ICCJ. Decizia nr. 758/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.758/2012
Dosar nr.8530/3/2010
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1081 din 21 iunie 2010 a admis în parte acţiunea formulată de Ş.T. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A obligat pe pârât la plata sumei de 20.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că măsura aplicată tatălui reclamantului de către organele de represiune ale fostei miliţii din regimul anterior, de dislocare din zona frontierei de vest şi de stabilire a domiciliului obligatoriu într-o altă localitate din judeţul Brăila, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, aşa cum este definită de art. 3 din Legea nr. 221/2009.
S-a reţinut că în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost promovată de reclamant acţiunea prin care se pretind daune morale date fiind suferinţele de ordin fizic şi psihic suportate de autorul reclamantului în perioada cât a durat măsura abuzivă de dislocare din localitatea de domiciliu, precum şi ulterior acestui interval de timp, măsură care a fost de natură să-i lezeze demnitatea, onoarea, libertatea individuală, poziţia socială şi totodată să-l supună oprobriului public.
La stabilirea cuantumului daunelor morale ce se acordă pentru a compensa atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană s-a constatat că este cunoscut faptul că nu există criterii fixe de determinare a sumelor reprezentând despăgubiri cuvenite persoanelor condamnate abuziv sau faţă de care s-au luat astfel de măsuri administrative cu caracter politic, urmând ca instanţa de judecată să aprecieze în fiecare caz în parte.
Faţă de considerentele expuse şi în concordanţă cu prevederile Legii nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 20.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Prin Decizia nr. 205/ A din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Ş.T. împotriva hotărârii pronunţate de tribunal. A admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român şi de Ministerul Public împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
S-a reţinut de către instanţă, în ceea priveşte apelul pârâtului Statul Român, că este fondată critica potrivit căreia s-a încălcat art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 şi s-a aplicat greşit art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege.
Astfel s-a constatat că reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fapt ce rezultă din conţinutul petitului acţiunii şi din motivele acesteia.
Verificând situaţia de fapt, s-a reţinut că într-adevăr aceasta se circumscrie dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, deoarece în aceste dispoziţii se vorbeşte de măsuri administrative şi de efectele măsurilor administrative cu privire la confiscarea de bunuri, în timp ce în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile se acordă pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării.
A rezultat deci că s-a aplicat greşit acest text de lege şi s-a încălcat art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, constatându-se că reclamantul nu a solicitat despăgubire pentru confiscarea de bunuri şi deci, netemeinic şi nelegal, s-au acordat despăgubiri pentru un prejudiciu moral în raport de luarea unor măsuri administrative cu caracter politic.
În ce priveşte apelul declarat de Ministerul Public acesta a fost şi el admis, motivat de faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale şi deci reclamantul nu se mai poate folosi de temeiul invocat, iar pe de altă parte, acest temei a fost aplicat greşit, în speţă, situaţia de fapt circumscriindu-se dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, dar fără a se face dovada confiscării de bunuri.
În ce priveşte apelul reclamantului, critica privind acordarea unor despăgubiri de o valoare foarte mică nu a fost primită, motivat de faptul că reclamantul, pe de-o parte a invocat un temei de drept greşit care nu era aplicabil în situaţia măsurilor administrative cu caracter politic, iar pe de altă parte, temeiul de drept invocat a fost constatat neconstituţional, situaţie în care neavând temei de drept, cererea a fost găsită neîntemeiată, astfel că nu se mai pune problema unor despăgubiri pentru un prejudiciu moral.
S-a constatat, de asemenea, că nu sunt îndeplinite nici condiţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 întrucât nu s-au solicitat despăgubiri pentru confiscări de bunuri.
Critica privind lipsa criteriilor în sentinţa apelată în stabilirea cuantumului despăgubirilor a fost înlăturată, pe considerentul că reclamantul nu are temei de drept de a le solicita.
În ce priveşte aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, a Rezoluţiilor Consiliului Europei şi art. 5 - 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, criticile au fost considerate neîntemeiate, în condiţiile în care aceste dispoziţii şi acte normative nu pot retroactiva.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului propriu, schimbarea în parte a sentinţei tribunalului şi admiterea cererii astfel cum a fost formulată.
A criticat Decizia recurată sub aspectul netemeiniciei şi nelegalităţii acesteia, motivat de faptul că a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
A arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea în vigoare la data formulării acţiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Fără a contesta puterea de lege a deciziilor Curţii Constituţionale la data publicării acestora, a considerat că respectivele decizii nu se pot situa în afara principiului neretroactivităţii legii, pentru că în sens contrar, s-ar conferi acestora o forţă juridică ce depăşeşte interdicţia instituită prin art. 15 alin. (2) din Constituţie şi se situează deasupra unui principiu fundamental consacrat ca atare.
A precizat astfel că în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, acestea nu se aplică, în acest sens trebuind a fi interpretat şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Dacă s-ar considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului, recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
În continuare, recurentul a arătat că deşi în raport de natura daunelor nepatrimoniale, stabilirea cuantumului acestora presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, mai ales dacă sunt de notorietate, ceea ce impune şi o anumită aproximare, este totuşi necesar a fi avute în vedere anumite criterii, precum consecinţele negative suportate, sub aspect fizic şi psihic, precum şi urmările produse asupra victimei.
A precizat că legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului, în vederea atingerii scopului acesteia, de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, posibilitatea obţinerii despăgubirilor existând oricum în virtutea dreptului de acces la justiţie, garantat de Codul civil, Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, art. 6 şi art. 14 din C.E.D.O., care primează.
A arătat, de asemenea, că prin reparaţiile anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparaţii morale, drepturile conferite de Decretul - lege nr. 118/1990 fiind indemnizaţii ce ţin de legislaţia muncii, vechime în muncă, etc.
Prin urmare, constatarea Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, potrivit căreia art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este similar Decretului – lege nr. 118/1990, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor fundamentale ale omului la care România este parte.
Recurentul a mai arătat că în reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supus şi să nu se limiteze a motiva respingerea apelului prin prisma deciziilor Curţii Constituţionale.
A considerat că beneficiază de un drept subiectiv patrimonial, care se subsumează noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, astfel cum respectiva noţiune este definită în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente privitoare la lipsa temeiului juridic al cererii dedusă judecăţii, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ş.T. împotriva deciziei nr. 205/ A din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 762/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 756/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
