ICCJ. Decizia nr. 756/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 756/2012
Dosar nr.2455/30/2010
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 8 aprilie 2010, B.I. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferinţele îndurate de reclamant şi de întreaga sa familie pe perioada deportării în Bărăgan.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 2491/PI din 5 octombrie 2010 a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Timiş în nume propriu, lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale active integrale şi inadmisibilităţii invocate de pârât. A admis în parte acţiunea formulată de B.I. în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Timiş şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 4100 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale. A respins restul pretenţiilor până la suma de 500.000 euro. A respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârât având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul – lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999.
Verificând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Timiş în nume propriu, tribunalul a constatat că aceasta nu are obiect, întrucât instituţia respectivă nu a fost citată în calitate de pârât, ci doar ca reprezentant, iar reclamantul nu a formulat obiecţiuni în legătură cu acest aspect, motiv pentru care excepţia a fost respinsă.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de pârât, tribunalul a apreciat că deşi regula în dreptul civil român spune că prejudiciul moral poate fi solicitat doar de către victimă, iar nu de moştenitorii acesteia, legea specială care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului, a prevăzut o excepţie. Descendentul poate solicita daune morale ca urmare a prejudiciului suferit de autorul său prin condamnare, pentru că măsurile reparatorii vizează acest din urmă prejudiciu, iar nu un prejudiciu propriu al acestor categorii de persoane. Concluzia se impune cu necesitate din interpretarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care conferă soţului supravieţuitor şi descendenţilor dreptul de a solicita despăgubiri doar în cazul decesului persoanei care a suferit o condamnare politică sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; or, dacă soţul şi descendenţii puteau solicita despăgubiri pentru suferinţa proprie produsă prin condamnarea autorului, nu ar mai fi fost inserată această condiţie a decesului celui condamnat.
Prin urmare, excepţia invocată a fost respinsă, cu menţiunea suplimentară că legea nu a prevăzut ca o condiţie de admisibilitate dovedirea existenţei şi a altor persoane care au calitatea de descendenţi după autorul condamnat politic sau împotriva căruia a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, din modificarea adusă legii prin OUG nr. 62/2010 rezultă că daunele morale pot fi acordate şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, motiv pentru care excepţia a fost găsită de tribunal ca fiind neîntemeiată.
Pe fond, tribunalul a reţinut că reclamantul şi mama sa au fost deportaţi aproximativ 5 ani de zile, în perioada 1951-1955. Din adresa depusă la fila 9 dosar a rezultat că măsura a fost dispusă în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 şi că priveşte şi pe fraţii reclamantului, pentru care nu există însă temei de acordare a daunelor morale, conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Prin hotărârile din anii 1990 şi 1991, s-a stabilit pentru reclamant şi mama sa dreptul la indemnizaţia lunară, ca urmare a aplicării dispoziţiilor Decretului - lege nr. 118/1990.
Tribunalul a constatat că reclamantul şi autorul său se încadrează în dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care a admis acţiunea, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, modificată prin OUG nr. 62/2010.
La stabilirea cuantumului despăgubirii datorate pentru prejudiciul moral produs prin deportare, instanţa a avut în vedere durata măsurii aplicate, durerile psihice suferite de cel în cauză determinate de măsurile respective, afectarea situaţiei familiale, rezultate din consecinţele relatate de reclamant în acţiunea introductivă, afectarea posibilităţii de a contribui material şi spiritual la creşterea şi educarea copiilor, în cazul autorului reclamantului.
Astfel, a fost cauzat un prejudiciu ce a constat în consecinţele dăunătoare ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului. Au fost afectate atributele persoanei care au legătură cu relaţiile sociale, onoare, reputaţie, dar şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane.
În acelaşi timp, pentru daunele acordate în considerarea prejudiciului personal al reclamantului şi al autorului său, instanţa a ţinut cont şi de indemnizaţia acordată acestora în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990.
În ceea ce priveşte acţiunea reconvenţională, susţinerile pârâtului, în sensul că instanţa trebuie să dispună în mod expres încetarea acordării măsurilor reparatorii cumulate, acordate deja în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 pentru că altfel s-ar ajunge la situaţia în care acelaşi prejudiciu ar fi reparat de mai multe ori, nu au fost găsite întemeiate, raţiunea legii fiind de a repara în plus faţă de actele normative existente prejudiciile produse de Statul român. Întrucât legea specială nu conţine prevederi în sensul solicitat de pârât, cererea reconvenţională a fost respinsă.
Prin Decizia nr. 142 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamantului împotriva hotărârii pronunţate de tribunal. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Timiş împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o şi, în consecinţă, a respins acţiunea în despăgubiri formulată de reclamantul B.I.
În ceea ce priveşte apelul reclamantului, curtea a observat că, în principal, vizează aspecte legate de temeiul juridic al acţiunii sale iar, în subsidiar, aspecte legate de temeinicia pretenţiilor (pe care instanţa de apel, având în vedere natura politică evidentă şi notorie a măsurii administrative de deportare a reclamantului şi familiei sale nu le-a reluat şi care, oricum, sunt subsidiare ca analiză aspectului principal).
Cu referire la temeiul juridic al acţiunii reclamantului, curtea a constatat că acesta este, în mod neechivoc, legea specială de reparaţie, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi nu dreptul comun, în raport de acesta stabilindu-se cadrul procesual şi determinându-se apoi regulile procesuale aplicabile cauzei.
