ICCJ. Decizia nr. 814/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.814/2012
Dosar nr.37409/3/2009
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 12930/63 din 30 iunie 2008, reclamantul S.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii O.C., V.D. şi M.A.I., anularea parţială a deciziei nr. 276 din 17 august 2007 emisă de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, restituirea în natură către acesta alături de pârâta O.C. şi faţă de pârâta V.D. a terenului în suprafaţă de 2.300 m.p., situat în Craiova punctul Plai, zona aeroport, tarla 41, parcela 472/1.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, alături de cele două pârâte, este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a terenului, iar în baza Legii nr. 10/2001, au formulat notificarea atât OG cât şi S.M.
Prin sentinţa civilă nr. 86 din 09 martie 2009 Tribunalul Dolj a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat apel de către reclamant, ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova care prin Decizia civilă nr. 209 din 06 iulie 2009 a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 86/09 martie 2009, a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre soluţionare în primă instanţă Tribunalului Bucureşti.
Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 23 septembrie 2009 sub nr. 37409/3/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1406 din 26 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată, a respins acţiunea formulată de reclamantul S.C., în contradictoriu cu pârâţii O.C., V.D. şi M.A.I. şi a respins cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că problema de drept dezlegată de către Curtea de Apel Craiova prin Decizia civilă nr. 209 din 06 iulie 2009 priveşte competenţa materială a instanţei de judecată să soluţioneze în primă instanţă acţiunea, iar această decizie nu poate fi considerată decât că este obligatorie asupra problemei de drept dezlegate, nefiind o decizie obligatorie în ceea ce priveşte calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii a tuturor părţilor persoane fizice din proces la restituirea în natură a terenului de 2.300 m.p.
Instanţa de apel a stabilit că, competenţa de soluţionare în primă instanţă aparţine Tribunalului Bucureşti, deoarece prin prisma Legii nr. 10/2001, intimatul M.A.I. are calitatea de unitate deţinătoare a terenului ce face obiectul celor două notificări, este şi unitatea emitentă a dispoziţiei atacate, iar reclamantul nu este terţ faţă de dispoziţia emisă, litigiul fiind circumscris domeniului Legii nr. 10/2001.
Prin dispoziţia contestată de către reclamant nr. 276 din 17 iulie 2007 s-a dispus restituirea în natură către pârâta O.C. a terenului în suprafaţă de 2300 mp situat în Craiova zona Plai - Aeroport, tarla 41, judeţ Dolj, această decizie de restituire în natură fiind emisă pentru soluţionarea notificării nr. x/2001 şi în temeiul sentinţei civile nr. 75 din 17 ianuarie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 16852/3/2005.
Cu privire la imobilul ce a fost restituit în natură doar pârâtei O.C. este de reţinut că este formulată notificare şi de către autoarea reclamantului; astfel, notificarea din 14 februarie 2002 a fost formulată de către OG, decedată la acel moment, cât şi de către S.M., aceasta din urmă semnând personal notificarea.
Cu privire la terenul de 2.300 m.p. s-a formulat şi notificarea din 12 februarie 2002 ce a fost depusă de către pârâta O.C. ce semnează personal această notificare în calitate de moştenitoare a autoarei OG
M.A.I. a emis dispoziţia nr. 276 din 17 august 2007 ce este atacată prin prezenta contestaţie de către reclamantul S.C.
Potrivit evidenţelor registrului agricol suprafaţa de 0,23 ha ce face obiectul litigiului nu a fost înscrisă la rolul autorului comun, numitul S.G.
S-a mai reţinut că, faptul că s-au emis titluri de proprietate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 18/1991, nu are relevanţă în prezenta cauză deoarece aceste titluri privesc alte suprafeţe de teren, distincte de terenul ce face obiectul celor două notificări.
Aşadar, nu se poate reţine că este dovedit că terenul de 2.300 m.p. a aparţinut lui S.G., iar reclamantul nu a dovedit că are calitatea de moştenitor după defuncta OG decedată la data de 09 septembrie 1998 şi astfel nu i se poate reţine calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii potrivit art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., având în vedere că pârâţii nu au căzut în pretenţii, a fost respinsă cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a formulat apel reclamantul S.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru următoarele motive:
Hotărârea pronunţată în rejudecare după casare nu respectă dispoziţiile deciziei de casare (Decizia civilă nr. 209 din 06 iulie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 12930/63/2008) obligatorii pentru judecătorii fondului. Astfel, Tribunalul Bucureşti în mod greşit reţine că singura problemă de drept dezlegată în primul ciclu procesual priveşte numai competenţa materială a instanţei de judecată să soluţioneze în primă instanţă. Însă în Decizia de casare amintită, Curtea de Apel Craiova reţine că pentru aceeaşi suprafaţă de teren de 2.300 m.p. au fost formulate două notificări, respectiv - din 14 februarie 2002 formulată de OG, decedată deja la acel moment (09 septembrie 1998) şi de către S.M. care semnează personal notificarea; - din 12 februarie 2002 formulată de moştenitoarea autoarei OG, pârâta O.C. care semnează personal şi de S.M.A. care nu semnează notificarea.
