apel, apelanţi intervenienţi au adus o serie de critici sentinţei civile nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, pe care instanţa le-a apreciat ca irelevante, în condiţiile în care, aşa cum s-a reţinut, statuările instanţei au intrat în puterea lucrului judecat, iar instanţele care judecă litigii care au legătură cu cel soluţionat, au obligaţia să respecte şi să nu contrazică ceea ce reţinut în această manieră.
În condiţiile în care reclamanţii nu au fost parte în litigiul finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 2993/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti (cererea de intervenţie a acestora fiind respinsă), întreaga hotărâre este opozabilă acestora ca un fapt juridic, iar faptul că ulterior, prin anularea testamentului lui P.L. şi a certificatului de moştenitor emis în baza acestuia, nr. 1182/1993, s-a modificat situaţia transmisiunii succesorale de pe urma defunctei G.O., nu este de natură să invalideze din punct de vedere juridic, realitatea celor reţinute de instanţă prin sentinţa civilă nr. 2993/1994, prin raportare la momentul pronunţării acestei hotărâri.
Tocmai anularea ulterioară a acestor acte juridice, face ca elucidarea raporturilor juridice dintre părţi să impună stabilirea, cu prioritate, a consecinţelor juridice ale invalidării pe cale judiciară a testamentului şi a certificatului de moştenitor, cu atât mai mult cu cât imobilul a făcut obiectul unor transmisiuni succesive, realizate anterior constatării nulităţi absolute, în mod irevocabil celor două acte juridice.
Dând eficienţă teoriei moştenitorului aparent s-a reţinut că pârâţii sunt subdobânditori cu titlu particular, oneros şi de bună credinţă, izvorâtă dintr-o eroare comună şi invincibilă, cu privire la calitatea de proprietar a moştenitoarelor iniţiale, ceea ce are drept rezultat salvgardarea actului de înstrăinare şi păstrarea imobilului în proprietate de către terţul subdobânditor, actul fiind opozabil adevăraţilor moştenitori, care sunt obligaţi să-l respecte.
Autorul pârâţilor nu putea cunoaşte existenţa acţiunii promovate în anul 1994 de reclamanţi împotriva moştenitorilor aparenţi(finalizată prin pronunţarea deciziei civile nr. 505/2000 a Tribunalului Bucureşti), în condiţiile în care litigiul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară, iar autorul pârâţilor a dobândit imobilul de la primii subdobânditori şi nu direct de la moştenitorii aparenţi.
Împotriva acestei decizii reclamanţii P.N., P.B.G. şi P.C.T. şi intervenienţii P.C.M. şi A.B.C. au declarat recurs.
Reclamanţii P.N., P.B.G. şi P.C.T. au criticat decizia pentru greşita aplicare a legii, din conţinutul criticilor rezultând că recursul se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În criticile invocate se arată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâţilor la restituirea imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 729 m.p. şi două construcţii aflate pe acesta, în urma analizei şi comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, reclamanţii susţinând că au solicitat să se dea preferinţă titlului deţinut de ei, fiind proprietarii imobilului în baza certificatului de moştenitor.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că susţinerile reclamanţilor sunt nepertinente, deoarece în anul 1994 certificatul de moştenitor nu era emis, deci reclamanţii nu erau moştenitori. Certificatul de moştenitor după G.O. a fost emis în anul 1983 şi prevede că moştenitorii acestei defuncte sunt P.L., P.D. şi P.I.I. Deci susţinerea instanţei de apel conform căreia la data pronunţării sentinţei în baza cărora cele două aşa-zise moştenitoare au vândut imobilul, fiind unicele moştenitoare ale lui G.O. este contrară înscrisurilor de la dosar.
De asemenea, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că vânzătoarele D.M. şi C.J. erau singurele moştenitoare ale lui G.O., iar imobilul le-a fost restituit în proprietate deplină acestora. În dosarul de revendicare în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 2993/1994 reclamanţii au formulat o cerere de intervenţie. Imobilul a făcut obiectul unor vânzări succesive, ajungând să fie vândut pârâţilor. Intervenienta P.C.M. era la data pronunţării sentinţei, în anul 1994 moştenitoarea directă a lui G.O.
În prezenta cauză în mod greşit instanţa de apel a considerat incidentă teoria moştenitorului aparent. Nici intimaţii din prezenta cauză şi nici persoanele de la care aceştia au cumpărat nu pot fi consideraţi de bună-credinţă la data perfectării actului de vânzare-cumpărare, deoarece nu există eroarea comună şi invincibilă prevăzută de principiile de drept pentru ca aparenţa că creeze drept. La data pronunţării sentinţei nr. 2993/1994 moştenitori ai lui G.O. erau P.L., P.D. şi P.I.I. şi nu D.M. şi C.J.
