ICCJ. Decizia nr. 748/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 748/2012
Dosar nr.8755/86/2009
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la 28 decembrie 2009, D.A.E. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro (echivalent în lei), reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic a soţului său, D.I. (în prezent decedat), prin sentinţa nr. 647/1954 a Tribunalului Militar Iaşi pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 299 C. pen. din 1936, republicat.
Reclamanta, prin precizarea de acţiune din 11 februarie 2010, a arătat că daunele morale solicitate prin acţiunea introductivă de instanţă sunt pentru prejudiciul moral suferit de soţul său.
Tribunalul Suceava, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1054 din 1 iunie 2010 a admis, în parte, acţiunea având ca obiect pretenţii formulată de D.A.E. în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Suceava şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei echivalentul în lei la data plăţii efective al sumei de 300.000 euro, reprezentând despăgubiri civile.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că temeiul legal al cererii îl reprezintă dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi că în speţă, soţul reclamantei, în prezent decedat, a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 647/1954 a Tribunalului Militar Teritorial Iaşi, la pedeapsa de 12 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, fiind graţiat conform Decretului nr. 310/1964.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de soţul reclamantei reprezintă de drept o condamnare cu caracter politic, fiind inclusă în enumerarea de la lit. a).
S-a constatat că reclamanta justifică calitatea procesuală activă, faţă de prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care indică faptul că acţiunea poate fi formulată de persoana condamnată sau, după decesul acesteia, de soţie, ca în speţă şi că o astfel de condamnare, cu caracter politic, dă naştere la despăgubiri morale, conform aceluiaşi articol.
Reclamanta a precizat expres că solicită daune morale pentru suferinţa soţului său condamnat, astfel că nu s-a reţinut apărarea pârâtului că s-ar fi solicitat respectivele daune pentru suferinţele moştenitorilor persoanei condamnate.
Această dispoziţie legală specială prin care se acordă posibilitatea obţinerii de despăgubiri persoanelor condamnate politic este în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru care dreptul la libertate şi la siguranţă este un drept inalienabil ce trebuie să aibă un rol primordial într-o societate democratică.
Raportând aceste norme şi principii la circumstanţele cauzei s-a constatat că reclamanta are deschisă în mod indubitabil calea acţiunii în justiţie pentru obţinerea de despăgubiri decurgând din condamnarea politică (arbitrară, abuzivă, atentat la libertate şi la siguranţă) la care a fost supus soţul său.
Această condamnare i-a cauzat soţului reclamantei un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale – onoare, reputaţie – precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane – relaţiile cu familia, prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Lipsirea de libertate a avut repercusiuni în planul vieţii private şi profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul liberării, fiindu-i afectate, din cauza condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
S-a constatat că existenţa prejudiciului moral nu trebuie dovedită (spre deosebire de prejudiciul material), ci se justifică, fiind vorba de o chestiune de apreciere, avându-se în vedere drepturile sau interesele nepatrimoniale lezate, cum ar fi dreptul la libertate, la integritate corporală, la sănătate, la onoare, la reputaţie, etc., respectiv suferinţele fizice şi psihice cauzate de atingerile aduse acestor valori fundamentale ale persoanei umane - ocrotite, în prezent, prin Constituţie şi C.E.D.O.
O cuantificare a prejudiciului moral sau o „măsurare" a suferinţelor îndurate de către soţul reclamantei nu poate fi realizată prin probe tehnice, exacte, fiind o chestiune pur subiectivă, care trebuie analizată în concret prin luarea în considerare a ansamblului împrejurărilor ce ţin atât de condamnarea efectivă (natură, durată, modalitate de executare), cât şi de efectele nefaste pe care aceasta le-a produs atât pe plan familial, cât şi profesional (C.E.D.O., 6 noiembrie 1980, Guzzardi contra Italiei).
În speţă, instanţa a reţinut durata perioadei executate în regim de detenţie foarte mare, de 10 ani, decesul persoanei condamnate, în 2004, la numai 68 de ani, la care au contribuit, fără tăgadă, anii petrecuţi în detenţie, constatând, de asemenea, că este de notorietate tratamentul inuman la care au fost supuşi deţinuţii politici, brutalităţile şi umilinţele suferite, frigul şi foamea îndurate.
În acest context, dând eficienţă criteriului unei satisfacţii echitabile, instanţa a găsit necesară şi totodată suficientă pentru compensarea prejudiciului moral suferit de către soţul reclamantei acordarea unei despăgubiri cu acest titlu în sumă de 300.000 euro.
La stabilirea acestei sume s-a avut în vedere şi indemnizaţia de care beneficiază reclamanta, conform Decretului – Lege nr. 118/1990, nefiind reţinută apărarea pârâtului că ar fi vorba de o îmbogăţire fără justă cauză.
Curtea de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 29 din 22 februarie 2011 a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Instanţa de apel a reţinut că prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementează acordarea daunelor morale, sunt neconstituţionale.
