ICCJ. Decizia nr. 776/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.776/2012
Dosar nr.16059/2/2003
Şedinţa din 9 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 580 din 24 mai 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea reclamanţilor D.V.C. şi D.M.E., ca neîntemeiată.
Prima instanţă a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada titlului de proprietate pentru terenul din str. C., că nu au probat exceptarea autorilor lor de la măsura naţionalizării şi că, în privinţa terenului situat în str. C., autorii lor au rămas în indiviziune cu vânzătorii, astfel încât aceştia nu pot exercita singuri acţiunea in revendicare.
Prin Decizia nr. 653 din 20 decembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile reclamanţilor, cu motivarea că deşi motivele 2 şi 3 sunt fondate, respingerea cererii de apel se justifică pentru faptul că reclamanţii nu au făcut dovada exceptării de la naţionalizare a autorilor lor.
Prin Decizia nr. 4727 din 19 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursurile reclamanţilor, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut că imobilele solicitate prin acţiunea pendinte au fost dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare succesiv încheiate şi, cu privire la aceste înscrisuri, Curtea a constatat că nu sunt suficient de lămuritoare pentru operaţiunea de identificare a proprietăţilor revendicate.
Cu ocazia rejudecării, s-a statuat că se impune depunerea contractelor de vânzare - cumpărare, însoţite de schiţele anexe de identificare a imobilelor prin limite şi vecinătăţi.
Abia după lămurirea deplină a împrejurărilor de fapt şi de drept în cadrul analizei acţiunii în revendicare, se pot face aprecieri şi asupra valabilităţii titlurilor prezentate de părţi prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Prin Decizia civilă nr. 166/ A din 07 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a constatat perimată cererea de apel a reclamanţilor.
În fapt, s-a reţinut că prin încheierea din 09 aprilie 2003, instanţa de apel a suspendat judecarea apelului reclamanţilor, conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, la solicitarea expresă a acestora, care au învederat instanţei că au depus o notificare în baza Legii nr. 10/2001, adresată Primăriei municipiului Bucureşti.
Din oficiu, Curtea de apel a dispus citarea părţilor pentru termenul de judecată din 06 mai2010 pentru a verifica dacă mai subzistă măsura de suspendare a judecării cauzei.
La acest termen, potrivit încheierii de şedinţă, apărătorul reclamantului D.V.C. a depus la dosar trei dispoziţii emise de Primăria municipiului Bucureşti, precizând că notificările au fost soluţionate, parţial, şi că, din totalul de 2.940 m.p., solicitaţi prin una din notificări, a mai rămas o suprafaţă de teren de 1.406 m.p. pentru care Primăria municipiului Bucureşti nu a dispus nici o măsură.
Curtea a dispus repunerea cauzei pe rol, încuviinţând totodată, apelantului-reclamant, proba cu înscrisuri, dar şi o expertiză topografică pentru a verifica dacă s-a răspuns notificărilor formulate, dacă i-au fost restituite terenurile solicitate, respectiv pentru a se identifica terenurile care, eventual, au mai rămas de restituit.
Printr-o cererea depusă la dosar, apelanţii-reclamanţi au făcut precizarea conform căreia Primăria municipiului Bucureşti a răspuns notificărilor formulate, cu excepţia notificării înregistrate cu privire la imobilul din str. C., referitoare la terenul în suprafaţă de 2.940 m.p., pentru care nu s-a emis nici un document de restituire în natură sau bănească, acesta fiind singurul teren cu privire la care a solicitat instanţei să se pronunţe.
Cu privire la acest imobil, Curtea a constatat următoarele:
Prin dispoziţia nr. 3989 din 24 februarie 2005 a primarului general a Municipiului Bucureşti, în soluţionarea notificării nr. 328/2001, s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi a terenului din str. C., sector 2, în suprafaţă de 1.431,67 m.p.
Prin Decizia nr. 5252 din 24 ianuarie 2006 a primarului general al Municipiului Bucureşti, s-a modificat art. 1 din Dispoziţia nr. 3989/2005, instituindu-se obligaţia de a se restitui în natură către reclamanţi, terenul din str. C., sector 2, în suprafaţă de 1.431,67 m.p., şi nu terenul din str. C., sector 2.
Cu referire la acelaşi teren din str. C., printr-o dispoziţie ulterioară a Primăriei municipiului Bucureşti, şi anume Dispoziţia nr. 9461 din 07 februarie 2008, cu privire la notificarea nr. 328/2001, care se referea la imobilul din str. C., s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru o diferenţă de teren de 102,33 m.p. şi pentru construcţia demolată.
La dosarul Curţii există şi dovada comunicării acestor decizii către apelanţi, care, de altfel, au şi confirmat primirea acestora.
Toate aceste trei decizii menţionate privesc imobilul în cauză, situat în str. C., prin ele fiind soluţionată notificarea nr. 328/2001 formulată de către contestator cu privire la acest imobil.
Prin raportul de expertiză întocmit în cauză pentru clarificarea situaţiei juridice a imobilului, expertul a conchis că, în ceea ce priveşte terenul de 2.940 m.p., Primăria municipiului Bucureşti le-a restituit acestora o parte din teren, şi anume 1.431,67 m.p., rămânând de restituit restul de 1.406 m.p., suprafaţă despre care se arată că este afectată de elemente de sistematizare.
