ICCJ. Decizia nr. 737/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.737/2012
Dosar nr.1457/91/2010
Şedinţa din 8 februarie 2012
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 aprilie 2010, reclamantul G.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând să fie obligat la plata sumei de 300.000 lei, despăgubiri morale, sumă de lei ce se va actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 504 şi urm. C. proc. pen.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că la data de 16 februarie 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de dispoziţiile art. 169 alin. (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 15/1991, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi, totodată, reţinerea sa preventivă pentru 24 de ore, de la data de 16 februarie 2006, orele 16,30 până la data de 17 februarie 2006, orele 16,40.
Reclamantul a arătat că în aceleaşi împrejurări, a fost emis şi mandatul nr. 4/ UP din 17 februarie 2006, prin care s-a dispus arestarea sa preventivă pentru 10 zile, de la 17 februarie la 26 februarie 2006, în baza căruia a fost privat de libertate în perioada 16 februarie 2006, orele 16,30 - 18 februarie 2006, orele 15,30, mandat care a fost revocat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 18 februarie 2006.
Reclamantul a susţinut că activitatea de cercetare penală a făcut obiectul Dosarului penal nr. 51/D/P/2007, soluţionat prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală din data de 26 septembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. – D.I.I.C.O.T.
În atare condiţii, cum reţinerea şi arestarea sa au fost ilegale, iar lipsirea sa de libertate timp de 2 zile au fost de natură să îi creeze un prejudiciu moral complex, psihic, atât pe plan profesional, de imagine, cât şi pe plan personal, reclamantul a solicitat repararea acestui prejudiciu prin acordarea unei despăgubiri corespunzătoare, în condiţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen., dispoziţii legale aflate în concordanţă cu prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La stabilirea cuantumului despăgubirii, reclamantul a solicitat a se avea în vedere faptul expunerii sale dispreţului public, atingerea gravă adusă onoarei sale prin plimbarea sa în faţa opiniei publice cu cătuşe la mâini, afectarea prestigiului profesional de care se bucura, precum şi suferinţele cauzate lui şi familiei sale prin chemarea în parchete şi instanţe timp de 1 an, 7 luni şi 10 zile.
Prin întâmpinarea formulată la data 25 iunie 2010, pârâtul a invocat excepţia tardivităţii cererii în despăgubire deduse judecăţii, argumentat de faptul împlinirii termenului de 18 luni prevăzut de dispoziţiile procedurale pentru exerciţiul acestei acţiuni, termen care a început să curgă de la data pronunţării hotărârii prin care a fost revocată măsura privativă de libertate, 18 februarie 2006.
Totodată, pârâtul a cerut respingerea cererii ca neîntemeiată, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru plata despăgubirii morale solicitate.
Prin sentinţa civilă nr. 530 din 7 iulie 2010, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a admis, în parte cererea şi a obligat pe pârât să plătească reclamantului cu titlu de despăgubiri morale suma de 50.000 lei.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă excepţia tardivităţii cererii în despăgubire deduse judecăţii.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că excepţia tardivităţii nu poate fi primită, întrucât, deşi arestarea preventivă a reclamantului a fost revocată prin încheierea din 18 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmărirea penală s-a finalizat abia prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală din data de 26 septembrie 2007, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1034 din 23 februarie 2009 pronunţată de instanţa supremă, caz în care, termenul de prescripţie curge de la această din urmă dată, 23 februarie 2009.
Pe fondul litigiului, instanţa a reţinut că, prin ordonanţa nr. 51/DE/P/2007, reclamantului i s-a aplicat o amendă administrativă de 800 RON pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 19 alin. (1), teza a III a din Legea nr. 51/1991.
Instanţa a reţinut, totodată, că printr-o astfel de soluţie, de scoatere de sub urmărire penală a unui învinuit în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen., echivalează cu achitarea persoanei învinuite, caz în care „este evidentă nelegalitatea lipsirii de libertate", în speţă, a reclamantului pentru perioada 16 - 18 februarie 2006.
La stabilirea cuantumului despăgubirii morale, instanţa a reţinut că urmează a avea în vedere faptul că „prin măsura privării de libertate reclamantul a fost lipsit de dreptul la libera circulaţie, la viaţa intimă, familială, i-au fost limitate drepturile constituţionale", precum şi faptul că având în vedere calitatea sa de jurnalist, prin mediatizarea intensă a cazului, i-au fost afectate imaginea şi reputaţia de care se bucura.
Prin Decizia civilă nr. 278 din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant şi de pârât.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că, în raport de prevederile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., pe care le detaliază, în mod corect prima instanţă a statuat că prescripţia dreptului la acţiune curge de la data de 23 martie 2009, dată la care a rămas definitivă ordonanţa nr. 51/DE/P/2007 de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului, caz în care nu poate fi primită critica formulată în acest sens de pârât.