Orice cumpărător, dacă manifesta un minimum de diligenţă ar fi observat că situaţia juridică a imobilului nu este clară, existând riscul pentru un eventual cumpărător să fie evins.
Din probatoriul administrat rezultă fără îndoială faptul că pârâţii au un titlu viciat, provenind de la un „ non dominus”.
Intervenienţii P.C.M. şi A.B.C. şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În critici s-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a considerat că titlul intimaţilor-pârâţi este preferabil titlului reclamanţilor reţinând că sunt întrunite condiţiile cerute de teoria moştenitorului aparent şi buna-credinţă izvorâtă dintr-o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a autorilor.
Instanţa de apel a aplicat greşit a legea şi a analizat superficial înscrisurile de la dosar.
Instanţa de apel a reţinut greşit existenţa bunei credinţe a pârâţilor prin constatarea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. nr. 436 A din 30 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Dosar nr. 24/299/2001.
În speţă nu sunt întrunite tripla identitate de părţi, obiect şi cauză din acest dosar cu Dosarul nr. 24/299/2001, obiectul şi cauza celor două dosare sunt diferite. Buna credinţă în situaţia fraudei ca motiv de nulitate a contractului nu este aceeaşi cu buna credinţă a dobânditorului unui imobil de la moştenitorul aparent, care trebuie să izvorască din eroarea comună şi invincibilă faţă de calitatea de moştenitor şi de proprietar a vânzătorului. Autorii pârâţilor puteau verifica cu diligenţe minime existenţa unui litigiu privind calitatea de moştenitor a vânzătoarelor.
Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a teoriei moştenitorului aparent considerând că buna-credinţă a subdobânditorului rezultă din anularea ulterioară înstrăinărilor a testamentului vânzătoarelor şi certificatului de moştenitor.
Faptul că anularea testamentului şi certificatului de moştenitor sunt ulterioare recunoaşterii dreptului de proprietate al vânzătoarelor iniţiale şi înstrăinărilor succesive ale imobilului este irelevant faţă de existenţa bunei credinţe bazată pe o eroare comună şi invincibilă şi reprezintă situaţia premisă a aplicării teoriei moştenitorului aparent. Pentru a ne afla în situaţia existenţei unui moştenitor aparent este necesar ca anularea acestei calităţi să fie ulterioară înstrăinării bunului imobil.
Instanţa de apel, făcând o analiză superficială a sentinţei civile nr. 2993/1994 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, a apreciat eronat că autorul pârâţilor nu putea cunoaşte existenţa acţiunii promovate în anul 1994 de reclamanţi împotriva moştenitorilor aparenţi, în condiţiile în care litigiul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară, iar autorul pârâţilor a dobândit imobilul de la primii subdobânditori şi nu direct de la moştenitorii aparenţi.
Atât în contractul de vânzare-cumpărare autentificat cât şi în contractul de vânzare-cumpărare autentificat este menţionat ca element al titlului de proprietate al vânzătorilor sentinţa civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti.
Argumentul că autorul pârâţilor a dobândit imobilul de la primii subdobânditori şi nu direct de la moştenitori aparenţi este nefondat.
Buna credinţă a subdobânditorului nu poate fi analizată făcându-se abstracţie de atitudinea subiectivă a autorilor succesivi.
I.P., autorul pârâţilor, a avut cunoştinţă de sentinţa civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti.
Un cumpărător diligent este dator să verifice cu atenţie titlul de proprietate al vânzătorului.
Titlul de proprietate al intervenienţilor şi reclamanţilor este preferabil celui deţinut de pârâţi.
Titlul pârâţilor se bazează pe sentinţa civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti neopozabilă intervenienţilor şi reclamanţilor şi pe două certificate de moştenitor, ambele anulate definitiv şi irevocabil de instanţă.
Principiul de drept „nemo dat quod non habet” este paralizat de aplicarea principiului „error communis facit jus”. În speţă principiul „error communis facit jus” nu se aplică, iar efectul retroactiv al nulităţii elimină legitimarea procesuală activă în baza cărora C.J. şi D.M. au obţinut sentinţa civilă nr. 2993/1994 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti. Acest titlu de proprietate a pierdut orice legătură cu titlul vechi şi originar de proprietate a cărui transmisiune în patrimoniul reclamanţilor şi intervenienţilor a fost consfinţită de justiţie şi se bazează pe contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 30 iulie 1945 de autoarea acestora G.O., pe calitatea de moştenitori legali ai lui P.I.I. şi P.L. şi succesor cu titlu particular al reclamanţilor. Aşa fiind, titlul reclamanţilor şi intervenienţilor este mai bine caracterizat, care au dobândit dreptul de proprietate de la persoane care l-au dobândit printr-o transmisiune succesorală anulată cu efect retroactiv de justiţie şi teoria aparenţei în drept nu este aplicabilă
Criticile formulate în cele două recursuri se vor grupa şi se vor analiza unitar, ambele recursuri urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed:
Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au aplicat corect dispoziţiile legale şi principiile teoriei moştenitorului aparent şi bunei credinţe în analiza comparativă a celor două titluri, respectiv pe de o parte titlul reclamanţilor şi intervenienţilor şi, pe de altă parte, titlul pârâţilor.
