ICCJ. Decizia nr. 777/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 777/2012
Dosar nr. 711/117/2010
Şedinţa din 9 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 1 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând despăgubiri morale şi materiale în cuantum de 200.000 euro pentru torturile şi suferinţele pe care le-a îndurat în perioada de detenţie politică efectuată sub regimul comunist în anii 1948 – 1949, precum şi a tracasărilor şi urmăririi cu consecinţe personale şi familiale nefaste în toată perioada regimului comunist, fiind invocate prevederile Legii nr. 221/2009, art. 5 alin. (4), art. 3 şi art. 4 alin. (2), arătând că faptele pentru care a fost condamnat se încadrează în art. 209 C. pen. 1936 (anexa nr. 6), art. 147 C.J.M. (anexa nr. 7), art. 165 lit. d) din C.J.M. (anexa nr. 8, pag.1), „delictul de omisiunea denunţării" p.p. de art. 228 C. pen. combinat cu art. 1 C. pen. şi Decretul-lege nr. 856/1938 (anexa nr. 8, pag. 2, nr. crt.26 şi anexa nr. 9, pag.11, poziţia 26 şi pag.12 alin. (7), precum şi anexa nr. 10 „Extras din Hotărârea Penală nr. 580/4 aprilie 1949"), precum şi Hotărârea nr. 841 din 20 martie 1991 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 (anexa nr. 3).
Prin sentinţa nr. 753 din 21 septembrie 2010, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul C.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5000 euro, cu titlu de daune morale. A fost respinsă cererea pentru diferenţa sumei solicitate ca daune materiale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin condamnarea politică suferită, reclamantului i s-a produs un prejudiciu deosebit de grav, consecinţele condamnării vizând sănătatea sa fizică şi psihică, precum şi situaţia familială, profesională şi socială, cursul vieţii acestuia fiind schimbat în mod esenţial datorită condamnării.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 110/ A din 17 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a înlăturat dispoziţia referitoare la obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, cu consecinţa respingerii în întregime a acestui petit. Au fost menţinute restul dispoziţiilor din sentinţă. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Ulterior sesizării instanţei de judecată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost modificate prin art. 1 pct. 1 din OUG nr. 62/2010.
Art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat şi completat prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 - adică pct. 1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri - a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi a constatat că dispoziţiile art. 1 pct. 1 din OUG nr. 62/2010 - prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - sunt neconstituţionale, în raport cu criticile formulate.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010 şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin M.F.P. – D.G.F.P. Constanţa şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, reţinându-se în considerentele deciziei şi faptul că Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de Parlament cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţie, însă, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358/2010, aceasta nu a fost supusă controlului de constituţionalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituţie.
Instanţa de apel a reţinut că, din interpretarea art. 147 din Constituţia României cu art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidenţă faptul că, pe de o parte, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepţie de neconstituţionalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziţii din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Aşadar, Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci sunt general obligatorii, produc efecte absolute, opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ele au efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
În speţă, s-a reţinut că în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, nu au fost puse de acord prevederile neconstituţionale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, astfel încât textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, s-a constatat că nu mai există un temei juridic în legea specială, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Însă, în ceea ce priveşte persoanele condamnate politic sau persecutate din motive politice de regimul comunist, curtea a constatat că, în materia acordării altor drepturi acestor categorii de persoane, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice, edificatoare în acest sens fiind prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aşa cum a statuat în mod obligatoriu şi Curtea Constituţională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Constituţională apreciază că nu poate exista decât o obligaţie "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein şi alţii împotriva Germaniei şi prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, instanţa de la Strasbourg are o jurisprudenţă constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăţilor confiscate sau acordarea de compensaţii pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale şi economice, a condiţiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei).
Prin urmare, Curtea Constituţională constată, în deplin acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda şi, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009, având acest scop, contravenind astfel dispoziţiilor Legii nr. 24/2000.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării" - este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a ţării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.
Curtea a reţinut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Pe de altă parte – aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională - prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii.
Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie.
În cauză, s-a reţinut că reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile cuvenite în temeiul acestui act normativ fiind stabilite prin Hotărârea nr. 841 din 20 martie 1991 (f. 11 dosar fond).
Totodată, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce priveşte restituirile de bunuri, este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
De asemenea, nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranţă legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o "speranţă legitimă" în dobândirea proprietăţii.
Totodată, prin Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o "speranţă legitimă" în obţinerea compensaţiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituţională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă.
Curtea Constituţională a statuat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, şi OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aşa cum a arătat Curtea Constituţională, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă şi regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate şi previzibilitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a)) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din OUG nr. 62/2010 s-au introdus nişte criterii minime de acordare a despăgubirilor, şi anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, curtea a constatat că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară şi previzibilă. Principiul legalităţii presupune, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea a observat că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională, care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Or, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valori foarte mari, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă a normei juridice şi o încălcare, totodată, a principiului legalităţii.
Pentru aceste considerente de fapt şi de drept şi având în vedere că în prezent nu există o normă juridică în Legea nr. 221/2009, legea specială, care să servească drept temei juridic al cererii reclamantului, de acordare a despăgubirilor morale, instanţa de apel a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 753 din 21 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat dispoziţia referitoare la obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, cu consecinţa respingerii în întregime a acestui petit, menţinând restul dispoziţiilor din sentinţă şi, totodată, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.V., fără să indice vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul, după o prezentare succintă a situaţiei de fapt, a arătat că cererea sa de chemare în judecată a fost formulată sub imperiul Legii nr. 221/2009, iar declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege a avut loc după cca. 1 an de la sesizarea instanţei, ceea ce conduce la concluzia că în cazul său s-a născut un drept legitim la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în baza acestui temei juridic.
Recurentul a mai susţinut că a formulat acţiunea cu bună-credinţă, considerând că Legea nr. 221/2009 vine să complinească legile reparatorii anterioare, având în vedere de Decretul-lege nr. 118/1990 a acordat indemnizaţii proporţionale cu timpul petrecut ca deţinut politic, fără a cuantifica torturile şi suferinţele, astfel că nu există reparaţii „paralele".
Recurentul a invocat şi principiul neretroactivităţii, susţinând că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
De asemenea, a arătat că instanţa de apel nu a respectat principiul egalităţii şi interzicerea discriminării, de vreme ce o parte din foştii deţinuţi politici au obţinut, în mod irevocabil, despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, chiar şi ulterior intrării în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În plus, a arătat că, în cauză, pe lângă dispoziţiile Legii nr. 221/2009, mai sunt incidente şi prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25, Convenţiei Europene a Drepturilor Omului art. 3, art. 5, art. 7 (Anexa 1), Rezoluţia A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 şi Rezoluţia nr. 1481 din 2006 etc., potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României.
Recurentul a arătat că în apel sau în recurs nu se poate schimba temeiul juridic al cererii de chemare în judecată şi a susţinut că Decizia Curţii Constituţionale este obligatorie, însă numai pentru viitor şi nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la acea dată, ci numai acţiunilor înregistrate ulterior publicării ei în M. Of.
Recurentul a mai arătat că, faptul că legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu le este imputabil petenţilor şi a apreciat că cererile trebuie soluţionate în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale în vigoare la data depunerii lor.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţa de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamant, faţă de prevederile art. 312 alin. (1)C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva Deciziei nr. 110/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 80/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 776/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