Referitor la cuantumul despăgubirii morale, s-a reţinut că prima instanţă, judecând în echitate, a stabilit o sumă de bani de natură a oferi reclamantului o reparaţie echitabilă şi suficientă pentru prejudiciul moral suferit prin lipsirea sa de libertate în perioada 16 februarie 2006, orele 16,30 - 18 februarie 2006, orele 15,30.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul G.M., fără a indica motivele de recurs şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând incidenţa motivelor prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul critică hotărârile instanţelor de fond pentru nerespectarea criteriilor de cuantificare a despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., cu consecinţa acordării unei despăgubiri insuficiente, de doar 50.000 lei, care nu este de natură a acoperii prejudiciul moral suferit prin privarea de libertate şi care nu este în concordanţă cu sumele de bani acordate cu acelaşi titlu altor jurnalişti, aflaţi în condiţii similare.
În motivarea recursului, pârâtul susţine că dovada cu înscrisuri a fost administrată la judecata în primă instanţă cu nerespectarea dispoziţiilor procedurale, anume a dispoziţiilor art. 112 pct. 5 C. proc. civ., adică fără ca aceste dovezi să fie indicate de reclamant în cererea de chemare în judecată, reclamant care nu a depus nici acte de stare civilă în justificarea calităţii procesuale active, fapt ce atrage încălcarea principiului contradictorialităţii şi, pe cale de consecinţă, incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Pârâtul invocă, totodată, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 506 C. proc. civ., cu consecinţa respingerii, în mod eronat, a excepţiei tardivităţii cererii în despăgubire de către instanţele de fond.
Totodată, pârâtul susţine că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 504 - 507 C. proc. pen. nu a urmărit să ofere o despăgubire materială ci o reparaţie morală, prin recunoaşterea publică a faptului săvârşirii unei erori judiciare şi că acordarea unei reparaţii morale se impune numai în situaţia în care aceasta este necesară şi nu se constituie într-o obligaţie împovărătoare pentru Statul Român.
Analizând recursurile, Înalta Curte va statua cu prioritate asupra criticii de nelegalitate formulată de pârât cu privire la soluţia dispusă de instanţele de fond asupra excepţiei tardivităţii cererii, întrucât pronunţarea asupra acesteia face de prisos analizarea celorlalte critici deduse judecăţii.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte este chemată să modifice o hotărârea judecătorească lipsită de temei legal ori care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În speţa supusă analizei, se constată că instanţele de fond, în soluţionarea excepţiei tardivităţii cererii în despăgubire deduse judecăţii au aplicat greşit dispoziţiile art. 506 alin. (2) şi art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen., în caz de eroare judiciară, acţiunea în despăgubire „poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504."
Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana a cărei privare sau restrângere de libertate în mod nelegal a fost stabilită prin următoarele acte procesual penale:
- prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;
- prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j);
- prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;
- prin hotărâre definitivă de achitare ori;
- prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
În speţa supusă analizei, se constată că privarea de libertate în mod nelegal a reclamantului a fost stabilită, în mod definitiv, prin Încheierea nr. 1069 din 18 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, prin care a fost casată încheierea nr. 2/ F din 17 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II a penală şi a fost respinsă propunerea de arestare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin aceeaşi încheiere, instanţa supremă a revocat măsura arestării preventive, a anulat mandatul de arestare nr. 4/ UP din 17 februarie 2006 emis de judecătorul Curţii de Apel Bucureşti şi a dispus punerea de îndată în libertate a reclamantului de sub puterea acestui mandat.
Potrivit considerentelor încheierii menţionate, instanţa a constatat că măsura arestării preventive a reclamantului solicitată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este o măsură necesară şi în interesul urmăriri penale.
Aşa fiind, rezultă că termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în despăgubire formulată de reclamant a început să curgă de la data pronunţării hotărârii de revocare a măsurii privative de libertate, mai sus arătate, anume de la data de 18 februarie 2006 şi nu de la data rămânerii definitive a ordonanţei nr. 51/DE/P/2007 de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului, cum greşit au reţinut instanţele de fond.
Aceasta, întrucât, prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire nici procurorul şi, ulterior, în cadrul controlului judiciar, nici instanţa penală nu s-au pronunţat cu privire la revocarea vreunei măsuri privative ori restrictive de libertate, în înţelesul art. 504 alin. (3) C. proc. pen., reclamantul fiind cercetat în stare de libertate.
Aşa fiind, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a modifica în parte Decizia atacată, în sensul că va admite apelul declarat de pârât şi va schimbă în tot sentinţa primei instanţe, păstrând soluţia dată asupra apelului declarat de reclamant.
Rejudecând excepţia, pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte urmează a constata că dreptul reclamantului la acţiunea în despăgubire s-a prescris la data de 18 august 2007, caz în care, cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 august 2010, urmează a fi respinsă ca tardiv formulată.
În raport de soluţia pronunţată cu privire la excepţia de procedură mai sus arătată, Înalta Curte constată că nu se mai justifică analizarea celorlalte critici de nelegalitate formulate de pârât.
Pentru aceleaşi considerent, al lipsei de interes a analizei aspectelor relative la fondul dreptului, dată fiind soluţia asupra excepţiei tardivităţii cererii, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia generală a finanţelor publice Vrancea împotriva deciziei nr. 278/ A din 4 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 530 din 7 iulie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă, pe care o schimbă în tot.
Admite excepţia de tardivitate şi respinge acţiunea reclamantului.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 748/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 710/2012. Civil → |
|---|