Cu privire la această suprafaţă de teren de 2.940 m.p., în dosarul instanţei de apel se află declaraţia numitei D.V.C., din care reiese că l-a împuternicit pe fiul său, D.M.E., să o reprezinte în Dosarul nr. 1416/1992, înregistrat la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în continuarea demersurilor pentru restituirea imobilului situat în str. C., referitor la care a mai precizat că actualmente include şi fosta proprietate de la nr. 16-18.
Este adevărat că expertul a constatat că din totalul cuvenit, reclamanţilor, li s-a restituit suprafaţa de 1.431,67 m.p., rămânând de restituit prin acordarea de măsuri reparatorii restul de 1406 m.p., însă, cu privire la cele dispuse prin dispoziţiile menţionate, petenţii aveau posibilitatea legală să depună contestaţii în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora.
Mai mult, având în vedere faptul că de la data comunicării acestor decizii, cu privire la care petenţii au luat cunoştinţă, a trecut mai mult de 1 an, Curtea a invocat excepţia perimării cererii de apel depusă de către apelanţii-reclamanţi.
Contestatorii nu pot invoca lipsa culpei procesuale, cât timp aceştia cunoşteau deciziile pronunţate şi le puteau contesta, în condiţiile în care considerau că aceste decizii s-ar fi referit la un alt imobil sau nu ar fi soluţionat în fapt notificările privind întregul teren solicitat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 248 şi art. 252 C. proc. civ.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 10 martie 2011, reclamanţii D.V.C. şi D.M.E., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Sancţiunea perimării cererii nu se putea dispune, întrucât părţile nu se aflau în culpă procesuală, demersurile efectuate în cadrul procedurii administrative dându-le posibilitatea să solicite reluarea judecăţii, dat fiind imposibila comunicare cu organele administrative.
În ceea ce priveşte natura juridică a suspendării dispuse în cauză, s-a susţinut că textul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 introduce un caz special de suspendare a judecăţii, derogator de la dreptul comun, întrucât intervine prin manifestarea unilaterala a voinţei persoanei îndreptăţite, aceasta fiind singura în măsură să provoace oprirea procesului, inclusiv să aleagă momentul producerii acestui incident procedural.
Prin urmare, dacă a fost cerută, suspendarea este obligatorie, şi nu facultativă pentru instanţă, ceea ce înseamnă că dispoziţiile art. 244 C. proc. civ. sunt inaplicabile.
Durata suspendării impusă de art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 poate înceta printr-o simplă cerere de redeschidere a judecăţii formulată de către reclamantă.
Sfera de aplicare a textului vizează nu numai acţiunea în revendicare imobiliară, ci şi toate acţiunile de drept comun având ca obiect bunuri preluate fără titlu sau cu titlu nevalabil, inclusiv plângerile îndreptate împotriva hotărârilor date de comisiile judeţene sau ale municipiului Bucureşti, înfiinţate în vederea aplicării Legii nr. 112/1995.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
În drept, potrivit art. 248 C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an.
În fapt, la data de 09 aprilie 2003, instanţa de apel a suspendat judecarea cauzei conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, la solicitarea expresă a reclamanţilor, care au învederat instanţei că au depus o notificare în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu.
Din oficiu, Curtea de apel a dispus citarea părţilor pentru termenul de judecată din 06 mai2010 pentru a verifica dacă mai subzistă măsura de suspendare a judecării cauzei.
În condiţiile în care s-a dovedit că de la data comunicării celor trei decizii administrative - dispoziţia nr. 3989 din 24 februarie 2005, Decizia nr. 5252 din 24 ianuarie 2006, dispoziţia nr. 9461 din 07 februarie 2008 - prin care a fost soluţionată notificarea nr. 328/2001 cu privire la imobilul în litigiu, a trecut mai mult de 1 an, perioadă de timp în care nu s-a săvârşit nici un alt act de procedură, în mod corect şi judicios s-a invocat şi reţinut excepţia perimării cererii de apel a reclamanţilor.
Instituţia perimării are nu numai semnificaţia unei sancţiuni procedurale pentru nerespectarea termenului prescris de lege, ci şi semnificaţia unei prezumţii de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei părţilor în judecată, vreme îndelungată.
Contestatorii nu pot susţine lipsa culpei procesuale, cât timp aceştia, în raport de conţinutul deciziilor pronunţate, puteau în mod efectiv să-şi valorifice pretinsele drepturi patrimoniale, fie în condiţiile stricte ale legii speciale, fie în condiţiile deja prefigurate de procesul pendinte, dar cu condiţia reluării judecăţii în condiţii de regularitate procedurală.
Durata suspendării impusă de art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 putea înceta, într-adevăr, printr-o simplă cerere de redeschidere a judecăţii formulată de către reclamanţi, însă aceasta nu înseamnă că persoanele în cauză se puteau sustrage condiţiei impuse de dispoziţiile art. 248 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.V.C. şi D.M.E. împotriva deciziei nr. 166/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 777/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 762/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