Aşa fiind, cum dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, nemaiexistând, deci, temeiul de drept pentru acordarea daunelor morale, s-a constatat că se impune concluzia că hotărârea primei instanţe, în ceea ce priveşte acordarea sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, este lipsită de fundament juridic.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti sunt ţinute a o aplica, fără a avea abilitatea de a o cenzura.
În situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, Decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice, în sensul că aceasta nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice. Cu alte cuvinte, Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea dispoziţiei legale paralizează efectele juridice ale acesteia.
S-a reţinut totodată că aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale proceselor în curs nu constituie o încălcare a principiului neretroactivităţii deoarece raporturile juridice deduse judecăţii au luat naştere în perioada anterioară publicării acestor decizii, în temeiul unor dispoziţii legale care beneficiau de prezumţia de constituţionalitate, prezumţie care ulterior a fost înlăturată.
Dacă s-ar aprecia că deciziile de constatare a neconstituţionalităţii unor norme juridice nu pot pune în niciun fel în discuţie efectele produse anterior, s-ar nega însuşi caracterul obligatoriu şi opozabilitatea erga omnes a acestor acte de jurisdicţie constituţională.
Doar într-o astfel de abordare a problemei de drept se dă eficienţă practică deciziilor instanţei de contencios constituţional, obligaţia de aplicare a actelor jurisdicţiei constituţionale care profită ex nunc tuturor subiectelor de drept interesate fiind ridicată la rang de principiu constituţional.
Pe de altă parte, atunci când Curtea Constituţională va declara neconstituţională o lege înaintea promulgării ei, efectul acestei decizii, fără îndoială, se va produce pentru viitor, deoarece trimiterea în acest caz a legii, spre reexaminare, Parlamentului va fi ulterioară momentului acestei decizii.
Însă nu acelaşi este cazul deciziilor Curţii Constituţionale prin care se soluţionează excepţiile ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi ordonanţelor.
Aceasta pentru că, în principiu, hotărârile judecătoreşti produc efecte declarative, ceea ce înseamnă că ele recunosc cu efect retroactiv drepturi preexistente lor, pe care doar le constată.
Astfel, în ceea ce priveşte deciziile Curţii Constituţionale pronunţate asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, ele nu vor putea avea decât un caracter declarativ, fiind chemate să retroactiveze până în momentul când dreptul garantat de însăşi Constituţie s-a născut, interpretare care este în sensul art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
De altfel, în legătură cu aceste acte ale Curţii Constituţionale s-a observat faptul că dispoziţia legală mai sus arătată nu mai prevede că deciziile au putere numai pentru viitor, astfel că ele vor produce efecte retroactive, din momentul în care actul neconstituţional a fost emis.
Aşa fiind, cum nu mai există temeiul de drept pentru acordarea daunelor morale în baza dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în totalitate sentinţa primei instanţe, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei şi menţinerea în totalitate a sentinţei pronunţată de tribunal.
După o scurtă prezentare a cauzei, reclamanta a criticat Decizia instanţei de apel pentru faptul că a fost dată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce atrage incidenţa motivului prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
A arătat astfel că motivarea curţii de apel, în sensul că aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale proceselor în curs nu constituie o încălcare a principiului neretroactivităţii, este în opinia sa contrară regulilor aplicării în timp a legii civile de drept substanţial, conform cărora legea civilă guvernează raporturile juridice născute sub imperiul său (tempus regit actum), principiu consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 C. civ.
A considerat, în egală măsură, ca discutabilă şi argumentarea instanţei de apel referitoare la caracterul declarativ al deciziilor Curţii Constituţionale, întrucât contravine dispoziţiilor exprese ale art. 145 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, conform cărora respectivele decizii sunt obligatorii de la data publicării în M. Of. şi au putere numai pentru viitor.
În aceste condiţii, hotărârea primei instanţe, pronunţată cu 5 luni înaintea adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 20 octombrie 2010, este conformă legii în vigoare şi trebuie menţinută ca atare.
Pe de altă parte, recurenta a precizat că nici argumentul că a dispărut temeiul juridic al acţiunii nu poate fi însuşit, câtă vreme prin documente internaţionale repetate s-a stabilit despăgubirea persoanelor care au fost condamnate abuziv în timpul regimului comunist şi a invocat în susţinere Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, precum şi art. 5 pct. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A subliniat totodată că jurisprudenţa C.E.D.O. a reţinut în mod constant că în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, referitor la apărarea proprietăţii, noţiunea de bun înglobează orice interes al unei persoane de drept privat, care are o valoare economică, respectiv atât bunurile actuale cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă.
A apreciat că o altfel de abordare ar însemna o nouă nedreptate în condiţiile în care, în timp ce persoanele condamnate pe nedrept au dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite potrivit art. 504-505 C. proc. civ., victimelor regimului totalitar condamnate abuziv li se refuză acest drept.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Se reţine astfel că aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizează lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A.E. împotriva Deciziei nr. 29 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 756/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 737/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