Curtea a stabilit că autoarea apelantului a formulat notificare, iar cu privire la hotărârile judecătoreşti, respectiv sentinţa nr. 662 din 27 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, Decizia nr. 75 din 17 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, şi Decizia Înaltei Curţi, reclamantul nefiind parte, acestea nefiindu-i opozabile.
S-a susţinut că, în mod eronat Tribunalul, reţine că dispoziţia 662 din 27 mai 2005 soluţionează ambele notificări, nefiind parte în acel litigiu, iar dispoziţia nr. 276 pe care o contestă reclamantul este emisă în executarea sentinţei nr. 75/2006.
Reclamantul este persoană îndreptăţită la restituire, alături de pârâtă, întrucât autoarea sa a formulat notificare, iar Tribunalul Dolj prin sentinţa civilă nr. 233 din 03 iunie 2004 a admis contestaţia formulată de O.C., S.C. şi V.D., şi a trimis dosarul privind terenul de 2.300 m.p., pct. Plai, zona aeroport către UM X din cadrul M.I.R.A. Bucureşti pentru soluţionarea notificărilor, hotărâre ce a rămas definitivă şi irevocabilă. De la acest moment, reclamantul, moştenitorul autoarei S.M. nu a mai primit nici act, întrucât O.C. a prezentat procura 879/2004 prin care reclamantul şi sora sa împuterniciseră să îi reprezintă. Aşa se explică faptul că s-a emis Decizia contestată numai pentru O.C. pentru întreaga suprafaţă de teren.
Tribunalul a apreciat greşit că autoarea pârâtei, OG, are calitate de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, întrucât suprafaţa de 0,23 ha ce face obiectul prezentului litigiu a aparţinut acesteia şi nu a fost înscrisă la rolul autorului comun S.G.
În baza Legii nr. 10/2001 au formulat notificare numitele OG şi S.M.A. pentru restituirea în natură a acestei suprafeţe de teren şi acordarea de despăgubiri pentru construcţie ( casa cu 2 camere, beci şi anexe), notificări înregistrate sub numerele 205/N/2001 şi 277/N/2002.
Examinând sentinţa civilă apelată şi ansamblul probelor administrate în cauză în raport de motivele de apel invocate şi de prevederile legale incidente, Curtea de Apel a constatat că apelul este nefondat.
Corect a reţinut prima instanţă că, Decizia nr. 662 din 27 mai 2005 emisă de Ministrul Administraţiei şi Internelor, decizie prin care s-au soluţionat notificările din 14 februarie 2002 şi din 12 februarie 2002 a fost contestată numai de intimata O.C., contestaţia fiind soluţionată prin sentinţa civilă nr. 75 din 17 ianuarie 2006 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, hotărâre judecătorească prin care, reţinându-se calitatea intimatei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin restituirea în natură a terenului de 2.300 m.p., s-a admis contestaţia, s-a anulat Decizia contestată şi a fost obligat intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor să emită o nouă decizie prin care să facă reclamantei ofertă de restituire în natură, sau, dacă restituirea în natură nu este posibilă, propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren ce a făcut obiectul notificării.
Împotriva acestei hotărâri Ministerul Administraţiei şi Internelor a declarat apel, iar prin Decizia civilă nr. 344 din 08 septembrie 2006 pronunţată în Dosarul nr. 16852/3/2005 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul.
Hotărârea instanţei de fond a devenit irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului declarat de M.A.I. împotriva hotărârii instanţei de apel, prin Decizia civilă nr. 1323 din 13 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 16852/3/2005.
Respectând sentinţa civilă sus-menţionată, M.A.I. a emis Decizia nr. 276 din 17 august 2007 ce este atacată în prezenta cauză de către reclamant.
Contrar celor susţinute de apelantul - reclamant, Tribunalul Bucureşti nu a reţinut greşit că singura problemă de drept dezlegată în primul ciclu procesual priveşte numai competenţa instanţei de judecată de soluţionare a cauzei deduse judecăţii.
Este adevărat însă că prin Decizia civilă nr. 209 din 6 iulie 2009 Curtea de Apel Craiova a stabilit în prealabil două aspecte apreciate esenţiale pentru a determina competenţa de soluţionare a cauzei, respectiv faptul că reclamantul nu este un terţ fată de dispoziţia contestată şi, legat de prima împrejurare, calificarea litigiului ca fiind un litigiu circumscris domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, în acest context s-a reţinut că există o notificare privind imobilul în litigiu în care figurează autoarea S.M.A. împreună cu o altă persoană, reclamantul şi sora sa fiind succesori al unuia dintre titularii notificărilor - apreciindu-se, totodată, că notificarea din 14 februarie 2002 şi notificarea din 12 februarie 2002, vizând terenul în suprafaţă de 2.300 m.p. pe care a fost edificată o construcţie, în prezent, demolată, echivalează cu una singură.