Din conţinutul acţiunii a mai rezultat că niciun alt text de lege nu a fost invocat ca temei subsidiar/complementar al acţiunii astfel încât discutarea în apel a pretenţiilor reclamantului pe baza unor temeiuri juridice noi invocate pentru prima dată în această fază procesuală (respectiv art. 998 şi urm. C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen.) s-a constatat a fi prohibită în raport de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
S-a reţinut că Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă şi automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acţiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispoziţiilor în vigoare anterior momentului pronunţării deciziei de neconstituţionalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituţionalităţii sale parţiale sau totale) nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la Decizia de constatare a neconstituţionalităţii unui text de lege sau ordonanţă, a rezultat deci, că ea nu va produce consecinţe decât pentru viitor adică în privinţa efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecăţii, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituţionalitate constatat.
S-a reţinut că problema aceasta trebuie tratată nuanţat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincţie în funcţie de situaţia juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală – ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca şi celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voinţa expresă sau prezumată a părţilor iar noua lege ar interveni brutal şi nepermis asupra dreptului la liberă dispoziţie a părţilor – sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câştigate prin voinţa părţilor, iar în cea de-a doua, doar de simple aşteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.
Privită în conţinutul său, obligaţia de plată a despăgubirilor pentru daune morale, pe care reclamanţtul o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situaţie legală iar nu convenţională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecţii special desemnaţi prin lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare.
Chiar şi în absenţa vreunei obligaţii rezultate din Convenţie, interesul Statului român pentru consacrarea acestei reparaţii de ordin moral ca şi a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizaţii lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului – Lege nr. 118/1990, aceloraşi categorii de persoane şi pentru aceleaşi fapte prejudiciabile ca şi cele menţionate în Legea nr. 221/2009) s-a manifestat efectiv, iar măsurile menţionate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei şi reprezintă în sine o satisfacţie echitabilă în sensul art. 41 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei generate de aplicarea acestui articol.
Potrivit celor anterior expuse a rezultat că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţie, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).
Faptul că statul nu are, potrivit obligaţiilor pozitive impuse de Convenţie, decât obligaţia de protecţie a unui „bun" (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici şi un interes patrimonial existent şi suficient de caracterizat) iar nu şi obligaţia de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
A rezultat, deci, că raportul juridic de obligaţie la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege – care au condus iniţial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile, iar după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituţie) – datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanţă la tranşarea - la fond sau în apel - a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
Concluzionând, a rezultat că aceleaşi argumente juridice invocate de pârât, care pledează pentru respingerea în întregime a acţiunii reclamantului, se opun admiterii apelului acestuia şi schimbării sentinţei în sensul solicitat, respectiv majorării despăgubirilor acordate de instanţa de fond.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii pretenţiilor formulate.
A arătat că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituţionale, or, în cauză, întrucât litigiul a fost declanşat anterior deciziei, acţiunii îi sunt aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la data învestirii instanţei.
O concluzie contrară ar presupune ca Decizia de declarare a neconstituţionalităţii retroactivează, fapt ce contravine regulilor aplicării legii civile în timp şi dispoziţiilor constituţionale.
Un alt motiv de critică a privit faptul că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanţa este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând dispoziţiile art. 20 din Constituţie.
A invocat prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi pe cele ale art. 6 şi art. 14 din Convenţie, arătând că aplicarea deciziei Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşează procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010.
A arătat că temeiurile juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în faţa primei instanţe, iar cauza acţiunii constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit rămâne neschimbată.
A considerat în aceste condiţii că nu se află în ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât indicarea, cu caracter de complinire, a prevederilor art. 998, 999, 1838 şi 1939 C. civ., art. 504 şi următ. C. proc. pen. şi art. 52 din Constituţie, nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element esenţial al judecăţii ci doar o completare a temeiului juridic iniţial.
A precizat că adoptarea Legii nr. 221/2009 şi raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România reprezintă recunoaşteri ale Statului român a responsabilităţii sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic, consecinţa respectivei recunoaşteri fiind aceea că nu i se poate opune, potrivit prevederilor art. 1838 şi următ. C. civ., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru a solicita repararea prejudiciului moral cauzat.
A arătat că Decizia recurată este neîntemeiată întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situaţia anterioară.
Daunele morale, neavând caracter economic, nu sunt susceptibile de a fi evaluate în bani, judecătorul neavând la îndemână criterii precise de stabilire a întinderii obligaţiei de dezdăunare.
A apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, în raport de prevederile art. 998 – 999 C. civ., motiv pentru care se impune angajarea răspunderii statului pentru prejudiciul moral cauzat familiei sale, având în vedere şi dispoziţiile art. 504 şi următ. C. proc. pen.
Revenind la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, recurentul a considerat că aceasta este obligatorie doar în ceea ce priveşte dispozitivul său nu şi cu privire la raţionamentul efectuat de curte în cadrul controlului de constituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
A arătat că respectivul raţionament este eronat întrucât face abstracţie de prevederile imperative ale art. 998 – 999 C. civ. referitoare la obligaţia reparării prejudiciului cauzat şi îi îngrădeşte dreptul legitim conferit de respectivul text de lege.
A mai precizat că măsurile administrative cu caracter politic emise în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.E. sunt similare, în ceea ce priveşte atingerile aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private persoanelor supuse acestor măsuri abuzive cu condamnările cu caracter politic.
Recurentul a menţionat totodată că natura juridică a daunelor morale solicitate prin acţiune este diferită de natura juridică a drepturilor de securitate socială acordate în baza Decretului - lege nr. 118/1990 persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând cu 6 martie 1945 precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Nu pot fi primite nici motivele de recurs referitoare la obligarea statului la repararea prejudiciului moral cauzat în temeiul răspunderii civile delictuale reglementată în art. 998-999 C. civ., cu referire şi la dispoziţiile art. 504–506 C. proc. pen., atâta vreme, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, lege specială, cu caracter reparatoriu, ale cărei dispoziţii nu se completează şi nu fac trimitere la cele ale dreptului comun.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva Deciziei nr. 142 din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 758/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 748/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