Din compararea titlului de proprietate invocat de reclamanţi şi intervenienţi reprezentat de actul încheiat de autoarea lor în anul 1945 şi certificatul de moştenitor cu titlul de proprietate al pârâţi lor, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 februarie 1996 (transcris la Judecătoria sector 1 Bucureşti sub nr. 9997 din 14 octombrie 1996)şi sentinţa civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 – Judecătoria sector 1, se constată că titlul pârâţilor este mai bine caracterizat.
Astfel, reclamanţii şi intervenienţii cât şi pârâţii au un autor comun: G.O.
Aşa cum s-a statuat prin sentinţa civilă nr. 2993 din 28 martie 1994 a Judecătoriei sector 1 C.J. şi D.M. sunt moştenitoarele lui G.O.
Această sentinţă se bucură de autoritate de lucru judecat şi are efecte atât între părţi cât şi faţă de terţi, ca act jurisdicţional ce face parte din ordinea juridică.
Dreptul real al pârâţilor asupra imobilului a fost transcris în C.F. cu încheierea din 27 iunie 2000 aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor. Sub acest aspect se reţine că pârâţii şi-au transcris mai întâi dreptul de proprietate asupra imobilului.
Acţiunea în anularea certificatului de moştenitor din 14 octombrie 1993, se afla pe rolul instanţei de judecată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâţilor, dar existenţa procesului nu a fost cunoscută acestora, deoarece nu au fost parte în proces şi procesul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară.
Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, testamentul care conferă vocaţie succesorală moştenitoarelor iniţiale a fost anulat abia în anul 2000, iar certificatul de moştenitor nr. 1182/1998, care a constituit titlul „pro herede” al vânzătoarelor iniţiale D.M. şi C.J. a fost constatat nul absolut prin sentinţa civilă nr. 3599/2008 a Judecătoriei sector 5, irevocabilă.
Contractele de vânzare-cumpărare prin care imobilul a fost înstrăinat succesiv şi a ajuns în patrimoniul pârâţilor au fost încheiate în anii 1995-1996.
Acţiunea reclamanţilor prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1995-1996 a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 10122/2006 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, irevocabilă.
Certificatul de moştenitor de care se prevalează reclamanţii a fost emis în condiţiile în care certificatele de moştenitor şi nu fuseseră anulate.
În acest context se reţine şi că la data obţinerii certificatului de moştenitor de către reclamanţi, D.M. şi C.J. aveau certificat de moştenitor.
Având în vedere că anularea atât a testamentului lui P.L. cât şi a certificatului de moştenitor nr. 1182/1993 sunt ulterioare recunoaşterii dreptului de proprietate a vânătoarelor iniţiale şi implicit ulterioare şi înstrăinărilor succesive ale imobilului, subdobânditorii-pârâţi nu pot fi consideraţi decât a fi de bună credinţă.
Deoarece s-a anulat irevocabil testamentul lăsat de P.L., precum şi certificatul de moştenitor, emis în baza testamentului şi prin care se consfinţea calitatea de succesori a vânzătorilor, retroactiv, după emiterea certificatului de moştenitor în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea principiilor înstrăinării bunului succesoral de către un moştenitor aparent, moştenitoarele aparente fiind de bună credinţă la înstrăinarea bunului, aspect reţinut în mod irevocabil şi cu putere de lucru judecat de decizia civilă nr. 436/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Instanţa de apel în mod corect a dat eficienţă teoriei moştenitorului aparent şi a reţinut că pârâţii sunt subdobânditori cu titlu particular, oneros şi de bună credinţă, izvorâtă dintr-o eroare comună şi invincibilă, cu privire la calitatea de proprietar a moştenitoarelor iniţiale.
Autorul pârâţilor nu putea cunoaşte existenţa acţiunii promovate în anul 1994 de reclamanţi împotriva moştenitorilor aparenţi (finalizată prin pronunţarea deciziei civile nr. 505/2000 a Tribunalului Prahova), în condiţiile în care litigiul nu a fost notat în registrele de publicitate imobiliară, iar autorul pârâţilor a dobândit imobilul de la primii subdobânditori şi nu de la moştenitorii aparenţi.
Aşa fiind, pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. recursurile vor fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanţii P.N., P.B.G. şi P.C.T. şi de către intervenienţii P.C.M. şi A.B.C. împotriva deciziei civile nr. 63 A din 16 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7598/2012. Civil. Legea 112/1995. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7594/2012. Civil → |
|---|