Astfel cum corect a reţinut şi tribunalul, neatacarea deciziei în termenul prevăzut de lege determină pierderea dreptului la măsuri reparatorii, iar în ce măsură pârâta O.C. nu a respectat mandatul de care s-a făcut vorbire anterior este o problemă ce ţine de executarea contractului de mandat invocat, cu efecte numai în ceea ce priveşte părţile contractante.
În ceea ce priveşte considerentele hotărârii criticate de apelant care se referă la lipsa calităţii acestuia de persoană îndreptăţită la restituire, alături de intimata - pârâtă O.C., Curtea a considerat că acestea trebuie înlăturate, în condiţiile în care s-a reţinut deja în cauză existenţa unui alt impediment insurmontabil în analizarea legalităţii deciziei contestate sub acest aspect, rezultând din pierderea dreptului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.
Împotriva deciziei nr. 715/ A din 07 decembrie 2010 a declarat recurs reclamantul S.C. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate.
Cele două hotărâri - atât Decizia cât şi sentinţa - pronunţate în rejudecare după casare nu respectă dispoziţiile deciziei de casare (Decizia civilă nr. 209 din 06 iulie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 12930/63/2008 ) obligatorii pentru judecătorii fondului.
Se critică soluţia instanţei de fond care în mod greşit a reţinut că singura problemă de drept dezlegată în primul ciclu procesual priveşte competenta materială a instanţei de judecată să soluţioneze în primă instanţă, însă în Decizia de casare amintită, Curtea de Apel Craiova reţine că pentru aceeaşi suprafaţă de teren de 2300 mp au fost formulate două notificări, respectiv – din 14 februarie 2002 formulată de OG, decedată deja la acel moment (09 septembrie 1998) şi de către S.M. care semnează personal notificarea din 12 februarie 2002 formulată de moştenitoarea autoarei OG, pârâta O.C. care semnează personal şi de S.M.A. care nu semnează notificarea.
În mod eronat Tribunalul Bucureşti, peste această hotărâre judecătorească, reţine că dispoziţia nr. 662 din 27 mai 2005 soluţionează ambele notificări, reclamanţii nefiind parte în acel litigiu, iar dispoziţia nr. 276 pe care o contestă este emisă în executarea sentinţei nr. 75/2006.
Se susţine că tribunalul reţine greşit că numai autoarea pârâtei a fost proprietară a acestei suprafeţe de teren, critică ce nici nu a mai fost analizată de către instanţa de apel, menţionându-se doar în considerentele hotărârii că această critică trebuie înlăturată în condiţiile în care s-a reţinut deja existenţa unui alt impediment insurmontabil în analizarea legalităţii deciziei contestate.
Ori, considerentele hotărârii pronunţate în apel sunt contradictorii în sensul că, deşi iniţial se reţine că această hotărâre judecătorească (sentinţa civilă nr. 75 din 17 ianuarie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă) nu le este opozabilă, la fila 12 se reţine că Decizia 276 contestată s-a emis în executarea acestei sentinţe.
Se susţine în drept incidenţa art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. prevăd care sunt elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.
În acest sens, pct. 5 al textului menţionat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea clară, convingătoare şi pertinentă a hotărârii constituie o garanţie pentru părţile din proces din faţa eventualului arbitrariu şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, iar nerespectarea dispoziţiilor legale arătate face ca hotărârea să fie nelegală.
În speţă, instanţa de apel a respectat aceste dispoziţii legale, a făcut o analiză efectivă a motivelor de apel invocate în cauză, neputând fi primite criticile recurentului sub aspectul motivării deciziei recurate exclusiv pe jurisprudenţă.
Nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente privind calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului, la restituirea terenului în litigiu.
În mod just instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte contestaţia formulată împotriva dispoziţiei nr. 662 din 27 mai 2005 instanţa de fond a reţinut doar calitatea pârâtei O.C. la măsuri reparatorii pentru restituirea imobilului teren în suprafaţă de 2.300 m.p. pentru care această pârâtă a formulat notificare în calitate de moştenitoare a autoarei OG
Dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prevăd că persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. Art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea atacării deciziei sau dispoziţiei motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură de persoana ce se pretinde îndreptăţită.
În raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei de judecată este de a soluţiona calea de atac împotriva deciziei/ dispoziţiei de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului, cale de atac pe care reclamantul nu a exercitat-o în cauză.
În mod corect instanţa de apel a considerat că dispoziţia de restituire nr. 662/2005 nu a fost atacată pe calea contestaţiei decât de contestatoarea OG, recurentul nu a contestat această dispoziţie ce soluţionase şi notificarea din 14 februarie 2002 formulată de OG şi de S.M.A. şi notificarea din 12 februarie 2002 formulată de pârâta O.C. în calitate de moştenitoare a defunctei OG
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul în baza art. 312 C. proc. civ. şi se va menţine Decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul S.C. împotriva deciziei civile nr. 715/ A din 07 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 815/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 80/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
