ICCJ. Decizia nr. 762/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.762/2012
Dosar nr.1952/91/2010
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la 25 mai 2010, D.T. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea la 6 ani închisoare corecţională şi 5 ani degradare civică pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale", faptă prevăzută de art. 209 partea a III-a C. pen. din 1936, pe care l-a apreciat la echivalentul sumei de 500.000 euro.
Tribunalul Vrancea, secţia civilă, prin sentinţa nr. 505 din 29 iunie 2010 a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.T. împotriva Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, care a acordat mandat de reprezentare în proces Direcţiei generale a finanţelor publice a judeţului Vrancea (sediu unde urmează a fi comunicată hotărârea) şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 100.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că prin sentinţa penală nr. 926 din 5 noiembrie 1951 pronunţată de Tribunalul Militar Galaţi s-a dispus condamnarea reclamantului D.T. la 6 ani închisoare corecţională şi 5 ani degradare civică pentru săvârşirea infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 C. pen., pedeapsă executată integral.
În raport de situaţia de fapt constatată, tribunalul a reţinut ca fiind incidente dispoziţiile Legii nr. 221/2009, pe care a fost întemeiată acţiunea şi având în vedere circumstanţele cauzei, care impun un proces de interpretare complexă a normelor cuprinse la art. 5 din actul normativ, a înţeles să se prevaleze de conţinutul expunerii de motive ce a însoţit depunerea proiectului de lege în Parlament.
A constatat, în continuare, că reclamantul a suferit personal o condamnare cu caracter politic, motiv pentru care este îndreptăţit, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să se adreseze instanţei cu o cerere prin care să solicite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, întrucât legiuitorul nu a stabilit unul ca atare, ci doar a precizat că la stabilirea acestuia trebuie să se ţină seama şi de drepturile de care reclamantul a beneficiat până în prezent, tribunalul a constatat că este atributul său de a aprecia dacă se cuvine acordarea unor despăgubiri suplimentare.
Procedând la respectivul demers judiciar, prima instanţă a constatat că reclamantul a beneficiat de o categorie importantă de drepturi, toate având ca finalitate repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare, însă faţă de regimul special de detenţie a considerat că se impune acordarea unor despăgubiri băneşti suplimentare.
Reţinând că prejudiciul moral, prin esenţă, nu este susceptibil de evaluare bănească şi că raţiunea acordării despăgubirilor băneşti este oferirea unei satisfacţii de ordin moral, prima instanţă, în raport de criteriile pe care le-a apreciat ca trebuind a fi luate în considerare pentru evaluarea despăgubirilor, respectiv: circumstanţele săvârşirii faptei ilicite constând în condamnarea suferită de reclamant; atitudinea autorului abuzurilor la care a fost supus reclamantul şi drepturile conferite până în prezent acestuia, în scopul reparării prejudiciului moral; perioada în care reclamantul a fost în detenţie şi celelalte privaţiuni la care a fost supus urmare condamnării; scopul acordării despăgubirilor băneşti şi sursa acestora; caracterul facultativ şi excepţional al dreptului de a obţine despăgubiri băneşti suplimentare pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, a constatat că suma de 100.000 lei corespunde criteriului de satisfacţie echitabilă.
Prin Decizia nr. 134/ A din 8 iunie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins ca tardiv apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Vrancea împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut de către instanţa de apel că în conformitate cu dispoziţiile art. 301 C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Potrivit art. 101 din acelaşi cod, termenele se calculează pe zile libere, nesocotindu-se ziua când a început şi nici ziua când termenul s-a sfârşit.
În speţă, sentinţa civilă nr. 505 din 29 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea a fost comunicată apelantei la data de 26 iulie 2010, dovada de comunicare fiind semnată de funcţionarul însărcinat cu primirea corespondenţei şi având aplicată ştampila instituţiei, iar apelul a fost declarat şi înregistrat la Tribunalul Vrancea la data de 12 august 2010.
S-a constatat, prin urmare, că aplicând regulile consacrate de dispoziţiile art. 301 şi 101 C. proc. civ., ultima zi în care apelanta ar fi putut introduce apelul în termenul prevăzut de lege, era data de 10 august 2010.
În condiţiile în care cererea de apel a fost depusă cu depăşirea termenului prevăzut de lege, curtea a privit apelul ca tardiv şi l-a respins ca atare, fără să analizeze criticile formulate.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Vrancea, întemeiat pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, apelul fiind declarat de pârât în termenul legal.
A precizat că pe data de 30 iulie 2010 a fost înregistrat, la registratura Direcţiei generale a finanţelor publice Vrancea, mandatul prin care s-a solicitat exercitarea căii de atac a apelului, însoţit de sentinţa civilă nr. 505/2010 a Tribunalului Vrancea.
Prin urmare, a considerat că pentru Direcţia generală a finanţelor publice Vrancea care reprezintă Ministerul Finanţelor Publice, termenul de apel curge de la data de 30 iulie 2010, astfel că apelul a fost declarat în termen.
Recursul este fondat, urmând a fi admis în considerarea argumentelor ce succed.
Prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond (fila 26 a dosarului tribunalului), pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat că are domiciliul procesual ales la sediul Direcţiei generale a finanţelor publice Vrancea, în Focşani, b-dul I.
De altfel, acest aspect reiese din chiar dispozitivul sentinţei civile nr. 505/2010 a Tribunalului Vrancea, apelată, potrivit căruia pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a acordat mandat de reprezentare în proces Direcţiei generale a finanţelor publice Vrancea, sediu unde urmează a fi comunicată hotărârea.
În pofida acestei dispoziţii exprese a instanţei fondului, comunicarea sentinţei civile nr. 505/2010 a fost făcută exclusiv la sediul Ministerului Finanţelor Publice în Bucureşti, str. A., după cum reiese din dovada de comunicare (dovada de primire şi proces – verbal de predare) aflată la fila 35 a dosarului tribunalului.
În contextul precizării domiciliului ales, toate actele de procedură ulterioare indicării acestuia, inclusiv comunicarea hotărârii, ar fi trebuit întocmite la această adresă, în aplicarea dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ., dar şi a celor ale art. 98 din cod, având loc o modificare a domiciliului ales pe parcursul judecăţii, învederată prin întâmpinarea depusă la dosar şi, ca atare, nu ar fi trebuit ignorată la întocmirea respectivelor acte de procedură.
În aceste condiţii, actul de procedură al comunicării sentinţei, efectuat la o altă adresă poştală decât cea a domiciliului ales al pârâtului, echivalează cu necomunicarea sa.
Drept urmare, termenul de apel, calculat de la momentul comunicării prevăzut de art. 284 C. proc. civ., nu a început să curgă, astfel încât pârâtul este în termen să exercite respectiva cale de atac, neputându-i-se opune excepţia procesuală a tardivităţii declarării acesteia.
Admiţând în mod greşit excepţia tardivităţii apelului, instanţa de apel nu a intrat, astfel, în cercetarea fondului cauzei, motiv pentru care se impune admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Vrancea împotriva deciziei nr. 134/ A din 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 776/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 758/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
